„Pilda semănătorului“ pare a fi cheia tuturor celorlalte pilde rostite de Iisus. Nu e tainică și nici parolată. Ci, pur și simplu, de la ea se pleacă. Dumiriţi și nu prea, apostolii și toţi cititorii de azi ai pildei sunt întrebaţi de Iisus Christos: „Nu înţelegeţi pilda aceasta? Cum veţi înţelege atunci toate celelalte pilde?“ (Marcu 4:13) Deducţia logică este aceea că aici avem un ABC al parabolelor.
„Ascultaţi! Iată, semănătorul a ieşit să semene. Pe când semăna, o parte din sămânţă a căzut lângă drum: au venit păsările şi au mâncat-o. O altă parte a căzut pe un loc stâncos, unde n-avea mult pământ: a răsărit îndată, pentru că n-a dat de un pământ adânc; dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcină, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini; spinii au crescut, au înecat-o şi n-a dat rod. O altă parte a căzut în pământ bun: a dat rod, care se înălţa şi creştea; şi a adus: una treizeci, alta şaizeci, şi alta o sută.“ (Marcu 4:3-8)
Imaginabil, semănătorul iese pe câmp. Cu gândul la seceriș, aruncă sămânţa în ogor, care nu e nici steril, nici delimitat la milimetru. Sămânţa cade unde-i e locul, dar și unde nu. Parcă predestinată neșansei, una nimerește lângă drum, festin gratuit pentru ciori; alta într-un pământ stâncos, unde lăudabilele ramuri cresc mai repede decât vitalele rădăcini; o a treia cade între spini și va pieri epuizată de întrecerea cu bălăriile; în fine, o a patra cade pe pământul bun, tăcută, rodnică, parcă plictisitor de ascultătoare.
Parabola extrasă din agricultura primului secol al erei creștine – cu decorul specific: sămânţă, câmp, buruieni, ciori – pare a fi văduvită de orice relevanţă pentru societatea mileniului trei, în care oţelul, asfaltul sau fibra optică domină viaţa urbană. Cine mai iese pe câmp într-o lume Farmville[1]? Și totuși, ideea pildei poate fi proiectată în orice timp și în orice loc, mesajul ei fiind la fel de contemporan și azi.
Comoara lui Murad (sămânţa de lângă drum, mâncată de ciori)
Dimineaţă, 1 septembrie 2013. O zi cu adevărat istorică, în care a fost descoperit cel mai mare tezaur monetar de argint din România. Ca să ajungă la „comoara lui Murad al II-lea“ – 50 de kilograme de argint, monede otomane – vâlceanul Iulian Enache din Golești a pornit într-o dimineaţă cu detectorul. Din pasiune.
„Mai fusesem pe câmp, chiar acolo, în zona aceea. Nimic. E drept că-i destul de întinsă şi n-ai cum s-o acoperi foarte repede. Periam cu detectorul şi, deodată, îmi dă semnal bun. Scormonesc şi dau de prima monedă de argint, chiar în marginea drumului pe care venisem. Mă uit, o şterg de pământ şi îmi dau seama că e cea mai veche monedă pe care o găsisem până atunci; şi încă de argint. Vă daţi seama ce bucurie pe mine!“[2]
Cine ar fi zis? Un loc cunoscut, bătucit, la marginea drumului… De acolo mai la dreapta, pe ogorul de sub drum, aparatul a dat un nou semnal. Apoi, pe fir întins, tot mai multe.
„Mi-a trecut prin cap c-ar fi o comoară…“ În final, la zeci de metri mai departe de drum, tânărul a săpat până a ajuns la nucleu, „o sferă imensă de monede… Au început să apară la vreo 25-27 cm adâncime; am ajuns, în jos, până la 60-65 cm. Vă daţi seama – peste 55 de kilograme. Eram în al nouălea cer.“
„Comoară“, „cer“, „argint“, „bucurie“… Cuvintele lui Iulian par a fi cuvinte din povești, iar el, până mai ieri, probabil că era văzut ca un visător. Merită să crezi când atât de mulţi nu o fac? Iulian și-a găsit o comoară. Și altele există, fără îndoială. Dar nu la margine de drum. Pentru că, petrecându-ţi viaţa pe șanţ, vei fi doar plin de praf și, poate, mai bogat cu vreo mărgică. Scăpată ciorilor.
Roșia Spontană (sămânţa din locul stâncos, fără rădăcină)
Sub acest titlu se regăsesc mai multe articole sau pamflete despre situaţia care împarte România între cianuri și locuri de muncă, între aur și mizerie, ca în celebrele versuri ale lui Goga: „munţii noștri aur poartă, / noi cerșim din poartă-n poartă“. Trenând de ani de zile, situaţia a luat un avânt exponenţial în ultimele luni. Dintr-odată, parcă, s-a trezit o altă generaţie de protestatari, ca o mișcare de rezistenţă.
Merită să crezi când atât de mulţi nu cred?Ei consideră că da. Și totuși, entuziasmul, trezirea nu sunt totul.
Pe un cadru lărgit, internaţional, o privire în Orientul Mijlociu ne spune că primăvara arabă a fost un foc de paie. Deși are implicaţii mult mai profunde decât minele Apusenilor și beneficiază de atenţia cancelariilor internaţionale, Egiptul și toate ţările Orientului aflate în tensiune ne arată că „realitatea internă bate isteria revoluţionară“. Și atunci, dintr-un moment al primăverii arabe, Egiptul devine un „cui în coșciugul ei“.[3] Poate că nu e ultimul.
Un lucru e dovedit: o iniţiativă poate atrage atenţia, poate schimba lumea. Da, toate marile mișcări au pornit de la o idee, de la un grup restrâns. Dar atât de multe au și pierit la fel de repede pe cât de promiţător au început… Și omul se întreabă – nu doar pesimist, ci păţit – „Cât va dura minunea?“.
Citește și: Este credinţa rezonabilă?
Pilda semănătorului vorbește despre o sămânţă care „a răsărit îndată“. Știută sămânţă de scandal: leacuri minune, panacee, companii profitabile, topuri spulberate, miniștri sau candidaţi charismatici. Toate apariţiile așa-zis spontane, care întrec de departe legile normalităţii promiţând randamente inegalabile, trebuie privite cu suspiciune. Să nu fie cu deochi! Ci cu rădăcină.
Insomnia bogaţilor (sămânţa dintre spini, sufocată)
Analiștii de la Forbes fac și altfel de topuri. Cum ar fi cel al temerilor oamenilor bogaţi. Între acestea se numără: riscul de a fi înșelat, furtul de identitate, tribunalul, răpirea. „Au tot felul de probleme legate de securitate… pentru că miza lor este mai mare“, spune Russ Alan Prince, care a studiat viaţa oamenilor bogaţi timp de mai bine de două decenii.[4] Totuși, vârful îngrijorărilor este temerea de a nu mai reuși să îţi menţii statutul, dorinţa de a-l ridica permanent și a merge mereu înainte.
Da, în sus! Pilda vorbește despre sămânţa căzută între spini, care nu poate crește fiind sufocată de „grijile lumii, înșelăciunea bogăţiilor și poftele altor lucruri“. Nici săracii nu stau mai bine: 90% dintre bolile americanilor au la bază o problemă legată de bani. „Insecuritatea economică și preocuparea de a avea mai mulţi bani constituie o boală naţională în sine“, în condiţiile în care venitul mediu american este adecvat, însă nu ţine piept obsesiei de a avea mai mult și mai luxos.[5]
Și totuși, cazul lui John D. Rockefeller e evocator pentru o sămânţă între mărăcini. La 33 de ani era milionar, la 43 domina industria petrolului, iar la 53 era cel mai bogat om din lume. Nu fuma și nu bea alcool, dar la 50 de ani era copleșit de stres, avea probleme digestive și își pierduse tot părul. Câștiga un milion de dolari pe săptămână, dar nu putea mânca decât lapte și biscuiţi. Anxietate, insomnie… ajunsese o epavă – doctorii nu îi mai dădeau mult timp de viaţă, iar ziarele aveau pregătite necrologul. A fost momentul unei decizii radicale de a-și schimba viaţa, de a dori să fie cunoscut altfel. Merită să crezi, când atât de mulţi nu o fac?
În revista Biography, Rockefeller este descris ca fiind cunoscut drept cel mai urât afacerist al secolului XIX și cel mai generos filantrop al secolului XX.[6] Altfel spus, un om care și-a petrecut prima jumătate a vieţii făcând bani, și a doua, dăruindu-i.[7] A trăit până la venerabila vârstă de 97 de ani. Și a trăit din plin, fără să fie înăbușit nici de griji, nici de bogăţii.
„The Jesus Effect“ (sămânţa din pământ bun, care aduce rod)
Jocurile Olimpice de iarnă din anul 1980, Lake Placid (NY, SUA). Un singur om câștigă toate cele cinci probe de patinaj, de la sprint la cursă lungă: 500m, 1 000m, 1 500m, 5 000m, 10 000m. Stabilește, astfel, patru recorduri olimpice și un record mondial. Inegalabilul poartă un nume: Eric Heiden.
Sub titlul The Jesus Effect[8] (Efectul Iisus), autorul Dennis E. Hensley prezintă o faţetă inedită a victoriilor de la Lake Placid – experienţa celorlalţi patinatori care au concurat cu invincibilul Heiden. Ușor de vizualizat: fiecare dintre ei este mare patinator al ţării sale, unii chiar deţinători de recorduri mondiale. Dar intră în cursă cu revelaţia momentului, cel care, la 21 de ani, avea în palmares doborârea a 15 recorduri mondiale. Rezultatele puteau fi anticipate pentru că, în ultimii doi ani, rareori fusese învins în vreo cursă. El este „numărul unu“, cel care avea să fie cunoscut drept Omul de Aur.[9]
Iar ei sunt cu ghiuleaua de fier la picior… Au vreo șansă? Merită să crezi, când atât de mulţi nu o fac?
Pariori, spectatori, antrenori, toţi știu și favoritul, și perdanţii. La fiecare cursă, toţi ceilalţi participanţi visează cel mult la argintul olimpic. Start! … Finish! Aspectul uluitor este că, în cadrul diferitelor probe, deși învinși de Heiden, unii dintre ei și-au doborât propriile recorduri de carieră![10] Altfel spus, nu au luat aurul, poate nici nu au urcat pe podium, dar au fost mai buni decât oricând până atunci. Reflectoarele s-au dus pe Heiden, natural. Dar, practic, nu doar cei de pe podium au câștigat. Ci unul cu 30 de sutimi, altul cu 60, altul cu o secundă întreagă, fiecare a câștigat în felul lui, și-a învins cel mai mare adversar – pe sine însuși. Este o altă matematică, o realitate ce merită să fie dezgropată: efectul Iisus – acela că, în spatele unui Model, chiar și căzând pe urmele Lui, tot te vei depăși pe tine însuţi.
Cine are urechi de auzit
Un titlu mai bun ar fi Pilda ogorului, pentru că nu predestinaţia dată de semănător sau natura seminţei sunt cele ce cuantifică nota finală. Ci calitatea ogorului. Adevărul, sau orice altă sămânţă cu valoare, poate cădea lângă drum, fiind călcat în picioare și învechit de secole; poate fi primit cu braţele deschise, într-un accent de entuziasm, iar apoi aruncat cu lepădare; poate fi dezvoltat cu un deosebit simţ al răspunderii, dar sufocat de mereu alte și alte priorităţi. În final, poate fi asumat și ţinut într-o inimă bună, unde să aducă rodul așteptat. Cât să fie? Nu contează, căci dividendele sau recordurile sunt treaba Semănătorului, care se bucură de toţi cei roditori. Iar rod e orice bob mai mult decât sinele.
Cuvintele apostolului Pavel, care spune că „ce seamănă omul, aceea va şi secera“ (Galateni 6:7), reprezintă un principiu care se poate aplica și pe coordonate spaţiale: „unde seamănă omul, de acolo va și secera”. Deci, merită să semeni, chiar dacă atât de mulţi nu o fac?
