„Privesc durerea ca pe una dintre cele mai remarcabile trăsături ale corpului omenesc… Dacă aș putea alege un dar pentru bolnavii mei de lepră, acela ar fi darul durerii.“ (Paul Brand)
Deși descoperim multe din cărţi, învăţăm totul de la oameni. Întâlnirea cu istoria vieţii doctorului Paul Brand este genul de experienţă care poate ajuta pe oricine să vadă viaţa în toată splendoarea ei, în armonia pe care și-o păstrează chiar și atunci când circumstanţele apasă pe clapele ei negre.
În ţara marelui Gange
Paul Wilson Brand s-a născut la 17 iulie 1914, în familia lui Jesee și Evelyn Brand, misionari englezi în regiunea Tamil Nadu, din India. A copilărit astfel la poalele masivului Kolli Malai până la vârsta de nouă ani, când a fost trimis împreună cu sora lui în Anglia, în vederea desăvârșirii educaţiei formale.
Această primă parte a vieţii, petrecută în ţara marelui Gange, în paradisul dealurilor Kolli, îi va modela în mod semnificativ existenţa. Acolo, sub călăuzirea atentă și dedicată a părinţilor, Paul a descoperit creaţia și pe Creatorul ei, care îl umpleau de încântare și gratitudine. „Pentru un copil, dealurile Kolli erau paradisul. Alergam cu picioarele goale pe stânci și mă căţăram în copaci până când hainele îmi erau îmbibate cu sevă.
Băieţii băștinași mă învăţaseră să sar precum o maimuţă pe spinarea unui bizon și să gonesc animalul de-a lungul câmpului. Vânam șopârle și broaște, care orăcăiau prin culturile de orez. (…) Îmi făceam lecţiile într-o căsuţă din pom, iar mama îmi lega temele de o frânghie, cu care eu le ridicam în casa mea privată de sus, din vârful pomului. Tata mă iniţia în misterele lumii naturale: termitele pe care le derutase construind casa noastră pe piloni acoperiţi cu tigăi întoarse, șopârlele cu picioare lipicioase care se căţărau pe pereţii camerei mele, rapida pasăre-croitor care cosea laolaltă frunze cu ciocul, folosind fire de iarbă în loc de aţă de cusut.“[1]
Primele lecţii despre durere Paul Brand le-a învăţat din natură și de la locuitorii Indiei, care trebuiau să „accepte suferinţa cum acceptă vremea, ca pe o parte integrantă a destinului“[2]. În natură, a descoperit că durerea este esenţială, folosită de plante „sub forma spinilor, cu care alungau vacile; șerpii și scorpionii o foloseau pentru a se apăra de oameni“[3]. În viaţa oamenilor a descoperit că durerea este un limbaj puternic. Cei aproape muritori de foame îndurau durerea pentru a se mutila, ca apoi, folosindu-se de imaginea unui trup schilodit, să cerșească o coajă de pâine. Suferinţa lor stârnea compasiunea celorlalţi.
În ţara leproșilor
După terminarea studiilor, Paul Brand s-a întors în India, ţara leproșilor, renunţând la șansa unei cariere profitabile și a unei vieţi ușoare. Împlinea astfel visul părinţilor săi, ale căror trupuri și inimi au rămas în India.
Paul s-a dedicat trup și suflet unei munci refuzate de mulţi – cercetarea și tratarea leprei. În timpul celor aproape 19 ani petrecuţi în India, el a fost chirurg, profesor și director al Spitalului Colegiului Medical Creștin din Vellore. A fondat de asemenea spitalul de leproși din Karigiri.
După unele păreri, a fost la vremea sa cel mai bun chirurg al mâinii din lume, cu peste 3.000 de mâini operate. Pentru leproșii din India însă, el a fost mai mult decât cel mai bun, a fost o adevărată atingere vindecătoare divină. Doctorul Brand a fost un pionier al tehnicii transplantului de tendon, folosite la bolnavii de lepră. A fost de asemenea cel care a descoperit că nu lepra este cauza descompunerii ţesuturilor, ci pierderea senzaţiei de durere, care îi făcea pe bolnavi susceptibili la vătămare.[4]
În cartea sa, Darul durerii, dr. Brand notează implicaţiile pe care lipsa percepţiei durerii le are în cazul bolnavilor de lepră: „Stăteam alături de colegii mei într-o curte și, imediat ce a sunat clopotul, o mulţime de oameni au apărut din colibele de o persoană și din adăposturile ca niște barăci, apropiindu-se de noi. Un tânăr pacient nerăbdător de la marginea curţii mi-a atras atenţia, deoarece se lupta să meargă în cârje, ţinând piciorul stâng bandajat direct pe pământ.
Cu toate că își dădea toată silinţa să se grăbească, pacienţii mai sprinteni l-au depășit curând. În timp ce îl priveam, omul acesta și-a vârât cârja sub braţ și a început să alerge cu ambele picioare, cu un mers asimetric, gesticulând frenetic, pentru a ne atrage atenţia. A ajuns aproape la capătul rândului, unde s-a oprit gâfâind, sprijinindu-se în cârje și afișând un zâmbet triumfător. (…)
Mergând spre el, am observat că pansamentele erau pline de sânge și piciorul stâng se bălăngănea liber într-o parte și alta. Alergând pe o gleznă deja dislocată, pusese o presiune prea mare pe capătul osului și pielea se rupsese. Mergea pe capătul tibiei și, la fiecare pas, osul pătrundea tot mai adânc în pământ fără să simtă nicio durere.“[5]
Un dar numit durere
Dincolo de meritele profesionale, recunoscute prin mai multe distincţii, dintre care una oferită chiar de regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, dr. Brand rămâne cunoscut pentru contribuţia sa în domeniul apologiei durerii. „Mi-am făcut o carieră de susţinător al durerii“[6], avea să scrie Paul Brand.
Paradoxal însă, în ciuda suferinţei greu de descris pe care a întâlnit-o printre leproși, Paul Brand nu a avut decât cuvinte de recunoștinţă și laudă faţă de Creatorul care ne-a întocmit într-un chip atât de minunat (Psalmii 139:13-15). Anii petrecuţi printre cei privaţi de durere l-au determinat pe Brand să afirme: „Privesc durerea ca pe una dintre cele mai remarcabile trăsături ale corpului omenesc. (…) Puţine experienţe ale vieţii sunt mai universale decât durerea, care curge precum lava pe sub crusta vieţii zilnice.“[7]
Dr. Brand spunea că nu și-ar dori și nu și-ar putea imagina viaţa fără durere. Ce antiteză este între aceste gânduri și mentalitatea celor mulţi, exprimată cu acurateţe de scriitorul francez din secolul trecut Joris-Karl Huysmans, care definea durerea ca „senzaţia odioasă, inutilă, nedreaptă, absurdă și de neînţeles“[8]. Este greu de acceptat că durerea rămâne unul dintre cele mai importante șanse oferite omului, care, deși n-a fost creat să guste durerea, a primit după cădere puterea de a-i face faţă.
„Boala este doctorul căruia îi acordăm atenţie“, scria Marcel Proust, „bunătăţii, cunoștinţei le facem numai promisiuni; de durere însă ascultăm.“[9]
Durerea care aduce succesul
Leonardo da Vinci a schiţat la un moment dat în caietele sale o figură masculină solitară împărţită în două de la mijloc în sus: două trunchiuri, două capete cu barbă și patru braţe, precum gemenii siamezi lipiţi la nivelul taliei. El a denumit schiţa „Alegoria Plăcerii și Durerii“, comentând: „Plăcerea și Durerea sunt reprezentate ca gemene, ca și cum ar fi unite, pentru că niciodată nu există una fără cealaltă. (…)
Ies din același trunchi, deoarece au una și aceeași bază, pentru că la baza plăcerii stă lupta cu durerea și la baza durerii se găsesc plăceri trecătoare și senzuale.“[10] Cuvintele lui da Vinci parafrazează cuvintele apostolului Pavel, care își amintea că Moise a ales „mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului“ (Evrei 11:25).
Dacă durerea și plăcerea sunt cei doi stăpâni suverani ai omenirii, atunci avem nevoie de înţelepciunea de a ne raporta corect la fiecare dintre ei. Viaţa, așa cum o vedea Paul Brand, este de fapt punctul în care durerea și plăcerea se întâlnesc. „Femeia, când este în durerile nașterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul; dar, după ce a născut pruncul, nu-și mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume“ (Ioan 16:21).
O viaţă extraordinară precum cea a lui Brand este rezultatul unor eforturi și obiceiuri care au provocat durere. Dar nu durerea este dușmanul nostru, ci plăcerea iresponsabilă. Plăcerea deviantă a făcut mai multe victime în omenire decât durerea. Adesea lacrimile provocate de durere nu doar spală ochii și obrazul, ci ne arată mai clar drumul.
Viaţa lui Paul Brand se poate rezuma în trei cuvinte: gratitudine, echilibru, jertfă. Fascinat de creaţie și mai ales de Creator, a fost onorat să contribuie cu umilinţă la refacerea și reabilitarea chipului lui Dumnezeu în om, ocupându-se de cei mai schimonosiţi copii ai Săi. Dr. Paul Brand nu merită doar apreciere, ci, mai mult, merită să-i fie recunoscut și urmat exemplul în ce privește calitatea muncii, devotamentul faţă de semeni, credinţa în Dumnezeu și, mai ales, spiritul de sacrificiu. Viaţa de acum și de aici este precum claviatura pianului, cu clape albe și negre, dar e important să ne amintim că „Oda bucuriei“ se cântă pe ambele clape.
