Se întâmplă ceva foarte ciudat. Cineva s-a gândit că ar da bine să promoveze o gustare grecească folosind imaginea simbolică a cupolei bisericii istorice Anastasis din Santorini, dar fără crucea de pe cupolă, ca să nu cumva să se supere clienţii care nu sunt creștini ortodocși. Dar nu s-a gândit nimeni că ar fi la fel de important să nu îi supere nici pe greci sau pe creștinii ortodocși?!

E incredibil în ce puţ al gândirii ne poate duce obsesia de a fi „corecţi politic”. Mișcarea de marketing îi aparţine brandului german Lidl, care a ambalat o întreagă gamă de produse grecești cu imaginea cupolei fără cruce. Produsele se găsesc în mai multe magazine Lidl din orașe europene, cât și pe versiunile online. De fapt, un client din Marea Britanie a observat diferenţa dintre realitate și stilistica abordată de Lidl și și-a exprimat indignarea la televiziune. Contactat pentru a afla motivul deciziei, purtătorul de cuvânt al Lidl a declarat: „Evităm folosirea simbolurilor religioase deoarece nu dorim să excludem nicio credinţă religioasă… Suntem o companie care respectă diversitatea și acest lucru explică concepţia acestui ambalaj.”

Chiar nimeni nu și-a dat seama că, prin promovarea unei realităţi alternative la cea reală și istorică, compania demonstrează tocmai că nu respectă diversitatea, excluzând credinţa ortodoxă din identitatea produsului, dar dorind în același timp să se folosească de un simbol identitar pentru Grecia pentru avantaj comercial? Prin acest gest, compania efectiv a încercat să scoată credinţa ortodoxă din identitatea poporului grecesc drept metodă de a „neutraliza” religia și de a apăra sensibilităţile grupurilor neortodoxe. E imposibil să nu te întrebi dacă, în aceeași gândire, ar fi găsit oportun să elimine semilunile de pe moschei sau stelele lui David de pe sinagogi.

O altă problemă este că cei de la Lidl se așteptau probabil să fie lăudaţi pentru corectitudinea politică, considerându-se poate chiar deschizători de drumuri printre companii, și nu au putut anticipa că ar exista și posibilitatea ca reacţia să fie adversă. Ceea ce arată care sunt impresiile pe care le avem despre punctul la care a ajuns societatea. Dacă luăm pulsul doar din presă vom greși imaginea de ansamblu, pentru că realitatea de la firul ierbii este alta, în general nu atât de doritoare de schimbare și de vocală, cum este online. „Nu am avut niciodată intenţia să șocăm… ne cerem scuze persoanelor care ar fi putut fi șocate”, a revenit să spună purtătorul de cuvânt al grupului, în faţa ameninţărilor de boicot ale clienţilor de diverse religii și naţionalităţi. În final, cei mai șocaţi par să fi fost cei de la Lidl. Șocaţi că încă nu vrem să ne uităm cultura și istoria care stă în spatele ei, șocaţi că nu uităm că suntem creștini (chiar și secularizaţi).

Acesta nu este un exemplu ieșit din comun. Pe America o încearcă ideea de a-și schimba sau, mai corect spus, de a-și uita istoria – statui ale unor mari generali confederaţi riscând să fie îndepărtate din văzul publicului, iar filme ca Pe aripile vântului nu își mai găsesc drumul în anumite cinematografe, pentru că ar fi „insensibile rasial”. Poate că ar trebui să i se ia înapoi Oscarul lui Hattie McDaniel, prima persoană afro-americană care a câștigat un Oscar, pentru că acum considerăm că rolul de sclavă pe care l-a jucat în film i-a lezat demnitatea. Poate ar trebui chiar să fie interzisă cartea care stă la baza filmului, poate ar trebui să ardem opere precum Coliba Unchiului Tom. Dacă ar trebui să facem pierdute toate episoadele istorice cu care ne este rușine astăzi, atunci nu am mai rămâne cu nimic, nici măcar cu prezentul.

Puterea simbolului

„Este important să nu subestimezi puterea simbolurilor. Ele sunt importante, sunt o scurtătură prin care grupuri de oameni folosesc o singură imagine pentru a transmite o mare de informaţii”, explică Mark Potok, expert în extremism politic. În ultimii ani, steagurile confederate au fost fluturate împreună cu steaguri naziste la manifestaţiile organizate de grupările extremiste de dreapta din SUA. „Cei care flutură steagurile împreună se bazează pe o versiune distorsionată a istoriei, în care Războiul Civil nu a avut legătură cu sclavia, iar Holocaustul ori a fost exagerat, ori nu s-a întâmplat”, mai spune Potok.

Angela Merkel, dar și germani americanizaţi s-au arătat teribil de contrariaţi de ce s-a întâmplat la manifestaţiile din Charllotesville, unde extrema dreaptă unită, înarmată cu torţe aprinse, scuturi, arme semiautomate și steaguri confederate și naziste, a defilat pe străzi, până când un adept al grupării a intrat cu mașina într-un grup de contramanifestanţi, ucigând o femeie. În Germania nu s-ar fi putut întâmpla așa ceva, fiindcă este ilegal. Desigur, istoriile celor două ţări sunt greu de comparat, însă ambele reprezintă o retorică a urii care pentru mulţi a constituit și încă constituie un stil de viaţă preferat, care a dus în trecut la atrocităţi inimaginabile. Svastica este un simbol pentru soluţia finală a lui Adolf Hitler, care a dus la moartea sistematică a 6 milioane de evrei și 5 milioane de alte minorităţi și care a împins lumea spre un război în care au murit spre 70 de milioane de oameni. Steagurile confederate sunt un simbol pentru un sistem despre care nu se știe sigur câte victime a făcut. Un număr estimativ de 450.000 de africani ar fi fost răpiţi și aduși ca sclavi în America, dar copiii născuţi direct în sclavie ajung să numere aproape 11 milioane, spun unii experţi. Statui ridicate generalilor confederaţi sunt simboluri ale apărării acestui sistem.

Soluţiile găsite de cele două state pentru a-și asimila trecutul pătat sunt complet diferite. Imediat după război, forţele aliate (nu germanii) au distrus sistematic orice urmă de iconografie nazistă, toate monumentele și statuile au fost dărâmate, svasticile – date jos de pe clădiri, oficialii naziști – îngropaţi în morminte anonime. Clădiri de mare importanţă pentru naziști au fost dărâmate pentru a nu deveni locuri de pelerinaj pentru neonaziști. Ba chiar unii au mers atât de departe încât au pulverizat cărămizile și au aruncat resturile în Marea Nordului. Patru ani mai târziu, Republica Federală Germană avea să interzică prin lege folosirea simbolurilor naziste pentru promovarea ideologiei naziste și a urii faţă de semeni (nu este ilegală folosirea lor în alte scopuri, culturale și educaţionale care se exprimă împotriva nazismului). Unii spun că asta înseamnă o negare a propriei istorii, însă nu este așa. Studenţii germani trebuie să își petreacă o parte din fiecare an studiind ororile Germaniei naziste și trebuie să viziteze cel puţin un lagăr de concentrare. Negarea Holocaustului se plătește cu închisoarea. „Înfrângerea din 1945 a fost un șoc mental că puterea acelor simboluri s-a terminat. Regimul nazist a fost înfrânt și simbolurile sale au trebuit să moară cu el”, explică Paul Nolte, istoric german. Această strategie nu a împiedicat total supravieţuirea ideologiei naziste, Germania având neonaziștii ei astăzi, însă a eliminat pentru ei posibilitatea evocării trecutului și glorificării lui în public. De asemenea este un gest de respect faţă de victimele Holocaustului, cărora nu trebuie să li se aducă constant aminte prin simboluri despre atrocităţile prin care au trecut. Germania a învăţat o lecţie aparte despre ură și simboluri, iar rezultatul a fost o societate în care un mix între educaţie și limitarea libertăţii de exprimare pentru instigarea la ură este esenţială pentru garantarea libertăţii tuturor.

Pentru americani, libertatea de exprimare, inclusiv a discursului urii, este inviolabilă. Poate că asta nu ar fi o problemă, dacă nu ar lipsi accestul pus pe educaţie. Chiar și după ce Germania a interzis folosirea simbolurilor, limbajului și propagandei naziste, asta nu înseamnă că spiritul nazist a dispărut peste noapte. Erau veterani SS în ţară și milioane de germani de rând care făcuseră parte din Partid. Nimeni nu vorbea despre ce s-a întâmplat, nici în școli, nici în public. Riscul de a cădea din nou în vechile păcate era mare și doar educaţia a salvat situaţia. În schimb, în America, o bună parte din creștinii sudiști își doresc și astăzi să fi câștigat Războiul Civil. Astfel, în Germania se ridică memoriale închinate victimelor pe ruinele clădirilor naziste tocmai pentru a ţine istoria aproape, însă în America multe dintre statuile generalilor confederaţi, despre care astăzi se pune problema să fie dărâmate, au fost ridicate în anii 1920 „ca parte a apogeului supremaţiei albilor din Virginia și din SUA. Era o parte explicită a unui proiect gândit să revendice spaţiul public ca spaţiu doar pentru albi și să le aducă aminte afro-americanilor că erau dominaţi și că viaţa lor nu valora nimic”, explică profesorul Kirt von Daacke, de la Universitatea din Virginia. „Să spunem că aceste statui reprezintă istoria înseamă să ignorăm voit istoria. Aceste statui sunt monumente ridicate supremaţiei albilor, nu generalilor respectivi”, mai spune profesorul.

Asta nu înseamnă că cel mai bun răspuns este eliminarea lor imediată, fiindcă asta vine pe o tendinţă de a băga istoria rușinoasă sub covor. Mai bine este să fie la vedere „pentru a nu permite ţării noastre să uite că a fost o vreme în care oamenii de la putere sprijineau Confederaţia și sclavia”, spune Alfred Brophy, profesor de drept la Universitatea Alabama. Însă, după ce s-a întâmplat la Charllotesville, care a fost un miting organizat de extrema dreapta în jurul statuii generalului confederat Robert Lee, despre care se punea problema să fie dată jos, Brophy nu mai este sigur că ar fi o idee proastă îndepărtarea lor. „Când un monument devine un punct de regrupare a forţelor din trecut, atunci presupun că e timpul să le scoatem”, spune el.

Acceptarea istoriei și a realităţii nu se face în virtutea unui lucru sau a altuia. Se face pur și simplu. „La fel ca nazismul, sclavia și alte episoade rușinoase ale umanităţii fac parte totuși din istorie. O ștergere a poveștilor lor din cronologia omenirii nu le face să dispară ci, dimpotrivă, le poate repeta. Dacă bunicii noștri au suferit în lanţuri sau au murit gazaţi în lagăre, urmașii lor au devenit atât de sensibili încât nu pot vedea asta în niște filme, nu pot citi despre asta în niște cărţi? E surprinzător cum adepţii corectitudinii politice, ai libertăţii de exprimare se grăbesc să le bage pumnul în gură celorlalţi și chiar să cenzureze opere sub pretextul pueril că sunt jignitoare pentru anumite categorii de populaţie,” conchide jurnalista Dollores Benezic.

DISTRIBUIE:
Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 5 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.