Secta – Etichetă sau ameninţare?

633

„Din momentul în care m-am născut, religia a dictat fiecare lucru pe care am avut sau nu am avut voie să îl fac”, este declaraţia unei britanice care își amintește de experienţa ei neplăcută cu religia părinţilor. Povestea ei și a altora ne face să ne întrebăm cât de justificată este teama de secte și ce stă în spatele etichetării unor persoane care nu aparţin majorităţii?

„Cum este să crești într-o sectă religioasă?” se întreabă editorii de la The Telegraph. Răspunsul sosește din partea unor persoane educate diferit din punct de vedere religios și care au propria poveste în spate. Dar ceea ce au în comun este faptul că le-a fost distrusă copilăria de timpuriu.

Rachel Underhill are acum 39 de ani și pare să aibă o viaţă liniștită. Mare parte a vieţii ei a fost însă zbuciumată. Educaţia primită de la Martorii lui Iehova a fost cauza esenţială a neîmplinirilor, după spusele ei. Educaţia religioasă nu a fost alegerea ei, ci a părinţilor, iar fata a resimţit orientarea părinţilor ca pe o fatalitate.

Mama ei fusese romano-catolică, tatăl frecventase Armata Salvării. Odată cu decizia convertirii, aceștia au devenit dependenţi de religie cu scopul umplerii unui vid sufletesc adânc. Efectele au fost resimţite și de Rachel și ceilalţi fraţi ai ei. „M-am simţit de multe ori ca și cum copilăria noastră a fost preţul pe care a trebuit să îl plătim pentru convertirea lor.”

Ce anume i-a generat această repulsie, pe care în copilărie nu a putut să o exprime, dar căreia i-a dat glas mai târziu, atunci când s-a hotărât să aibă un parcurs diferit de cel al părinţilor? În evaluarea ei, religia pe care a fost obligată să o practice nu avea nimic încântător pentru copii. Întâlnirile de rugăciune nesfârșite, predicile plictisitoare, interzicerea zilelor de naștere sau a Crăciunului i-au conturat imaginea unei religii care nu i se potrivește. În plus, a simţit că îi lipsește ceva de care prietenii ei au din belșug: distracţia. S-a simţit izolată și îndepărtată intenţionat de ceea ce părinţii ei etichetau ca fiind „lumesc”.

Sentimentele de respingere i-au marcat adolescenţa. S-a hotărât să plece. Nu i-a fost ușor. A reușit abia la vârsta de 28 de ani. Părinţii au renegat-o. La fel și soţul ei. Nu i-a mai văzut de mult timp, dar este mulţumită. „Am găsit în sfârșit pace și sunt recunoscătoare în fiecare zi că am scăpat”, sună declaraţia ei de final.

Riscurile educaţiei spartane

Articolul din cotidianul britanic expune încă două situaţii de „educaţie sectară”. Una specifică organizaţiei Hare Krishna, alta povestită din interiorul unei mișcări feministe extreme. Cazul lui Rachel însă are ceva distinct: ea a primit o educaţie cu Biblia în mână. Povestea ei ar trebui citită în două chei de interpretare. Una personală și una care ţine de percepţia societăţii asupra a tot ce nu se încadrează în curentul majoritar acceptat.

Din punct de vedere personal, regretele pentru copilăria irosită pot fi justificate. Voinţa i-a fost anulată. Obţinerea unui control imediat asupra voinţei copilului poate fi tentantă, însă nu este și constructivă. Problema este cu atât mai sensibilă cu cât educaţia religioasă are de-a face cu sufletul copilului. Abuzul religios poate deveni o crimă, în contextul unor daune ireparabile privind binele emoţional al viitorului adult.

Educaţia aspră constituie un factor esenţial care alimentează derapajele de ordin moral ale tinerilor. Ceea ce este surprinzător este că nu întotdeauna acești tineri părăsesc bisericile în care s-au format, ci rămân imitând tratamentul pe care l-au primit. Se configurează astfel un cerc vicios, care poate afecta mai multe generaţii.

Necesitatea unor nuanţe

Într-o abordare provocatoare, preotul grec Vasilios Thermos expune în cartea Pentru o înţelegere a adolescenţei ideea că există nu doar o prăpastie între generaţii, ci și o prăpastie între adolescenţi și biserică. Clivajul este rezultatul unor interdicţii impuse tinerilor. În opinia sa, educaţia autentică presupune transformarea religiozităţii de tip moștenire într-o experienţă care satisface real setea de înţelesuri și sensuri.

Rachel nu a avut parte de aşa ceva, de aceea a preferat să evadeze. Şi nu este singura. Statisticile demonstrează că plecările tinerilor din biserică reprezintă un trend consistent. Fenomenul nu este caracteristic doar unei anumite orientări religioase, iar părinţii nu pot fi absolviţi de vină pentru acest exod.

Este drept că unele orientări religioase pot fi mai restrictive decât altele, dar problema esenţială ţine de percepţia asupra fenomenului religios în ansamblul său. Faptul că Rachel a trecut printr-o experienţă nefericită nu presupune în mod necesar că toţi copiii din cadrul acelei confesiuni trec prin aceleași traume. Cum nu este o garanţie că cei care aparţin religiilor oficial recunoscute de stat sunt feriţi de aceste implicaţii.

Sectele, o problemă cu… probleme

Este suficientă o analiză de suprafaţă a evoluţiei fenomenului religios din ultimii ani pentru a se constata o proliferare a grupărilor religioase care activează ilicit. Din acest punct de vedere, este de înţeles etichetarea acestora drept „sectă”. Teama de ele poate fi justificată într-o anumită măsură. Apare însă o problemă care ţine de definirea termenului și de delimitare.

The Telegraph include în aceeași categorie feminismul, o religie necreștină (Hare Krishna) și una cu valenţe creștine. Chiar dacă Martorii lui Iehova nu se numără printre cultele religioase recunoscute de stat (nici în Marea Britanie, nici în România), termenul nu îi privește doar pe aceștia. Se poate constata lejeritatea cu care se aruncă apelativul de „sectă” asupra oricui nu aparţine curentului majoritar.

Termenul „sectă” este descalificant și se utilizează pentru a eticheta în mod discriminatoriu. Și România are problemele ei în această privinţă. Un site ce aparţine cultului ortodox consideră că „sectanţii sunt și schismatici, și eretici, în același timp”, iar originea lor poate fi identificată în reforma protestantă. Cu alte cuvinte, cine nu aparţine majorităţii își merită eticheta.

În această privinţă, nu doar problema educaţiei trebuie adusă în discuţie, ci și percepţia religioasă, fiindcă cei care atribuie ușor calificativul „sectant” denotă aceeași intoleranţă și ignoranţă pe care le impută celor diferiţi. Aprecierea diversităţii și dorinţa de cunoaștere reciprocă ar fi mai utile decât denigrarea celui despre care nu se știe nimic. Până la urmă, ignoranţa are prea puţin de-a face cu credinţa, iar denigrarea – cu atât mai puţin.