Este vară și peste tot în lume sunt ploi și inundaţii masive. Știri cu și despre sinistraţi fac deja parte din revista presei a fiecărei zile. Cazul celor 12 băieţi și al antrenorului lor care au rămas blocaţi într-o peșteră din Thailanda ce se inunda progresiv din cauza ploilor a fost și ea la început una dintre multele știri tragice înghesuite în jurnalele de știri. Însă a reușit să capteze atenţia și interesul presei și al oamenilor chiar într-un timp în care empatia este de obicei consumată la meciurile Campionatului Mondial de Fotbal. Iar acum suntem răsplătiţi cu minunea unui happy-end.

Operaţiunea de salvare a fost dramatică pentru toţi cei implicaţi. Imaginaţi-vă că tânăra echipă de fotbal a fost localizată doar după nouă zile de la dispariţie, undeva într-o galerie de peșteri de 4 km, în care unele zone erau pline cu apă până la tavan, iar prin altele accesul era limitat la un spaţiu între pereţi de mai puţin de 40 cm. A mai durat încă alte nouă zile pentru a găsi soluţia potrivită de a-i scoate din peșteră, zile în care autorităţile au pompat continuu zeci de mii de litri de apă din grotele inundate doar pentru a menţine nivelul de apă constant, având în vedere că începuse sezonul musonic, zile în care un scafandru profesionist a murit lucrând la un sistem de butelii cu oxigen care să facă posibilă operaţiunea de salvare. Și mai imaginaţi-vă că acești copii, care nu știau să înoate, trebuiau să devină deodată destul de experţi în scufundare încât să navigheze înapoi prin galeria de peșteri împreună cu echipa de salvare, într-o apă cu vizibilitate aproape zero.

Operaţiunea s-a făcut contracronometru nu doar din cauza musonului, ci și fiindcă aerul din camera unde erau prinși băieţii devenea tot mai toxic, conform scafandrilor care au ajuns prima dată la ei. Echipele de experţi au trebuit la un moment dat să taie și în stâncă pentru a crea spaţiul necesar de trecere, iar fiecare drum până la băieţi dura până la șase ore. În final, 18 scafandri, cei mai mulţi parte a forţelor speciale thailandeze, au intrat pentru a-i scoate pe băieţi. Fiecare băiat a fost însoţit de doi scafandri, unul care înota în spate și altul, de care copilul era legat cu o funie, care înota în faţă și care ducea în același timp propriul tub de oxigen, dar și tubul copilului. Toţi se ghidau după o funie bătută în cuie de-a lungul celor 4 km. Băieţii au fost scoși în grupuri de câte patru, de-a lungul mai multor zile. În tot acest timp, o echipă de sute de oameni, formată și din voluntari experţi în escaladă, au săpat mai bine de 100 de puţuri în jungla densă de pe munte încercând să localizeze caverna unde erau prinși băieţii și să-i scoată pe deasupra, însă fără succes.

Echipa de scafandri s-a temut pentru reușita operaţiunii nu doar din cauza pericolelor inerente, ci și din cauza riscului ca unul dintre copii să se panicheze sub apă, având în vedere că era prima scufundare pentru ei, iar vizibilitatea era extrem de redusă. „Nici nu pot să exprim în cuvinte cât de minunaţi sunt aceşti copii. Numai când mă gândesc că au stat într-o grotă îngustă timp de două săptămâni, că nu şi-au văzut mamele… Sunt copii incredibil de puternici. Aproape că par ireali”, a mărturisit Ivan Karadzic, membru al echipei de salvatori. „O minune s-a întâmplat. Comportamentul lor a fost extraordinar. Scenariile salvatorilor au fost bine puse la punct. Este un mare succes, după cea mai mare acţiune de salvare de când e cunoscută activitatea speologică, în ultimii 100-150 de ani”, afirmă și Rudor Marin, speolog.

Pe lângă faptul că toţi copiii au primit anxiolitice înainte să se aventureze în drumul spre ieșire, antrenorul asistent al elevilor, cel care de altfel i-a condus în expediţia cu pricina, este creditat pentru comportamentul copiilor, care nu au fost niciodată surprinși decât cu un zâmbet senin și calm pe buze. Niciunul dintre ei nu a plâns, nu a strigat după părinţi, nu s-a panicat, deși timp de 10 zile au supravieţuit cu puţinele snacksuri și apa pe care le mai aveau la ei după ce terminaseră antrenamentul de fotbal. Era ceva comun ca după antrenament să facă alte activităţi în comun, iar peștera era uscată când au intrat. Însă ploile puternice au inundat-o rapid, tăindu-le calea spre ieșire și obligându-i să se refugieze într-o cameră superioră.

Când l-au găsit scafandrii, tânărul antrenor de 25 de ani era cel mai slăbit dintre toţi, fiindcă le-a dat băieţilor toate sursele sale de apă și mâncare. Însă și mai important este că Ekapol Chanthawong, care a trăit printre călugării budiști de când a rămas orfan la zece ani, a făcut cu ei tehnici de meditaţie, care i-au ajutat să își coboare ritmul inimii, prezervând energia și oxigenul, și să rămână calmi și optimiști. Copiii învăţau deja la o școală budistă unde se preda meditaţia, deci nu erau complet novici, dar Ekapol fusese antrenat să devină călugăr înainte de a părăsi mănăstirea pentru a avea grijă de bunica sa bolnavă. „Putea să mediteze și o oră. Cu siguranţă i-a folosit și lui, și copiilor să își menţină calmul”, a spus un verișor de-al său. În același timp, familiile copiilor, colegii lor și alţi oameni neimplicaţi direct au petrecut ore întregi în rugăciune pentru salvarea lor.

Când au ajuns primii scafandri la ei, Ekapol a ţinut să scrie o scrisoare prin care le-a cerut iertare părinţilor copiilor pentru eroarea sa de gândire. Iar părinţii, deși speriaţi și supăraţi, au ales să îl susţină și să îi mulţumescă chiar: „Dacă nu ar fi fost acum cu ei, oare ce s-ar fi întâmplat cu copilul meu”, a spus una dintre mame. „Vrem să știi că nu e vina ta și că te susţinem”, au spus alţi părinţi. De asemenea, antrenorul principal al echipei, care îl delegase pe Ekapol să se ocupe de antrenament în ziua cu pricina, a ales să îl laude pe tânărul antrenor pentru „responsabilitatea cu care a avut grijă de ei, ca de propria sa familie”. Omar Reygadas, unul dintre supravieţuitorii dezastrului chilean din 2010, când mai mulţi mineri au rămas blocaţi pentru 69 de zile în subteran, spune că în asemenea situaţii frica poate să îţi ia minţiile, iar credinţa și rugăciunile i-au ajutat și pe ei să își păstreze sănătatea mintală și optimismul. „Și nouă ne-a fost frică. Am plâns și eram bărbaţi adulţi”, mărturisește el.

Povestea recuperării băieţilor ne atinge pentru că scoate în evidenţă lucrurile elementare care vădit încă funcţionează în viaţă și în societate – solidaritatea între oameni, asumarea responsabilităţii, munca asiduă și sinceră, sistemele de credinţă, sacrificiul suprem –, toate care contrastează puternic cu ceea ce vedem că a invadat sfera publică și politică – grandomania, egoismul, iresponsabilitatea, lipsa de competenţă, certurile de dragul certurilor. Este impresionant să realizezi că, într-o lume care se fragmentează rapid, o operaţiune de salvare la care au contribuit mai multe ţări fără ca vreuna să își asume vreun rol de erou a avut succes. Un succes liniștit, protejat cât s-a putut de camerele video din ordinele guvernului thailandez, un succes încununat de mulţumiri simple și sincere din partea tuturor celor implicaţi, un succes netulburat de ranchiună, ameninţări cu demisia, idei de răzbunare etc. Singurul lucru care a lăsat un gust amar au fost știrile despre egoul rănit al lui Elon Musk, ale cărui propuneri de intervenţie au fost în final refuzate.

P.S. Pompele de apă au cedat la doar câteva ore după ce a fost salvat și ultimul băiat.