Ascultarea de părinţi este deseori confundată cu supunerea faţă de voinţa acestora. Iar disciplina este de regulă doar o modalitate eficientă de realizare a ascultării. Este însă și corectă această perspectivă?

Adeseori părinţii care au reușit să își disciplineze copiii sunt văzuţi ca educatori-model. Indiferent dacă metoda utilizată a fost severă sau nu, vital este să i se imprime copilului o atitudine de ascultare. Una care de prea multe ori este similară obedienţei. Acesta trebuie să fie rolul preponderent al disciplinei?

Dacă acesta este ingredientul principal, atunci dorinţa de impunere a ascultării va conduce inevitabil la excese. Partea cea mai tristă a poveștii este că nu de puţine ori se face apel chiar la textul Bibliei pentru justificarea unor atitudini mai severe faţă de copii.

Care ar trebui să fie atitudinea adecvată în ceea ce priveşte disciplinarea copiilor? Este ascultarea necondiţionată un ideal în educaţie?

Cât de mult îţi iubești copilul?

Un caz care accentuează complexitatea problemei a apărut recent în mass-media religioasă. Un pastor din Carolina de Nord a atras atenţia, printr-o postare pe blogul personal, în legătură cu situaţia ipotetică în care ar descoperi că unul sau toţi copiii lui au o orientare gay. Cum ar proceda? Ce metode de disciplinare ar aplica? John Pavlovitz susţine că are doar o singură metodă: să îşi iubească mai departe copiii.

Succesul postării lui a fost demonstrat de numărul comentariilor. Peste 3.100 de persoane și-au exprimat opinia pe blogul pastorului, într-un amestec de critici și aprecieri. Pastorul a precizat ulterior că a fost pregătit pentru această dublă și intensă reacţie, fiind conștient de sensibilitatea subiectului. Atunci de ce l-a făcut public? S-a simţit obligat să scrie, mărturiseşte el, fiindcă, slujind ca pastor vreme de 18 ani, a văzut mai multe persoane LGBT rănite în biserică și tratate cu lipsă de decenţă (LGBT – acronim pentru lesbiene, gay, bisexuali şi transsexuali).

Este corectă poziţionarea sa faţă de alegerea propriilor copii? Este o întrebare legitimă. Unii ar putea concluziona că se poate ajunge în situaţii de acest gen atunci când părintele nu și-a pedepsit copiii la timp. Alţii se îndoiesc însă că, dacă pastorul și-ar fi bătut copiii când erau mici, ar fi fost mai bine.

Cazul ipotetic pe care îl prezintă pastorul este provocator pentru fiecare părinte. O situaţie de acest gen sau altele cu implicaţii similare generează întrebări cu privire la esenţa disciplinei. Rolul transformator al acesteia este cel mai adesea invocat.

Jocul de-a autoritatea

Excesele pot deveni chiar monstruoase, atunci când lipsa de control a părinţilor este asociată cu dorinţa trasării pentru copii a viitorului pe care îl intuiesc adulţii. Așa au stat lucrurile în cazul băieţelului de şapte ani care a fost bătut de părinţii lui pentru că i-a minţit că a citit Biblia şi pentru că nu îşi terminase temele. Potrivit comunicatului poliţiei din Las Vegas, a doua zi a încetat din viaţă.

Poate că unii se grăbesc să concluzioneze că acesta este rezultatul unei educaţii construite pe principiile Bibliei. În realitate, cazuri similare se găsesc și în alte religii. De exemplu, în islam, un caz a șocat spaţiul public. O mamă şi-a omorât băiatul de şapte ani în bătaie, apoi i-a dat foc pentru că acesta se chinuia să recite pasaje din Coran pe care nu le memorase aşa cum ar fi trebuit.

Aplicarea unor pedepse severe nu are doar considerente de ordin spiritual. Disciplinarea prin bătaie nu are culoare religioasă și nu se limitează doar la un anumit gen de probleme. Ea devine însă de neînţeles atunci când este motivată de texte sfinte.

Confuzia care amanetează viitorul

De prea multe ori scapă din vedere un element esenţial în ecuaţia disciplinării. Nu efectele pe termen scurt sunt fundamentale. Obţinerea unui control imediat asupra voinţei copilului poate fi tentantă, însă nu este și constructivă. Cu atât mai mult ar trebui acordat atenţie acestui aspect atunci când sunt implicate și elemente de ordin religios. Părinţii care doresc să le insufle copiilor valori spirituale sunt bine intenţionaţi. Ar fi simplu dacă intenţia ar fi suficientă. Maniera de concretizare însă este mult mai importantă.

Cu alte cuvinte, disciplinarea corectă se rezumă nu la ceea ce fac părinţii, ci la modul în care îl ajută pe copil să facă pentru sine. Din această perspectivă, obiectivul disciplinei nu este controlul, ci dezvoltarea acelor elemente vitale care îi permit copilului să acţioneze pe cont propriu și să o facă bine.

Așadar, disciplina ideală este internă, nu externă. Frângerea voinţei unui copil poate crea impresia de ascultare, însă pe termen lung ar putea contura mari dezechilibre de ordin emoţional sau decizional. Nu se câștigă nimic dacă în urma metodelor autoritare se sacrifică inteligenţa, responsabilitatea, creativitatea sau libertatea de gândire. De aceea opusul lipsei de disciplină nu este intensificarea „războiului”, cu scopul câștigării sau accentuării controlului, ci exercitarea unei atitudini a adulţilor care să conducă la formarea autocontrolului copiilor. Doar la capătul acestui demers se poate vorbi de calitate morală. Restul este doar iluzia unei educaţii alese.

Societatea supune, dar oare și educă?

Din nefericire, modelul de disciplină care apelează la severitate este mult prea prezent în familie sau în școli. Din această cauză, o paradigmă diferită este dificil de implementat. O recunoaște și Sir Ken Robinson, consultant internaţional în probleme de educaţie în cadrul conferinţelor TED, care face următoarea apreciere: „creativitatea nu este dobândită pe măsură ce creştem, ci pierdută. Suntem educaţi să o pierdem.”

O cauză a acestei pierderi o constituie sistemul public de educaţie, care este anost și lipsit de flexibilitate. Nu este însă singurul vinovat. Se poate adăuga și faptul că, de cele mai multe ori, societatea a ajuns să stigmatizeze eşecurile. Regulile sunt mai importante, iar supunerea faţă de acestea a devenit un scop în sine.

Școala, prin definiţie, impune ascultare. Aceeași preocupare o are și familia. Partener la același proces devine deseori și biserica. Evident, toţi sunt bine intenţionaţi. Însă cu ce rezultate? Există și alternativa unei discipline care să conducă la formarea unor persoane care să își ţină sub control propria viaţă. În teologie, se vorbește despre disciplină răscumpărătoare. Adică una care nu este modelată după chipul și asemănarea adulţilor, ci este racordată la un alt mod de a înţelege valoarea umană.

Important de reţinut este că Biblia nu oferă reţete. Nu vinde nici formule magice de educare a copiilor. În schimb, construiește principii în baza cărora să se acţioneze spre binele viitor al copilului. Un bine care trebuie dezvoltat în condiţii de libertate. Oricât de riscantă ar fi, este singura cale prin care caracterul poate să se dezvolte în mod stabil și armonios.