Fizicianul și autorul britanic Paul Davies prevede un viitor în care nevoia de ghidare spirituală va fi mai puternică decât oricând, dar în același timp consideră că „orice religie care refuză să îmbrăţișeze descoperirile știinţifice nu va supravieţui în secolul al XXII-lea”[1].

Religia este un sistem de credinţe și practici prin care oamenii relaţionează unii cu alţii, formând o comunitate spirituală care are ca obiect al venerării aceeași forţă superioară. Cadrul comun de referinţă și codul de comportament acceptat de comunitatea religioasă sunt generate de credinţele apriori asumate. De aceea, destinul religiei depinde de destinul credinţelor, iar acestea din urmă de eficienţa credinţei ca instrument al cunoașterii.

Acceptarea posibilităţii și a probabilităţii de a exista o forţă primordială, mai mare decât toate cele care există, în care toate își găsesc geneza și din care toate își primesc fiinţarea, devine premisa credinţei. Credinţa este ceea ce îi oferă religiozităţii o dimensiune spirituală, în sensul de idealitate și imaterialitate. În același timp, credinţa este și forţa motorie a practicilor și ritualurilor religiei, ea determinând comportamentele umane.

Credinţa te face fericit

S-a spus că secolul al XXI-lea se bazează pe relativism și individualism, iar acestea sunt în opoziţie cu spiritul unităţii credinţei. Totuși, după trâmbiţata respingere a metanaraţiunilor în favoarea micronaraţiunilor, descoperim că omul postmodern le folosește pe cele din urmă pentru a identifica metanaraţiunile autentice. Practic, societatea recentă respinge pretenţiile religiei monolitice instituţionalizate, dar ajunge să accepte conţinuturile-cadru care fundamentează credinţele religioase atunci când acestea sunt credibile în poveștile de viaţă ale celor care le colportează. Astfel, spiritul societăţii de azi poate chiar contribui la identificarea și consolidarea cosmoviziunilor credinţelor religioase. Chiar dacă în acest proces se reduce numărul oamenilor religioși, cei rămași sunt consolidaţi în credinţele lor.

Credinţa își are geneza în profunzimea fiinţei umane.

În acest punct al argumentării, ipoteza unei corelaţii între religiozitate, satisfacţie și fericire este foarte plauzibilă. O cercetare realizată în Germania, pe 75.000 de subiecţi, a fundamentat știinţific această corelaţie. Cei care s-au descris ca fiind foarte religioși aveau probabilitate mai mare de a se considera fericiţi. Aceeași concluzie a fost sugerată, în anul 2016, și de Centru de Cercetare Pew: 95% dintre americanii care s-au declarat foarte fericiţi erau creștini. Credinţa în Dumnezeu împreună cu sentimentul de apartenenţă și unitatea realizată prin relaţiile interpersonale ale credincioșilor le oferă oamenilor împlinire și sens, iar acestea se concretizează în creșterea performanţei academice, într-o stare de bine, de sănătate și optimism.[2]

Credinţa în secolul al XXI-lea, împinsă în privat

Societatea postmodernă împinge credinţa în secolul al XXI-lea, ca experienţă religioasă, din ce în ce mai mult în privat. Surprinzător este că definirea ei exclusiv ca angajament personal se face nu doar în raport cu dimensiunea profană a societăţii, ci chiar în interiorul lumii religioase. Astfel, pe de o parte, operând cu supranaturalul, religia nu poate fi acceptată ca sursă de cunoaștere în lumea știinţifică, iar, pe de altă parte, incriminând prozelitismul, religiile și confesiunile religioase majoritare scot religia din viaţa publică, acolo unde adevărul ei ar genera dezbatere.

Dar credinţa oricum își are geneza în profunzimea fiinţei umane. Așadar, împingerea ei înapoi în locul în care s-a născut nu este altceva decât premisa manifestării ei cu o și mai mare putere. Orice încercare de reprimare a comportamentelor religioase în istoria omenirii a dus în cele din urmă la o reînviorare a ei. În absenţa libertăţii religioase, de pildă, credincioșii și-au exprimat cu și mai profundă ardoare credinţa, iar când aceasta a dus la abuzuri și persecuţii, rezultatul nu a fost inhibarea credinţei, ci dimpotrivă.

Raţiunea identifică și purifică credinţele religioase

Nici secularizarea nu a dus la dispariţia religiei, ci mai degrabă la transformarea ei. În egală măsură, raţionalismul, dezvoltarea tehnologiei, materialismul știinţific sau pragmatismul nu pot produce moartea credinţei. Gândirea raţionalistă, fundamentată de Pitagora, Platon și Aristotel, desăvârșită apoi de René Descartes, Baruch Spinoza, Gottfried Leibniz și Immanuel Kant, în mod surprinzător este tot mai sufocată în contemporaneitate de multitudinea superstiţiilor și credinţelor aduse la suprafaţă de secolul al XXI-lea.

Începând de la credinţe în inteligenţe artificiale – de exemplu organizaţia religioasă Way of the Future (Calea Viitorului, engl.) – la credinţe în OZN-uri, de la venerarea extratereștrilor, în speranţa că ei vor salva lumea, până la credinţele orientale, Yoga Hare Krishna, Tantra Yoga, cultele Zen ș.a.m.d. și până la neopăgânism și religia Wikka, toate aceste curente sunt în dezvoltare. Toate aceste curente spirituale sau mișcări religioase au în comun instrumentul credinţei ca mijloc de cunoaștere, practicare și închinare. În realitate, credinţa în secolul al XXI-lea devine o dimensiune a omului din ce în ce mai acceptată și întrebuinţată.

Cum ne asigurăm că avem o credinţă raţională

Citește și: Cum ne asigurăm că avem o credinţă raţională

Așadar, într-un început de secol în care spiritualitatea și mistica sunt vii, toate formele de atac la adresa credinţei – renunţarea la metanaraţiuni în favoarea micronaraţiunilor, contestarea veridicităţii textelor sacre, împingerea religiei în privat și raţionalismul – se dovedesc a fi, până la urmă, instrumentele utile în purificarea credinţei religioase. Secolul al XXI-lea pare a fi cadrul în care postmodernitatea își găsește continuarea într-o metamodernitate sau o post-postmodernitate, în care conceptele și ideile opozante sunt puse laolaltă și redefinite. Această abordare este o oportunitate pentru religie să recâștige din relevanţă socială și, astfel, să contribuie la definirea noii societăţi.

Ștefăniţă Poenariu este președintele Asociaţiei Holistic Christian Education, care operează Transylvania International School.

Footnotes
[1]„Paul Davies, «Science and Religion in the 21st Century», Inters.org, http://inters.org/Davies-Science-Religion-21st-century.”
[2]„Laura Marie Edinger-Schons, art. cit.”

„Paul Davies, «Science and Religion in the 21st Century», Inters.org, http://inters.org/Davies-Science-Religion-21st-century.”
„Laura Marie Edinger-Schons, art. cit.”