În 1985 părea că Tom și Alane Waters aveau traseul vieţii stabilit. Însă, la două luni după ce al treilea lor copil a venit pe lume, familia a făcut o schimbare care avea să le transforme radical toţi anii ce au urmat, până astăzi.

În urmă cu 32 de ani, soţii Waters aveau deja doi copii. Alane tocmai absolvise facultatea de asistenţă medicală și se gândea la un masterat, iar Tom era director al Școlii de Radiografie din Hinsdale. Erau foarte activi în viaţa bisericii lor dintr-o suburbie a orașului Chicago. Iar cei aproximativ 1.300 de membri știau că pot conta oricând pe sfatul lui Tom, care, în cadrul bisericii, era responsabil al Departamentului de Slujire Personală. Împreună cu Alane, ofereau des seminare publice pe diferite teme, așa că programul lor era mereu plin. De fapt, devenise atât de plin încât au fost la un pas să se piardă pe ei înșiși printre sarcinile lui.

Convinși că nu mai vor să trăiască sub povara amăgitoare a responsabilităţilor „bune”, dar care le răpeau timpul de calitate petrecut în familie și în comuniune cu Dumnezeu, soţii Waters au făcut un salt neașteptat de mulţi dintre cunoscuţii lor: s-au mutat într-o zonă retrasă de munte și pentru a se putea reconecta ca familie și pentru a trăi acea viaţă mai aproape de Dumnezeu și mai plină de sens pe care și-o doreau mai mult decât ar fi putut cei din jur să aprecieze. Trei decenii mai târziu, ecoul acelei schimbări încă se aude clar.

Proiectul de restaurare a familiei Waters a început să își arate primele roade la scurt timp de la mutarea lor în nord-vestul muntos al Americii, statul Montana, astfel că au început să fie invitaţi să vorbească despre experienţa lor în biserici sau în tabere tematice de familie. Curând, activitatea aceasta a devenit misiunea lor, una pe care au concretizat-o în organizaţia Restoration International, alături de alte câteva familii care le împărtășesc priorităţile: refacerea relaţiilor de familie prin restabilirea comuniunii personale cu Dumnezeu.

Cu ceva timp în urmă, activitatea la Restoration International îi aducea pe soţii Waters în România an după an, fie ca oaspeţi ai unor biserici, fie ca sponsori ai unor orfelinate sau ca vorbitori în tabere de tineret. Tom și Alane au intrat în inimile multor români, fapt pentru care i-am invitat la o conversaţie ca între prieteni: o privire printre amintiri și realizările care contează astăzi pentru ei și un scurt update privind noutăţile adunate în anii care s-au scurs de la ultima lor vizită în România.

Aţi început activitatea la Restoration International în 1989, acum 28 de ani. Cum vă raportaţi astăzi la tot acest timp investit în proiectul vostru? A meritat devotamentul pe care i l-aţi arătat?

Tom: Așa este, 28 de ani sunt aproape jumătate din viaţa mea. A amândurora. Însă nu am regretat niciodată faptul că ne-am îndepărtat de carierele noastre medicale, fiindcă această activitate a noastră a luat naștere ca urmare a faptului că noi înșine aveam nevoie de o schimbare semnificativă în viaţă.

Suntem foarte recunoscători că am putut să ne petrecem aproape jumătate din viaţă implicaţi în lucrarea de restaurare personală și de familie. Am renunţat la profesiile noastre medicale, lucru care, pentru mulţi, a fost de neînţeles. Cel puţin la suprafaţă. Însă noi aveam nevoie de o schimbare reală în căsnicia și în familia noastră. Eram oameni foarte dedicaţi și înainte, eram implicaţi la biserică și făceam multe lucruri bune. Însă vieţile noastre erau așa de aglomerate încât eu nu mai petreceam timp cu soţia mea. Și aveam amândoi nevoie de mai mult timp și de atenţie. Ajunseserăm la concluzia că Evanghelia trebuie să însemne ceva mai mult decât ceea ce trăiam noi atunci. De multe ori eram prea ocupaţi ca să stăm cu copiii… Și știam că Dumnezeu ne cerea să facem din creștinism o realitate mai practică. Așa că activitatea noastră a luat naștere ca urmare a faptului că am luat niște decizii foarte radicale. Niște schimbări foarte mari de stil de viaţă. Și suntem foarte recunoscători că Dumnezeu S-a implicat în lucrarea noastră, care a fost o binecuvântare pentru vieţile noastre.

Alane: În ultimii 28 de ani am văzut progres nu doar în vieţile noastre, în faptul că ne-am apropiat mai mult de Dumnezeu, ci am observat că multe persoane și multe familii încep să realizeze – lucru remarcabil mai ales în condiţiile în care trăim azi – că sunt lucruri mai importante în viaţă decât simpla supravieţuire. Și am văzut această realizare crescând în intensitate, în contextul în care și tentaţiile cresc, iar familiile trec prin experienţe tot mai dificile.

E incredibil să vedem cât de mulţi oameni revin în taberele noastre pentru familii. Unii dintre ei au venit chiar și 20 de ani la rând. Câţiva dintre ei au venit în tabere în copilărie și acum revin împreună cu propriii lor copii. Și să vedem bucuria și principiile frumoase din vieţile lor este ceva foarte, foarte satisfăcător. Nu am da asta pentru nimic în lume!

Dacă aţi fi avut atunci, la începuturi, experienţa pe care aţi acumulat-o între timp, credeţi că aţi fi făcut unele lucruri altfel?

T.: E o întrebare interesantă. Sigur, când privești înapoi, ţi-ai dori să fi făcut altfel unele lucruri. Chiar și acum vorbesc cu soţia mea despre cât de multe s-au schimbat în căsnicia noastră. Vreau să spun, suntem mai îndrăgostiţi unul de celălalt astăzi, nu ca un rezultat al activităţii noastre, ci al schimbărilor pe care Dumnezeu le-a făcut în viaţa noastră. Acum, sigur că ne-ar plăcea să fi experimentat aceste lucruri mult mai devreme.

A.: Ar fi fost bine să le fi experimentat chiar de la început.

T.: În ce mă privește, mi-ar fi plăcut ca soţia mea și cu mine să fi evitat unele dificultăţi și suferinţe prin care am trecut, mai ales în primul nostru an de căsnicie, ca urmare a faptului că nu înţelegeam ce înseamnă „eul”. Nu înţelegeam natura egoistă a inimii noastre. Nu știam ce efect poate avea concentrarea permanentă pe sine. Intrasem în căsnicie îndrăgostiţi unul de celălalt și ne așteptam să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi. Dar apoi am aflat că există un „eu”: că mie îmi place felul meu de a vedea lucrurile, iar ei îi place felul ei de a vedea lucrurile. Și deodată trebuia să fim una. Dar care dintre euri să devină acel una? (…) Iar asta a creat conflict. Fiecare căsnicie trece prin asta, dar v-am spus asta ca un exemplu de lucru pe care ne-ar fi plăcut foarte mult să îl facem cu mintea de acum.

A.: Și eu cred că, dacă am fi avut mintea pe care o avem acum, am fi fost mai dedicaţi lui Dumnezeu mai devreme în vieţile noastre personale.

Și, sigur, nu aveam de unde să știm atunci ce dimensiuni va căpăta lucrarea noastră. Pentru noi era doar o dorinţă din inimă de a-i ajuta pe alţii, împărtășind în discuţii individuale, apoi în grupe mici, apoi în grupuri tot mai mari… Am văzut misiunea noastră crescând. Însă la momentul actual vedem cum, deși ne apropiem de vârsta pensionării, simţim că există o nevoie și mai mare să facem mai mult, pentru că vedem că nevoia este uriașă.

Nevoia a crescut foarte mult, însă la fel s-a întâmplat și cu „oferta” de organizaţii care oferă sprijin spiritual: s-a diversificat foarte mult. Cum vă vedeţi locul printre toate acestea?

T.: E interesant. Noi ne-am început lucrarea fiind foarte orientaţi spre Biblie – încă de la început amândoi eram adventiști de ziua a șaptea. Însă nu înţelegeam puterea practică a Cuvântului lui Dumnezeu. Misiunea noastră la Restauration International este să rămânem fideli puterii practice a Cuvântului lui Dumnezeu.

Într-una dintre taberele noastre – nu o să vă spun unde era –, organizatorul ne-a avertizat: „În cultura noastră sunt bărbaţi care întreţin o altă casă, în satul unde locuiesc, pentru ca acolo, ori de câte ori dorește, bărbatul să poată face lucruri despre care soţia nu are voie nici măcar să întrebe. Iar această cultură este predominantă acolo unde veţi ţine tabăra”, mi-a spus.

A.: Chiar în mediu creștin…

T.: Așa este. Revenind, noi i-am spus așa: „Apreciem că ne-aţi avertizat, însă noi le vom spune oamenilor chiar din prima sau a doua zi (urma să avem o tabără de 10 zile) că nu contează ce cultură e predominantă în ţară. Singura cultură care contează este simplul «așa vorbește Cuvântul Domnului». Iar dacă asta se opune culturii respective, atunci așa să fie.” Pentru că nu o să ne luăm după calea corectă din punct de vedere politic a niciunei culturi care merge împotriva culturii Cuvântului lui Dumnezeu.

Vă mai surprinde ceva după atâţia ani de lucru cu familiile?

T.: Obișnuiam să spun că nimic nu mă poate șoca. Fiindcă am văzut multe la viaţa mea. Însă aici, în SUA, și subliniez lucrul acesta pentru că am fost cândva „ţara celor liberi și căminul celor curajoși”, am văzut cum naţiunea a fost demoralizată în ultimul an și jumătate, doi ani, într-un ritm șocant. Sunt de neconceput și incredibile declinul moral și pierderea libertăţilor noastre, abandonarea drepturilor noastre constituţionale. Faptul de a vedea cum creștinii din această ţară au devenit cel mai persecutat grup de oameni este șocant.

Dar familiile cu care lucraţi azi cum sunt faţă de familiile cu care lucraţi la început?

A.: Cred că sunt foarte asemănătoare, ca urmare a afluenţei, a unui trai mai simplu – pe care cred că și românii încep să îl experimenteze, mai ales după Revoluţia din 1989, acest mare moment de tranziţie pentru ţara dumneavoastră. Și dumneavoastră deveniţi tot mai occidentalizaţi, mai liberi și mai prosperi. Însă, din cauza acestor lucruri, ajungem să trăim în culturi în care totul se învârte în jurul satisfacţiei strict personale: cum să îmi ușurez mie viaţa? Cum să fiu eu fericit? Cum să fac ca lucrurile să meargă după cum vreau eu?

Și, fiindcă această mentalitate este cultivată la fiecare nivel al inimii, provocările cu care se confruntă oamenii au devenit azi mai vizibile pentru noi decât erau înainte. Inima omului a avut dintotdeauna tendinţa de a fi egoistă, dar, fiindcă trăim în culturi care hrănesc acest egoism din noi, vedem cum egoismul a devenit și mai pronunţat în relaţii. Pentru că totul se învârte în jurul a cum mă simt eu… „Dacă ceva merge rău în relaţie, e problema ta, nu a mea” ș.a.m.d. Nu există sensibilitatea de a oferi și a primi. Sau recunoașterea faptului că nu se învârte toată lumea în jurul meu. Și cred că vedem lucrul acesta manifestat cu mai multă îndreptăţire de sine în culturile în care trăim. În orice cultură din jurul lumii. Tendinţa începe să fie mai pronunţată chiar și în ţările din lumea a treia, ca urmare a faptului că internetul a pătruns până în cele mai izolate regiuni, chiar și în zone izolate din punct de vedere cultural. Întreaga lume este influenţată de această formă modernă de secularism, care Îl detronează pe Dumnezeu. Și, dacă nu avem niciun Dumnezeu, atunci ne punem imediat pe noi înșine în locul care I se cuvine Lui. Și atunci dăm de necaz.

Care credeţi că ar putea fi cea mai puternică contrainfluenţă la acest context?

T.: Chiar și sub învelișul acesta de secularism, știm că fericirea noastră nu poate deriva decât dintr-o conexiune cu o forţă mai presus de noi – despre care noi credem că este Dumnezeu. Și când nu Îi permitem să aibă acces la vieţile noastre, nu putem fi fericiţi.

În activitatea noastră am observat că oamenii care trăiesc cele mai lipsite de morală vieţi sunt și cei care sunt cei mai înfometaţi după o soluţie practică. În căsnicia lor, în chestiuni care ţin de creșterea copiilor. Toate problemele pe care le vedem în viaţa de familie, chiar și rebeliunea copiilor, sunt un rezultat al deconectării de Dumnezeu. Organizaţia noastră – și nu zic asta pentru că e a noastră – e mai ocupată decât oricând. Nevoia e tot mai mare.

Pe final de interviu, aţi vrea să le spuneţi românilor care vă cunosc ce mai e nou în viaţa dumneavoastră de când nu ne-aţi mai vizitat?

A.: Am vrea să le spunem tuturor prietenilor noștri români că astăzi suntem bunici. De la ultima noastră vizită în România s-au adăugat 5 membri în familia noastră. Nu e meritul nostru, cu asta s-au ocupat copiii noștri, dar este o binecuvântare și pentru noi.

T.: Savurăm la maximum tranziţia la traiul de bunici. Și să știţi că nu suntem genul de bunici care își răsfaţă nepoţii. Ne place să dăm o mână de ajutor pentru ca ei să fie în acord cu ceea ce trebuie să fie.

A.: Însă îi iubim pe români și ne este dor să vă vedem. Avem amintiri foarte, foarte dragi și o grămadă de fotografii pe care le vom preţui pentru totdeauna.

T.: Da, chiar avem un raft în living unde ţinem multe suveniruri care ne amintesc de iubirea pe care românii ne-au arătat-o în timpul vizitelor noastre în România.

A.: Un raft întreg cu amintiri din călătoriile noastre în România.

Cei care v-au cunoscut doar citind această conversaţie și ar dori să afle mai multe despre misiunea dumneavoastră vă pot contacta cumva?

T.: Ne-ar plăcea foarte mult să revenim cândva în România. Nu v-am uitat și încă vă iubim. N-am uitat nici ciorba românească! (râde) Niciodată nu rămâneam fără ciorbă sau fără pâinea aceea atât de bună! Însă probabil un pic mai realist ar fi să viziteze site-ul nostru: restoration-international.org, unde avem sute de ore de prezentări, care pot fi ascultate și descărcate gratuit.

A.: Și tot acolo avem filmări foarte frumoase din toate taberele pe care le-am organizat în ultimii 4-5 ani. În felul acesta putem să avem acea conexiune care nu e doar prin sunet, ci și vizual. Pe site-ul nostru găsesc și adresele noastre de e-mail și ne pot contacta direct. Singura rugăminte este să ne scrie în engleză, pentru că, după atâta timp, încă nu vorbim românește. (râde)

T.: Bine, poate puţin. Vreo două cuvinte.

[Foto deschidere: Rich Constantinescu]

DISTRIBUIE:
Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 8 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.