Eram în parc cu fetiţa mea când o ploaie puternică de vară a început să ropotească, gonindu-ne spre casă. Cea mică a vrut să ne oprim puţin în scara blocului, ca să se uite la ploaie. A stat așa câteva secunde lungi, apoi am auzit-o încetișor: „Doamne, Te udă.”
Cei obișnuiţi cu textul Bibliei se vor duce instinctiv cu gândul la cuvintele rostite de Domnul Hristos: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu și nu vă veţi face ca niște copilași, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. […] Oricine se va smeri ca acest copilaș va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor” (Evanghelia după Matei 18:3-4). La aceste versete mă gândesc și eu de fiecare dată când fetiţa mea, printr-un gest sau vreo vorbă inocentă, îmi provoacă dorul după o puritate despre care ea îmi dovedește că există. Atunci când spune: „Dacă nu vă veţi face ca niște copilași” sau „oricine se va smeri ca acest copilaș”, Domnul Isus afirmă implicit că revenirea la această inocenţă smerită este o realitate.
Inocenţii
Vă puteţi imagina un suflet de adult care, în faţa unui inconvenient, să nu se gândească la planurile sale năruite, ci, printre primele lui preocupări, să fie bunăstarea lui Dumnezeu? Prea multe cuvinte! Mai simplu: Ce fel de inimă trebuie să fie aceea căreia îi pasă mai întâi de Dumnezeu?
Dacă mă uit la inima mea, mă întunec. Chiar în preajma acelui episod cu fetiţa, newsfeedul meu de Facebook era plin de portrete ale unor fetiţe de școală ucise de inundaţia masivă care a lovit centrul statului american Texas. M-a impresionat în mod special imaginea a două surori, de 11 și 13 ani, despre care un titlu din presa locală spunea că au fost găsite la aproximativ 30 de kilometri distanţă de casa care fusese măturată de ape în toiul nopţii, cu mâinile strânse împreună a rugăciune. Dormiseră, împreună cu bunicii lor, veniţi din afara orașului, în casa unor vecini care îi găzduiau cât ei înșiși erau în vacanţă. Tatăl fetelor, care rămăsese acasă, într-o zonă mai înaltă a cartierului, se trezise în mijlocul nopţii cu gândul să verifice dacă fetele sunt bine. A fost șocat să constate, la ora 3:30 AM, că nivelul apei creștea cu jumătate de metru pe minut. A spart o fereastră ca să poată ieși din casă și să împrumute un caiac de la vecini, cu care să își transporte familia în siguranţă, însă până a ajuns la casa unde erau ai lui, apa era atât de sus încât nu a mai putut ajunge la ei. Pe lângă surorile Brooke și Blair Harber, un bilanţ intermediar anunţa alţi 34 de copii decedaţi, mulţi dintre ei participanţi la o tabără de vară cu tematică creștină, pe malul râului Guadalupe.
Nu peste mult timp, ochii mi-au căzut pe o altă știre cutremurătoare despre un copilaș de 6 ani care a asistat neputincios la răpirea mamei sale și, la câteva luni distanţă, la uciderea ei. Multe detalii sunt incongruente în relatările media despre cazul tinerei de doar 23 de ani hărţuită și ucisă fără milă. Unii spun că poliţia nu și-ar fi făcut datoria. Că, desi bărbatul își rupsese, încă de anul trecut, brăţara de monitorizare care i-a fost montată după ce femeia a obţinut ordin de protecţie împotriva lui, autorităţile au fost total ineficiente în căutări. Alţii spun că femeia ar fi cerut poliţiei să fie protejată doar pe timpul nopţii și că ea și alte 5 persoane ar fi știut unde se ascunde individul. Indiferent cum ar sta lucrurile, un copil de 6 ani a văzut totul. La fel cum au văzut și copiii femeii din Prahova, omorâte tot cu toporul și tot de un fost iubit. Și fetiţa de 3 ani, a cărei mamă însărcinată a fost împușcată în plină stradă de fostul iubit într-un cartier rezidenţial.
Ce fel de lume este aceasta?
E imposibil să nu îţi fiarbă inima în faţa nedreptăţii strigătoare la cer pe care au trăit-o acești copii. Să nu te întrebi întâi de toate: Ce fel de lume este aceasta care revarsă așa un potop de durere peste cei mai buni dintre noi? Dar, cu cât te chinui mai mult să deslușești un sens, cu atât mai ridicole îţi devin gândurile. Ciocnirea cu durerea te obligă să cauţi sensul. Să descoperi o ordine a lucrurilor. Însă, cu cât zici că te apropii de un rezultat al ecuaţiei suferinţei, cu atât ești, de fapt, mai rupt de realitatea care nu se înduplecă să ţi se dezvăluie matematic.
Unii trăiesc comod în ograda explicaţiilor simpliste și uită câte feluri de situaţii de viaţă există dincolo de gard. Alţii, poate cei mai mulţi, sunt angrenaţi într-o luptă, corp la corp, cu fiecare nouă durere. Fără cineva care să le înţeleagă durerea sau măcar să îi însoţească în hăţișul evenimentelor. Purtată așa, e o luptă sortită eșecului și o luptă sinonimă, pentru cei mai mulţi, cu iniţierea în viaţă. Pe măsură ce ne maturizăm, fiecare capitulare în faţa urâtului acestei lumi ne stinge lumina din suflet și licăritul ochilor măriţi de uimire în faţa existenţei începe să se opacizeze.
De ce ne cere Dumnezeu să inversăm acest proces? În baza a ce să fim asemenea unor copii, cu suflet moale și ochii înfometaţi să cuprindă necuprinsul? Cum am putea să ne păstrăm sufletul frăgezit, când experienţele dure ale vieţii ne bătucesc inima? Fiecare om care caută un răspuns la această întrebare e binecuvântat chiar de procesul căutării unui răspuns.
Hristos încurajează ceea ce inima care tresare la cuvintele unui copil simte deja inechivoc: tânjim după altceva. Simţim handicapul maturităţii noastre, percepem impostura coregrafiei noastre intelectuale, ridicolul valorilor noastre care au acoperit ceea ce contează cu adevărat: să fim văzuţi drept ceea ce suntem cu adevărat și iubiţi chiar și așa. Iar asta este foarte bine. Contrar popularului „tu rămâi la toate rece”, nostalgia întoarcerii la inocenţă e un semn al sănătăţii spirituale.
Apoi, când Isus spune: „Dacă nu vă veţi face copii”, citim: „Chiar trebuie să deveniţi copii.” Ar fi dat El o poruncă, dacă era imposibil de realizat? Sigur, nici dintre cele 10 porunci nu putem ţine pe vreuna – în deplinătatea spiritului ei – prin propriile forţe, dar ele ne spun că alte reguli intenţionase Dumnezeu să guverneze lumea noastră. Și, dacă aceasta a fost intenţia Lui, e rezonabil să credem că El ne va ajuta, ca să Își realizeze planul.
Dar de ce rezonează sufletul nostru cu perspectiva lumii guvernate după alte legi decât cele pe care le vedem cu ochiul liber? Dacă nu am crede că Binele – Binele acela suprem – este posibil, răul nu ne-ar afecta. Dar tocmai pentru că, în adâncul inimii, credem că el este posibil, îl râvnim și absenţa lui ne indignează. Indignarea noastră este ca o reclamaţie la o încălcare a contractului nostru existenţial. Altfel de ce am crede că nu e corect ca celor buni să li se întâmple ceva rău? De ce ar fi așa ceva inacceptabil? După ce standarde? Cine ne-a înrădăcinat acele standarde atât de adânc, încât încălcarea lor ne provoacă o răscoală emoţională și cognitivă?
În Creștinismul redus la esenţe, C.S. Lewis scria că, „dacă întreg universul este lipsit de sens, noi nu ar fi trebuit niciodată să descoperim lipsa lui de sens: exact ca și când, dacă nu ar exista lumină în univers și, implicit, nicio creatură cu ochi, nu am ști niciodată că este întuneric. Întunericul nu ar avea nicio semnificaţie pentru noi.”
Dacă Binele Suprem nu ar exista, nici noi nu i-am duce dorul. Dacă nu am avea noţiunea dreptăţii, ne-ar întrista poate, dar nu ne-ar revolta suferinţa copiilor. Totuși, noi ducem dorul Binelui și ne revoltă suferinţa nedreaptă. Putem, în contextul acesta, să Îi facem loc lui Dumnezeu? Și, dacă da, cum?
Dumnezeu, sub ploaie
„Doamne, Te udă…” Fetiţa mea Îl vedea pe Dumnezeu afectat de ceea ce o afecta și pe ea: ploaia care ne-a izgonit din parc. Ea nu a trecut încă prin atâtea dureri triviale, dar repetate și răs-repetate care să o tenteze să dea vina pe cine îi e mai aproape. Nu a avut nici vreo traumă emoţională care să îi năucească reperele morale aflate în construcţie și să o facă să se îndoiască de Dumnezeul părinţilor ei. În mintea ei mică, suferinţa proprie și suferinţa lui Dumnezeu nu sunt la antipozi. Nu suferă pentru că i-ar putea fi indiferentă lui Dumnezeu. Ci suferă amândoi, ba încă Dumnezeu mai mult, fiindcă El nu Se adăpostise în scara blocului.
În marea naraţiune creștină, Dumnezeu suferă cot la cot cu creaţia Lui. Deși separat de ea, nu Se sustrage de la consecinţele acţiunilor ei distructive, ci rămâne pe câmpul de luptă, pe care e greu să distingi camarad de inamic.
La fel de reală cum este lupta este și dragostea Lui care nu renunţă la cei iubiţi, indiferent cât de răniţi au fost în luptă. Dumnezeul creștin este un Dumnezeu care nu Se teme de ploaie, pentru că El a creat Soarele și îi poate reda strălucirea în orice clipă. Un minunat cântec compus de Michael Card spune că „lacrimile oamenilor au existat înaintea ploii”. „Doamne, Te udă…”, zicea fetiţa mea. „Așa-i că primele Te-au udat lacrimile noastre?”
