Un alt fel de frică de Diavol: teama de a crede că există

1929

„- Te lepezi de Satana? - Mă lepăd de Satana!” Cum ar fi dacă Biserica Ortodoxă ar anunţa într-o zi că a înlocuit bine cunoscuta formulă utilizată la botezul pruncilor cu una mai „corectă politic”: „- Te lepezi de rău?”. Exact asta a făcut Biserica Anglicană.

În timp ce spaţiul mediatic acordat bisericii de stat din Marea Britanie a fost ocupat zilele acestea cu decizia istorică de a permite hirotonirea femeilor ca episcop, o schimbare mai puţin dramatică trecea neobservată de ochiul inchizitor al presei.

Sinodul General a votat discret renunţarea la formula care invoca dezicerea de cel rău în cadrul tradiţiei botezului. Schimbarea s-a făcut în favoarea unei formule mai prietenoase cu credincioșii care nu participă în mod regulat la biserică, au argumentat preoţii, potrivit unei relatări RNS.

Noua frazare, aprobată duminică, le adresează părinţilor și nașilor doar întrebarea: „Te lepezi de păcat?” și „Respingi răul?”.

Intervievat după aprobarea modificării, episcopul Robert Paterson a negat că schimbarea ar reprezenta o diluare a mesajului religios. „Știm cu toţii că pentru mulţi oameni, Diavolul s-a transformat într-un personaj asemenea celor din desene animate, fără o rea-voinţă aparte”, a declarat episcopul.

Vulnerabilitatea strategiei

La prima vedere, iniţiativa anglicanilor pare una benefică. Cum să îi spui unui om cât de cât educat că o fiinţă antropomorfică, păroasă, cu coarne și coadă îi șoptește seducător să acţioneze imoral? Unde stă fiinţa aceasta? Altceva mai bun nu are de făcut toată ziua decât să instige omenirea de pe toate fusurile orare să comită fapte rele?

Așadar, intenţia anglicanilor de a-i apropia pe cei care merg tot mai rar la biserică este una lăudabilă, însă are două puncte slabe care sunt suficiente să o invalideze.

Primul ţine de onestitate. E adevărat că, pentru cea mai mare parte a creștinătăţii, păcatul și răul sunt rezultate ale acţiunii Diavolului. Prin urmare „a te lepăda de păcat/rău” și „a te lepăda de Satana” pot fi considerate, într-un sens, sinonime. Dacă însă renunţăm la „Satana”, fiindcă nu dă bine la PR-ul creștinismului, mai reprezentăm totuși creștinismul sau altceva? Ce ar rămâne din teologie dacă am omite toate aspectele care ridică dificultăţi publicului fără o educaţie religioasă sau fără credinţă?

Sau dacă le omitem pe unele și le păstrăm pe altele ce va face diferenţa între ele? Acesta este, de fapt, al doilea punct slab. În baza cărei autorităţi putem renunţa la unele aspecte și după ce criterii decidem ce este? Pe baza a ce putem decide ce anume e „de păstrat” și ce nu?

Satana, un simbol pentru răutate

Cum rămâne însă cu cercetătorii care, creștini fiind, resping ideea existenţei unui diavol și care consideră că referirile biblice la acesta reprezintă simboluri antice ale corupţiei umane?

Aceasta este opinia pe care o împărtășesc și autori cu reputaţie academică precum Elaine Pagels, autoare a cărţii The Origin of Satan, care considera că Satana este un personaj demonizat în timpul luptei pentru legitimitate a primilor creștini vs evreii din primele secole. Ambele tabere se luptau pentru a se declara moștenitori autentici ai tradiţiei religioase iudaice, iar Satana a fost intrumentul creat pentru a reflecta ura și prejudecăţile celor doi oponenţi.

De asemenea, Neil Forsyth, autor al mai multor cărţi privind evoluţia în istorie a conceptului de diavol ca personificare a răului, consideră că personajul Satana a evoluat din mitul antic al combatantului, în care un erou aflat în căutarea gloriei pornește în lupta contra unei forţe care îi ameninţă succesul. Forsyth ia în discuţie și posibilitatea ca Diavolul să fi fost tentat de femei pentru a se răzvrăti împotriva lui Dumnezeu și să îi devină rival.

Însă astfel de opinii nu au rămas fără un răspuns. Figuri religioase prestante și-au exprimat cu claritate opoziţia faţă de astfel de concepţii. Într-o predică recentă, papa Francisc a avertizat asupra pericolului relativizării Diavolului în existenţa umană. „Diavolul este prezent. Satana este aici, chiar în secolul al XXI-lea! Și noi nu trebuie să fim naivi, nu? Trebuie să învăţăm din Evanghelie cum să luptăm împotriva lui Satana”, a declarat fără echivoc Suveranul Pontif.

Cu ocazia unei liturghii susţinute din 2013, el avertiza că „prezenţa Diavolului este confirmată de Biblie, începând cu prima pagină şi terminând cu ultima pagină, care se încheie cu prezenţa Diavolului, mai exact cu victoria lui Dumnezeu asupra Diavolului.”

Creștinism cu handicap

Demitizarea Diavolului satisface așteptările secularilor și împlinește și aspiraţiile unora dintre intelectualii creștini. Însă până la subtilităţile teologice care trebuie tratate atunci când Satana este excizat din creștinism, poate cea mai puternică lovitură căreia trebuie să îi ţină piept o astfel de concepţie este demolarea metanaraţiunii creștine.

În toate confesiunile sale, creștinismul învaţă că Satana este la originea apariţiei răului pe Pământ și a suferinţei. E drept că Diavolul are de dus un bogat bagaj mitologic — numeroasele superstiţii legate de aspectul lui, locul în care s-ar găsi, forma lui de existenţă, care circulă nestingherite în segmentul mai puţin educat al creștinilor. Însă la fel de adevărat este și că un creștinism în care Diavolul este un simplu simbol pentru răutatea umană suferă de un puternic handicap: își pierde nu doar identitatea, ci și motivaţia luptei: Ce fel de Dumnezeu i-ar cere omului să lupte împotriva a ceva ce chiar El a pus în om?

E adevărat, pentru o persoană care nu este obișnuită cu naraţiunea creștină, credinţa în existenţa unui personaj malefic cere un efort care depășește graniţele raţiunii. Însă și credinţa în Dumnezeu cere uneori același lucru. Câtă vreme putem accepta, fără să ni se pară o nebunie, faptul că există un Dumnezeu, de ce ni s-ar părea o nebunie să existe un diavol? Chestiunea care rămâne însă de lămurit este în ce termeni ni-l descriem. Și, pentru a fi siguri de validitatea opiniilor noastre, va fi nevoie de un studiu aprofundat. Altfel, riscăm să trăim cu contradicţii care ne sfidează logica sau chiar bunul-simţ.