Îl cunosc pe Bryan Craig de peste douăzeci de ani: scriitor și conferenţiar reputat în domeniul vieţii de familie, inteligent, sistematic, cumpătat în manifestări și fin când folosește umorul.

Când l-am întâlnit, trecuseră doar trei luni de când Maaike, cea care i-a fost soţie timp de aproape cincizeci de ani, fusese răpusă de cancer. M-am întrebat dacă ar fi potrivit să îl rog să vorbească despre o pierdere atât de mare și atât de recentă. Răspunsul la frământările mele îl veţi descoperi în interviul care urmează. Dar răspunsul este și într-un e-mail primit nu de mult de la Bryan, în care îmi vorbește despre locurile în care merge pentru a-i ajuta pe oameni să înţeleagă și să răspundă la pierderi, doliu, moarte. Răspunsul ca atare va consta în modul în care vom gândi după întâlnirea în scris cu Bryan Craig.

A.B. : De câteva decenii se caută o înţelegere mai bună a modului în care oamenii răspund la pierderi și tragedii personale. S-au formulat teorii și modele generale de răspuns. Alţi cercetători spun că oamenii se deosebesc mult unii faţă de alţii când suferă diferite pierderi.

B.C. : O autoritate recunoscută pe tema pierderii și durerii, J. William Worden, a pus sub semnul întrebării etapele distincte care fuseseră teoretizate de Elisabeth Kübler-Ross.

A.B. : Negarea, revolta și celelalte.

B.C. : Da, mânia, negocierea, depresia, acceptarea. Cercetarea ei s-a făcut pe pacienţi aflaţi în stadii terminale. Etapele observate astfel au fost apoi generalizate. Totuși, ea însăși spusese: „Nu există o pierdere standard, nici moduri standard în care e de așteptat să procesăm pierderea.“ Procesul parcurs de fiecare în parte este unic și diferit.

Worden a afirmat că există patru dimensiuni ale procesării pierderii. Mai întâi trebuie să o acceptăm. Dacă ești în stare de șoc și negi, e dificil să ajungi să primești realitatea ca atare. Abia după ce accepţi că s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat…

Și eu mi-am pierdut soţia cu trei luni în urmă. Mi-a fost greu să accept realitatea pierderii. M-am simţit ca încremenit săptămâni întregi. Nu știam cum să tratez această realitate. Mi-am tot repetat în minte: „Știu că s-a dus și că nu se va mai întoarce.“ Însă, la nivel emoţional, nu era deloc așa. Îi simţeam prezenţa. Chiar mă pomeneam discutând cu ea, după care realizam că nu mai este.

Cred că, atunci când ajungem să acceptăm ce s-a întâmplat și faptul că nu putem schimba nimic, trebuie să procesăm toate lucrurile despre care am vorbit, toate emoţiile, toate sentimentele pe care le avem. Apoi, de-a lungul procesului în cauză, cel mai important lucru este să poţi vorbi despre experienţa ta. Într-un fel, faptul acesta normalizează experienţa. După ce am procesat pierderea, trebuie să începem să ne adaptăm la lume, așa cum este ea fără prezenţa celeilalte persoane. Și acesta este un proces dificil deoarece presupune dezvoltarea unor noi moduri de gândire, a unor amintiri noi, precum și a felului în care vom trăi mai departe. Așa ajungem la al patrulea aspect, la începerea unei vieţi noi.

A.B. : Asta nu înseamnă ruperea de amintirile din trecut legate de persoana decedată, nu?

B.C. : Acestea se păstrează, dar se formează și amintiri noi. Trebuie să spun, din proprie experienţă, că predasem cursuri despre pierdere și durere, precum și despre alte experienţe emoţionale ca parte a profesiei mele. Teoria e frumoasă, dar, când o trăiești în viaţa ta, e o experienţă mult mai intensă…

Eu cred că factorul cel mai important, atunci când întâmpini o pierdere, este dat de simţul apartenenţei la o comunitate, de legăturile cu alţi oameni. Asta înseamnă să beneficiezi de ajutor, și atunci procesezi mai bine ceea ce ţi se întâmplă.

A.B. : Ne definim și ne înţelegem mai bine pe noi înșine prin ochii celorlalţi.

B.C. : Așa este, când discutăm, ne influenţăm reciproc. Trebuie să vă spun că, în cei doi ani în care soţia mea s-a luptat cu cancerul pancreatic, lucrul cel mai important a fost sprijinul imens pe care l-am primit din partea celor din jur. Am fost binecuvântaţi să avem rude apropiate, mulţi prieteni buni, să aparţinem unei comunităţi religioase care ne-a ajutat foarte mult. Avem prieteni ca dumneavoastră peste tot în lume, oameni cu care am păstrat legătura, care ne-au ajutat și s-au rugat pentru noi.

În perioada în care a fost în spital, soţia mea a fost vizitată de foarte multe persoane. A fost o experienţă reală și am simţit că nu suntem singuri, că facem parte dintr-o reţea de susţinere, care ne-a sprijinit și ne-a încurajat în acele momente de necaz și zbucium.

A.B. : În momentele obișnuite nu suntem conștienţi de iubirea celorlalţi, dar în mijlocul problemelor ne dăm seama cât de preţioși suntem pentru unii dintre oamenii care ne înconjoară.

B.C. : Așa este. O mare parte din cariera mea am fost pastor și terapeut și am vorbit cu oamenii despre relaţii, despre valoarea unei comunităţi. Am ajunsă să apreciez însă mai mult asemenea lucruri în momentele de necaz prin care am trecut. Aș vrea să extrapolez, afirmând că mesajul Bibliei este o adevărată salvare a celor îndoliaţi: „Dumnezeu e adăpostul și sprijinul nostru, un ajutor care nu lipsește în nevoi.“ Ceea ce e adevărat și în cazul meu. Am descoperit cum credinţa în Dumnezeu, în prezenţa Sa și în făgăduinţele Sale pentru viaţa noastră m-a întărit, în special faptul că El este prezent și că Îi pasă. Am trecut acum la un nivel personal.

Soţia mea, Maaike, a fost o persoană realistă. Accepta lucrurile ca atare. La un moment dat, am trăit în mod anticipat pierderea care avea să survină. A fost o discuţie dificilă, dar am descoperit astfel cât de important este să gândești pozitiv. Dumnezeu face parte din comunitatea noastră. Au fost momente când oamenii i-au spus că se rugau pentru o minune. Am întrebat-o odată: „Tu ce părere ai despre asta ?“ Ea mi-a spus: „Nu aștept o minune. E ceva în mine care îmi spune că ar fi ceva arogant din partea mea să-I cer așa ceva lui Dumnezeu când alte mii au cerut și nu au primit nimic. Nu mi se pare o cerere justă.“ A adăugat: „Eu am trăit deja o minune, minunea harului lui Dumnezeu în viaţa mea.“

Simţământul prezenţei, al promisiunii, al acceptării Lui a ajutat-o să accepte realitatea situaţiei prin care trecea, chiar dacă a fost dezamăgită puternic că viaţa avea să i se încheie la 69 de ani, când spera să trăiască mai mult, să-și crească nepoţii și să se bucure de existenţă.

Am avut o viaţă minunată împreună. Însă sentimentul prezenţei, al promisiunii pe care ne-o face Dumnezeu e o realitate foarte importantă. Dumnezeu este real, este prezent și Lui Îi pasă de noi, iar viaţa noastră este în siguranţă în mâinile Sale.

A.B. : Sunt impresionat și recunoscător că vorbiţi atât de deschis. Credeţi că, înainte de a ne confrunta cu cea mai dureroasă pierdere, am putea să identificăm ce reacţii avem la pierderi, pentru ca, atunci când aceasta se produce ca atare, să nu fim luaţi prin surprindere?

B.C. : Este o întrebare interesantă. Presupun că, asemenea multor experienţe emoţionale din viaţă, nimeni nu ne poate învăţa suficient cum să reacţionăm la mânie, la stres, la conflicte, la lucrurile importante cu care ne confruntăm și care au un impact negativ asupra noastră. Cred că modul în care tratăm viaţa ne pregătește, de fapt. Ceea ce crezi despre tine și despre propria existenţă va influenţa modul în care ajungi să reacţionezi la pierdere. Dacă ești o persoană narcisistă, care își arogă tot felul de drepturi, s-ar putea să crezi că viaţa îţi datorează ceva. O asemenea atitudine nu va fi de folos când survine o pierdere și se produce o reacţie emoţională puternică.

Cred că o imagine sănătoasă de sine ne oferă puterea și resursele necesare. În momentul pierderii, facem apel la resursele pe care le avem: personale, sociale, relaţionale, atunci intră în joc întreaga capacitate de a comunica, cunoașterea de sine, capacitatea de a fi conștient de propriile reacţii emoţionale, de modul în care tratezi conflictele și dificultăţile, de felul cum rezolvi problemele. Toate acestea sunt capacităţi învăţate. Sunt competenţe pe care le deprindem.

A.B. : E foarte important că sunt capacităţi învăţate. Așadar, nu suntem prizonierii temperamentului nostru, ai educaţiei primite, ai modului în care alţii ne-au tratat în copilărie etc.

B.C. : Sunt competenţe care se deprind. Într-o anumită măsură, trebuie să ne asumăm responsabilitatea de a ne învăţa pe noi înșine metode noi, reacţii noi, pentru ca, atunci când apar pierderi neprevăzute, să nu ne pomenim nepregătiţi, nici să nu ne lăsăm purtaţi de valul emoţiilor, reacţiilor și gândurilor necontrolate. Dacă suntem conștienţi de propria personalitate, putem recunoaște ce fel de competenţe trebuie să dezvoltăm pentru a reacţiona pozitiv. Multe persoane, dacă reușesc să facă acest lucru, devin mai puternice și învaţă, din necazuri și din probleme, de ce anume au nevoie în viaţa lor, pentru personalitatea lor, și care sunt competenţele necesare pentru a-și face existenţa mai plăcută. Mulţi spun că o încercare sau un necaz i-au făcut mai puternici. Asta pentru că au fost provocaţi să se analizeze și să dezvolte modalităţi noi prin care să trateze reacţiile emoţionale legate de pierdere, precum și mesajele pe care și le transmit singuri, viziunea despre sine și despre lume, sau despre Dumnezeu. Felul cum ne trăim viaţa va influenţa modul în care întâmpinăm moartea.

A.B. : În timp ce ne sfătuiţi să ne consolidăm gândirea raţională, înţeleg că ne sugeraţi și să le permitem emoţiilor să se manifeste, să-și îndeplinească rolul lor. Dumnezeu ne-a înzestrat cu emoţii și avem nevoie de ele.

B.C. : E adevărat. Cu cât ne cunoaștem mai profund, cu cât avem o viziune mai realistă asupra lumii în care trăim, cu atât mai bine putem trata pierderea, atunci când ea survine. Nu spun că e ușor. În viaţă, dezvoltăm relaţii foarte puternice cu persoanele și lucrurile importante pentru noi. Când pierdem ceva sau pe cineva, e imposibil să nu avem un răspuns emoţional puternic. Modul în care ne tratăm emoţiile constituie cheia pentru felul în care reacţionăm la pierdere.

A.B. : Soţia dumneavoastră a fost operată și s-a bucurat de încă doi ani de viaţă. Cum au fost aceștia?

B.C. : A fost minunat, pentru că am putut face mai multe lucruri. Ne-am bucurat foarte mult de acest timp. Am amintiri foarte plăcute. De fapt, nu prea avem amintiri neplăcute din toţi cei cincizeci de ani petrecuţi împreună. Avem amintiri foarte frumoase, care constituie resurse foarte bune la care fac apel în aceste momente. Pentru ea a fost dificil să aibă un timp cu totul bun, deși nu a privit boala ca pe o condamnare la moarte, care o pândea la tot pasul. Ce am învăţat de la ea în contextul acestei experienţe este că a ales să privească viaţa ca pe un pahar pe jumătate plin, nu pe jumătate gol. Multe persoane i-au admirat curajul și perspectiva pozitivă.

A.B. : Știu că sunt multe cercetări care arată că, atunci când gândim pozitiv, tindem să ne evaluăm mult mai bine.

B.C. : Când ne confruntăm cu cancerul, de exemplu, și avem o atitudine pozitivă, aceasta generează și o energie pozitivă în interiorul nostru. Chiar cu o lună înainte ca soţia mea să moară, am făcut o excursie de 12 zile pe canale, în locurile ei natale din Frizia, în nordul Olandei. Mi-a spus că a fost cel mai frumos concediu pe care l-am avut. A fost minunat. Cred că spiritul ei pozitiv a ajutat-o foarte mult. A ales să se concentreze asupra unor asemenea lucruri. Părerea noastră despre noi înșine și despre realitate este foarte importantă atunci când ne confruntăm cu probleme. Dacă le permitem să ne învingă, atunci asta vor face, ne vor doborî.

A.B. : În această perioadă aţi fost atras mai mult decât înainte de anumite personaje biblice care au cunoscut durerea, separarea sau pierderea?

B.C. : Am reflectat asupra unuia sau a două personaje. Experienţele regelui David i-au produs sentimente și reacţii foarte puternice faţă de pierderile pe care le-a suferit și faţă de lucrurile pe care le-a făcut. A suferit puternic din cauza pierderilor.

M-am gândit și la Moise. Mânia l-a doborât de mai multe ori. A pierdut și intrarea în Ţara Făgăduinţei. Am avut de învăţat din modul în care a reușit să se împace cu gândul acesta. Prin faptul că Îl cunoștea pe Dumnezeu, Moise a putut accepta pierderea, pe care o considera ca fiind reală. Ultimul capitol din cartea Deuteronom este impresionant. E așa de mișcător. A fost o experienţă a morţii doar între Moise și Dumnezeu, Care i-a împlinit nevoile, l-a mângâiat. De fapt, Dumnezeu l-a și înmormântat.

A.B. : Cred că aceste experienţe nu vor să ne spună doar ceea ce face Dumnezeu în situaţii excepţionale. Cred că sunt experienţe umane tipice.

B.C. : Am învăţat foarte multe și de la apostolul Pavel. A avut ceea ce el a numit un ghimpe în carnea sa. S-a rugat mult și face referire de patru-cinci ori la această problemă. I-a cerut Domnului să-i rezolve problema, dar nu s-a întâmplat așa. Dumnezeu i-a spus că trebuie trăiască cu acea suferinţă, însă l-a asigurat de prezenţa Lui alături de el.

A.B. : Cred că e ceea ce putem numi „dragoste severă“.

B.C. : Da.

A.B. : A fost bine pentru dumneavoastră să primiţi multă încurajare, dragoste și rugăciuni. Dar mulţi simt că sunt lăsaţi să sufere singuri.

B.C. : În timp ce vorbeaţi, îmi imaginam o persoană singură. Când soţia mea era la spital, mi-am dat seama că acolo sunt și oameni care nu primesc vizite. E o experienţă de singurătate copleșitoare. Îmi imaginez tristeţea ruperii legăturii cu colectivitatea. E o pierdere agravată. Nu numai că respectiva persoană își încheie viaţa, ci își mai și dă seama, în acele momente dificile, cât de singură este. Ar fi minunat ca o comunitate religioasă să adopte o persoană într-o asemenea situaţie.

Însă, când te afli în contextul respectiv, credinţa chiar contează, încrederea în Dumnezeu și conștientizarea prezenţei Lui. Pentru mine și soţia mea, înţelegerea puterii și prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră a fost o realitate. Faptul că am știut că ceea ce spune și promite va și împlini ne-a adus o mângâiere în plus. Aș vrea să spun ceva ce nu are legătură directă cu persoanele singure despre care vorbeaţi, însă soţia mea a spus că a văzut chipul lui Iisus în cei care au venit s-o viziteze. A fost o experienţă puternică. Uneori, realitatea puterii și prezenţei lui Iisus în salon poate fi percepută prin ochii sufletului.

A.B. : Vă adresez o ultimă întrebare. E foarte dificil să suferi sau să vezi că se apropie moartea când știi că ai trăit o viaţă corectă și te-ai străduit să faci tot ce ai putut mai bine. Dar e și mai greu să știi că ţi se apropie moartea când ţi-ai atras-o singur. Știi că ai trăit nepotrivit și acum a venit vremea să suporţi consecinţele, fără să mai poţi face nimic. Ce mesaj le-aţi transmite celor care simt asta?

B.C. : Dumnezeu, prin harul Său, îmi spune că pot avea pace și pot găsi mângâiere în faptul că El îmi acoperă viaţa și mă acceptă așa cum sunt, datorită harului și bunătăţii Lui. Consider că mesajul creștin este foarte puternic și se adresează nevoilor mele. Mai ales în momentele când stau în faţa morţii și mă confrunt cu propria viaţă, privesc în urmă la greșelile făcute, văd că n-am fost niciodată perfect. Pacea vine doar prin harul lui Dumnezeu.

Vindecarea se produce atunci când ne deschidem faţă de ceilalţi și faţă de Dumnezeu și primim harul pe care ni El L-a oferit. Cred că doar atunci putem accepta că totul e bine.

A.B. : Vă mulţumesc foarte mult pentru generozitatea cu care mi-aţi permis să intru pe un teren atât de intim. Conversaţia noastră mi-a făcut bine și m-a îmbogăţit.