Teama care ţine linia ocupată – Despre frică și comportamentele de evitare

„Singurul lucru de care trebuie să ne temem este teama însăși”, spunea Franklin Roosevelt. Un adevăr pe care l-am testat ori de câte ori am lăsat frica să înrăutăţească lucrurile. 

Teama este ca o pereche de pantofi care te jenează și îţi provoacă bătături dureroase, care ustură la fiecare pas. Ai putea merge mai repede dacă te-ai debarasa de ei și poate că te-ai bucura mai mult de fiecare drum. Totuși, nu îţi poţi imagina să ieși în lume fără ei. Îi ai de multă vreme, le știi fiecare cusătură, și îi îndrăgești la fel de mult cum îi detești. Achiziţia altei perechi ar însemna o bătaie de cap în plus și, până la urmă, poţi ști ce cusur supărător ascunde o încălţăminte nouă? Ţi-ai dori totuși să știi și cum e viaţa de dincolo de bătături, așa că începi să-i porţi pretutindeni, convins că pantofii vor ceda măcar milimetric strânsoarea lor, dar, ori de câte ori verifici progresele, spaţiul de manevră e din ce în ce mai îngust.

Teama care ne minte

Obiceiul de a crede aproape orbește ceea ce ne spun fricile noastre se naște devreme, încă din copilărie, afirmă psihologul Todd Pressman, care susţine că puterea fricii vine din capacitatea de a ne determina să vedem realitatea așa cum o schiţează ea. Frica distorsionează adevărul și ne permite să vedem doar ceea ce ni se pare sigur de văzut, spune psihologul, observând că, pentru a-și atinge scopul, ea „trebuie mai întâi să denatureze adevărul despre modul în care denaturează adevărul”.

Ori de câte ori nu trăim în prezent sau ne simţim neîmpăcaţi și neîmpliniţi cu ceea ce ni se întâmplă, undeva, pe fundal, își mitraliază ameninţările o frică sau alta.

Teama reușește să se deghizeze în prieten atunci când nu este, de fapt, decât un dictator care ne epuizează cu zeci de catastrofe imaginare, forţându-ne să fim într-o perpetuă pregătire de luptă.

Teama folosește mai multe strategii pentru a ascunde adevărul despre ea însăși, explică Pressman. În primul rând, frica ne împiedică să vedem că este omniprezentă, tocmai prin faptul că devine un mod (aproape) constant de a gândi. Ori de câte ori nu trăim în prezent sau ne simţim neîmpăcaţi și neîmpliniţi cu ceea ce ni se întâmplă, undeva, pe fundal, își mitraliază ameninţările o frică sau alta. În al doilea rând, teama se deghizează, așa încât nu putem vedea în ea sursa celor mai multe dintre problemele noastre. Atunci când se camuflează în furie, vinovăţie sau stres, este ușor să ratăm ocazia de a o identifica și de a căuta soluţii pentru depășirea ei.

În al treilea rând, frica ne convinge să nu o privim în faţă – iar faptul că nu avem o perspectivă corectă asupra naturii sale îi conferă și mai multă putere. Un ultim tertip al fricii este acela de a ne împiedica să o înfruntăm și să acţionăm în ciuda ameninţării sale. Acţiunea care sfidează frica demonstrează că ameninţarea nu are anvergura pe care i-a dat-o mintea noastră, pe când reţinerea dictată de frică va confirma îngrijorarea că lucrurile de care ne temem sunt cu adevărat copleșitoare.

„Orice se poate întâmpla”, admite psihologul Harriet lerner, vorbind despre faptul că scenariile terifiante despre sănătatea noastră, bunăstarea copilului sau situaţia financiară pot prinde viaţă, în anumite condiţii. Chiar dacă acest lucru s-ar întâmpla, teama nu ne-ar putea fi un aliat: atunci când ne lăsăm acaparaţi de frică, nu reușim altceva decât să ne afundăm mai mult în neputinţă, să ne tocim capacitatea de a face faţă situaţiilor complexe sau ambigue și să devenim incapabili de a distinge și alte faţete ale situaţiei cu care ne confruntăm.

Despre teamă și comportamentele de evitare. De ce nu funcţionează evitarea

„Odată ce decidem să înfruntăm lucrurile de care ne temem, aproape nimic nu ne mai poate opri”, punctează psihologul Seth Gillihan. Vorbind despre sentimentul incredibil de libertate pe care îl creează confruntarea cu teama, Gillihan observă că obișnuim să facem, conștient sau nu, o analiză cost-beneficiu a înfruntării fricii. Dacă obiectul fricii noastre poate fi evitat cu ușurinţă (o tarantulă uriașă, de exemplu), probabilitatea de a evita să-i facem faţă este mult mai ridicată decât în situaţia în care teama interferează în mod obișnuit cu viaţa noastră, periclitând-o sau limitând-o (teama de medic, de lift sau de șofat). Orice am alege, adevărul este că teama tinde să se amplifice atunci când evităm să o privim în faţă, concluzionează Gillihan.

Modul în care se activează sistemul de alarmă în organism este același, indiferent dacă ameninţarea este reală sau falsă.

Este un lucru bun faptul că creierul nostru percepe anumite indicii (o mașină care intră pe banda noastră de mers, de exemplu) ca pe o potenţială ameninţare, declanșând alarma de anxietate, dar la fel de adevărat este că modul în care se activează sistemul de alarmă în organism este același, indiferent dacă ameninţarea este reală sau falsă. În cazul alarmelor reale, reacţia luptă-sau-fugi are beneficii certe – ne ajută să supravieţuim, dar și să păstrăm relaţii, să ne pregătim mai bine sau să cerem ajutor.

Răspunsurile la alarmele false, dimpotrivă, ne fac mai mult rău decât bine, explică profesorul Victoria Lemle Beckner. Comportamentele care apar ca reacţie la alarmele false de pericol sunt numite „comportamente de siguranţă” de către specialiștii care practică terapia cognitiv-comportamentală. Numele derivă din însuși scopul lor – ele restabilesc sentimentul de siguranţă, chiar dacă nu există un pericol real (evitarea liftului de teama de a nu rămâne blocaţi sau căutarea pe Google a informaţiilor despre boli grave atunci când ne confruntăm cu simptome fizice deloc îngrijorătoare). Pe termen scurt, aceste comportamente de siguranţă reduc teama. Pe termen lung, ele deformează realitatea, livrând informaţii eronate creierului și confirmându-i faptul că pericolele sunt reale (altfel de ce am încerca din greu să le ocolim?).

De fapt, evitarea reprezintă o cauză esenţială a blocării noastre în anxietate, pe când „expunerea” este parte din soluţie. Confruntarea cu situaţiile care par ameninţătoare ne corectează percepţia despre ele și reduce frica pe termen lung, întărindu-ne încrederea în capacitatea de a face faţă circumstanţelor care ne îngrijorează.

Evitarea are și costuri mai profunde, de care nu suntem adesea conștienţi, punctează Lemle Beckner. Comportamentele de siguranţă ne împing spre mai multă rigiditate și spre mai puţină flexibilitate, spre a spune „nu” mai frecvent decât „da” și spre izolare mai mult decât spre vulnerabilitate și intimitate. În final, evitarea nu face altceva decât că ne îndepărtează de omul care ne-am dori să fim.

„Cât timp poate rămâne un bărbat surprins și fericit?” ar fi întrebat Isaac Bashevis-Singer, laureat al Premiului Nobel, după ce întrebarea despre ceea ce simte („Sunteţi surprins? Sunteţi fericit?”) i-a fost adresată de două ori în câteva minute.

În final, evitarea nu face altceva decât că ne îndepărtează de omul care ne-am dori să fim.

Pornind de la această întâmplare anecdotică, profesorul de psihologie Noam Shpancer vorbește despre importanţa principiului obișnuinţei în tratarea anxietăţii. Obișnuinţa se referă la faptul că expunerea repetată la același stimul scade excitarea sistemului nervos. Dacă sistemul nervos nu este excitat, este imposibil să simţi teama, spune Shpancer, observând că majoritatea oamenilor încearcă să trateze frica evitând situaţiile care o produc. Această alegere are ca rezultat faptul că obiectul sau situaţia de care ne temem își păstrează caracterul nou, așadar își menţine capacitatea de a excita sistemul nervos și de a stârni teamă. De fiecare dată când evităm ceva care ne sperie, acumulăm o experienţă care ne confirmă că suntem slabi și că am eșuat.

Pe de altă parte, expunerea este cel mai puternic medicament pe care ţi-l poţi administra contra fricii, deși generează disconfort pe termen scurt și pare o strategie contraintuitivă, observă Shpancer. Ceea ce face expunerea înfricoșătoare este presupunerea că frica va crește la infinit în prezenţa obiectului/situaţiei de care ne simţim ameninţaţi. Realitatea arată că este imposibil ca frica să crească la cotele dramatice imaginate și că expunerea chiar funcţionează: la nivel fiziologic, sistemul nervos se obișnuiește cu stimulul, iar la nivel psihologic, confruntarea cu frica aduce un sentiment de împlinire și ne împuternicește.

Cum interferează teama cu incertitudinea și cu procesul luării deciziilor

În general, situaţiile incerte generează disconfort, dar capacitatea de a procesa incertitudinea variază mult de la o persoană la alta. Persoanele cu intoleranţă ridicată la situaţiile ambigue suferă mai mult în faţa incertitudinii, iar întrebările de tipul „ce-ar fi dacă?” sunt frecvente în cazurile de anxietate severă, arată cercetările.

Un nivel mai ridicat de intoleranţă la incertitudine se asociază cu tendinţa de a opta pentru recompense care pot fi obţinute imediat, chiar dacă acestea sunt mai puţin valoroase și mai improbabile, potrivit unui studiu al cercetătorului Christian Luhmann.

Incertitudinea amplifică ameninţarea cu care asociem o anumită situaţie.

Studiile în care voluntarii au fost conectaţi la electrozi capabili să transmită un șoc electric inofensiv, dar ușor dureros, au arătat că elementele de imprevizibilitate cresc disconfortul (chiar dacă intensitatea șocului rămâne neschimbată) și că subiecţii resimt un nivel de stres mai ridicat atunci când există probabilitatea de 50% de a li se administra un șoc electric decât dacă au certitudinea de 100% că acest lucru se va întâmpla. Raţional vorbind, această creștere a anxietăţii atunci când riscul de a suporta un nou șoc electric este de numai 50% nu are sens, spune psihologul Ema Tanovici, explicând că incertitudinea amplifică ameninţarea cu care asociem o anumită situaţie.

Studiile au reliefat și o incapacitate crescută a persoanelor cu toleranţă scăzută la necunoscut de a renunţa la teamă odată ce circumstanţele au devenit sigure. În experimentele în care voluntarilor li s-au aplicat șocuri electrice ușoare, subiecţii au ajuns să asocieze senzaţia de durere cu un sunet sau o imagine. După ce cercetătorii au încetat administrarea șocului, majoritatea voluntarilor nu au mai resimţit un stres ridicat atunci când au fost expuși sunetului sau imaginii respective, dar cei cu intoleranţă ridicată la stres au avut nevoie de mult mai mult timp pentru a nu mai reacţiona anxios la semnalul inofensiv. Concluzia a fost că acesta ar putea fi unul dintre factorii-cheie care fac vulnerabile la anxietate persoanele cu intoleranţă la incertitudine: faptul că frica persistă și după dispariţia circumstanţelor considerate ameninţătoare.

Psihologul Daniel Kahneman este autorul „teoriei perspectivei” (elaborate împreună cu colegul său, Amos Tversky), care se bazează pe constatarea faptului că luăm adesea decizii folosind „euristice”, scurtături cognitive care pot provoca erori legate de estimarea riscului. Conform acestei teorii, atunci când există incertitudine cu privire la rezultate, perspectiva pierderii are un impact emoţional mai mare decât perspectiva profitului, ceea ce reflectă „aversiunea faţă de pierderi”.

Te-ar putea interesa și: Dragostea care înghite toate fricile mele

Modul în care luăm decizii și evaluăm riscurile nu depinde doar de informaţiile pe care le avem, ci și de ceea ce simţim, potrivit unui studiu publicat cu aproape trei decenii în urmă. Autorii studiului au descoperit că relaţia inversă dintre riscul perceput și beneficiul perceput al unei activităţi depinde de sentimentele asociate respectivei activităţi (dacă sentimentele sunt favorabile, suntem înclinaţi să minimizăm riscurile și să augmentăm beneficiile, iar dacă sentimentele sunt nefavorabile activităţii, evaluarea are loc în sens invers).

Frica poate supraestima riscurile și deseori le și supraestimează – de exemplu, amplifică riscurile în cazul evenimentelor catastrofice, așa cum este cazul prăbușirii unui avion sau al unui atac terorist, deși aceste evenimente sunt cu mult mai rare din punct de vedere statistic decât altele cu care ne confruntăm în viaţa de zi cu zi. Chiar și în cazul în care cunoaștem (din datele statistice) cât de mare este riscul producerii unui eveniment nedorit, eforturile de a ne ajusta proporţional nivelul temerilor este adesea zădărnicit, pentru că teama nu doar că ne determină să facem propriile noastre estimări ale riscului, dar contribuie și la interpretarea părtinitoare a statisticilor.

Atunci când ameninţarea devine realitate

Vorbind despre faptul că evitarea înrăutăţește lucrurile, fie că e vorba de teamă, fie că s-a ajuns la o adevărată fobie, psihologul Harriet Lerner admite faptul că scenariile îngrijorătoare care rulează în mintea noastră ar putea deveni, în anumite împrejurări, reale. De fapt, cu cât te implicit mai mult în activităţile de care te temi, probabilitatea ca unele dintre temeri să se adeverească crește, statistic vorbind.

Descriind neliniștea și teama care însoţesc fiecare ocazie în care vorbește în public, Lerner inventariază o serie de gafe și de stângăcii comise în ciuda eforturilor ei de a le preîntâmpina. I s-a întâmplat să confunde numele orașului în care ţinea prezentarea (și să facă publică această confuzie în salutul de la începutul prezentării), să constate în ultima secundă că discursul scris a dispărut, să împrăștie pe scenă foile unui alt discurs (foile fiind numeroase și nenumerotate) sau să își agaţe un cercel în jachetă și să fie ajutată de cineva din sală, după ce toate eforturile de a-și elibera urechea au eșuat.

Frica legată de vorbitul în public poate fi „un semn al integrităţii fundamentale”, un indiciu al faptului că înţelegi că nu ești mai bun decât cei care te ascultă și că limitele pe care le avem nu ne definesc.

Totuși, Lerner spune că a învăţat că audienţa preţuiește stângăciile și chiar se inspiră din ele. Oamenii i-au spus adesea că îi apreciază autenticitatea și, cel mai probabil, au văzut în ea o reflexie a reușitelor, dar și a imperfecţiunilor lor. La rândul ei, a învăţat că frica legată de vorbitul în public poate fi „un semn al integrităţii fundamentale”, un indiciu al faptului că înţelegi că nu ești mai bun decât cei care te ascultă și că limitele pe care le avem nu ne definesc.

Chiar dacă invidiem oamenii (care par) lipsiţi de frică, adevărul este că nu ne putem nega emoţiile și sentimentele negative fără a ne „ciunti umanitatea”. Dacă nu am simţi niciodată urzicătura fricii, poate că n-am putea simţi nici bucuria, curiozitatea ori compasiunea, explică Lerner.

Nu ne putem nega emoţiile și sentimentele negative fără a ne „ciunti umanitatea”.

De fapt, teama poate reprezenta o cale de a dezvolta intimitatea cu alţii, pentru că ne permite să recunoaștem faţetele vulnerabile ale sinelui nostru. Lerner spune că preţuiește persoanele care par neînfricate și care nu vorbesc niciodată despre temerile pe care le au, dar că nu simte nicio dorinţă de a dezvolta o relaţie mai apropiată cu acestea. Faptul că simţim teamă ne învaţă compasiunea faţă de cei care își palpează, la rândul lor, fricile. Iar conexiunea dintre noi ţine, în cele din urmă, și de dispoziţia de a ne arăta vulnerabilitatea, de a ne „dezbrăca” de măștile și de armurile noastre, lăsându-ne iubiţi și iubind chiar și atunci când ne simţim stângaci, inoportuni, insuficienţi.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.