Anul 2016 a stat sub nota căutării unităţii.

Biserica Romano-Catolică a devansat sărbătorirea Anului Jubiliar pentru a-și strânge credincioșii sub asigurarea apartenenţei la o biserică generoasă cu mila. Biserica Ortodoxă a încercat să sfideze obstacolele diplomatice pentru a ratifica documente cu jurisdicţie unificatoare, panortodoxă. Apoi vârfurile celor două biserici și-au dat întâlnire într-o ţară comunistă. În ajunul aniversării a 500 de ani de la Reforma Protestantă, Biserica Catolică și cea Luterană au purtat un dialog de o prietenie inimaginabilă cu câteva decenii în urmă. E drept că avântul acestor tentative a fost frânat de dezacorduri care impun compromisuri dificil de obţinut la acest moment al istoriei, însă exerciţiul lor arată o direcţie comună a marilor biserici creștine la care este util să luăm seama. Dincolo de aceasta, câteva evenimente importante pentru lumea religioasă de azi au momentan un impact local, însă fac aluzii la schimbări cardinale care nu și-au desfășurat complet urzeala de premise și consecinţe.


10. Biserica Norvegiană a pierdut, într-o singură lună, 25.000 de membri

În prima lună după ce a implementat un program de „onestizare” a registrelor sale de membri, Biserica Evanghelică Luterană Liberă din Norvegia, care este „biserică de stat” majoritară în ţară, a pierdut un impresionant număr de 25.000 de enoriași. În luna august, instituţia a introdus pe site-ul ei o funcţie care le permite celor doritori să adere la instituţie prin intermediul internetului, dar și să renunţe la calitatea de membru tot prin mijloace electronice. Dincolo de cei 25.000 de membri care au părăsit biserica, 1.200 de persoane i s-au alăturat prin intermediul aplicaţiei amintite.

Numărul norvegienilor care participau regulat la serviciile divine ale bisericii naţionale a scăzut în mod constant de la începutul secolului al XX-lea. În aceeași perioadă, demersurile Bisericii Norvegiei în vederea modificării statutului dobândit în timpul Reformei Luterane și a obţinerii separării de stat s-au înmulţit. Statul a delegat tot mai multe dintre prerogativele sale în probleme ecleziastice bisericii înseși.

Singurele comunităţi religioase care au înregistrat creșteri în spaţiul scandinav au fost cea catolică și cea islamică. La sfârșitul lunii noiembrie, Biserica Catolică norvegiană a fost amendată de stat după ce s-a dovedit că și-a modificat registrele astfel încât să indice un număr mai mare de enoriași și să beneficieze de subvenţii mai mari din partea statului. În Norvegia, bisericile beneficiază de ajutoare de la stat în funcţie de numărul de membri.


9. Cazul Bodnariu

Situaţia familiei mixte româno-norvegiene, care a pierdut temporar custodia asupra celor cinci copii, după ce a fost acuzată de violenţă fizică asupra acestora, a raliat un număr impresionant de susţinători, pe două continente. Apropiaţii familiei au reușit să organizeze o campanie mediatică internaţională, prin intermediul căreia au mobilizat credincioși neoprotestanţi din 20 de ţări, dar mai ales din SUA și România, care să conteste în stradă decizia autorităţilor norvegiene de a plasa copiii în familii-surogat, până la clarificarea acuzaţiilor aduse părinţilor. După ce au fost despărţiţi de copii, Ruth și Marius Bodnariu au declarat poliţiei că au mai dat câte o „pălmuţă” corectivă celor mici, ceea ce legea norvegiană interzice.

Discuţiile din mediile creștine au inclus acuzaţii de răpire a copiilor, de inginerie socială (plasarea copiilor proveniţi din familii imigrante în custodia unor cupluri gay), discriminare pe criterii religioase și bănuieli cu privire la unele conspiraţii motivate de caracterul secular al Norvegiei. Alte reproșuri și-au găsit susţinerea din partea unor studii făcute de cercetători din diverse universităţi norvegiene, care au subliniat că, în practică, standardele serviciului social de protecţie a copilului trebuie îmbunătăţite. Evaluarea cazurilor pe baza normelor sau prejudecăţilor culturale ale asistenţilor sociali, bariera de limbă, deficitele de instruire academică sau alte deficienţe la nivel de proceduri îi predispun pe asistenţii sociali la o abordare care poate dăuna familiilor vizate, tot mai numeroase în ultimii ani. Argumentele au circulat pe internet, un vehicul major pentru susţinătorii familiei, dar și pentru cei critici la adresa cuplului.

La peste un an de la preluarea copiilor din sânul familiei, în luna iunie, micuţii Bodnariu au fost reuniţi cu părinţii lor, aceștia din urmă fiind cercetaţi penal în libertate pentru corecţiile fizice aplicate copiilor. Familia s-a reîntors în România.


8. Primul adventist în Consiliul de Miniștri al Administraţiei americane

După înfrângerea în cursa preliminară pentru alegerile prezidenţiale din Statele Unite, reputatul neurochirurg Ben Carson a fost numit de președintele Donald Trump în funcţia de secretar al Departamentului de Locuinţe și Dezvoltare Urbană.

Ben Carson a acceptat numirea în funcţia administrativă care presupune gestionarea unui buget anual de circa 48 de miliarde de dolari. Potrivit Serviciului de Cercetare al Congresului, secretarul Departamentului de Locuinţe și Dezvoltare Urbană reprezintă a 13-a cea mai importantă funcţie administrativă în stat. Aceasta este cea mai înaltă funcţie pe care a deţinut-o vreodată un adventist în istoria Statelor Unite. Deși mama și sora președintelui Warren G. Harding (ales în 1920) erau adventiste, iar președintele a numit câţiva membri ai acestei confesiuni în funcţii administrative, niciunul dintre cei numiţi nu a deţinut o funcţie de rangul celei în care a fost numit Ben Carson.

Ben Carson și-a anunţat oficial intrarea în politică odată cu anunţul privind candidatura sa la prezidenţiale, în mai 2015. O perioadă scurtă, în luna ianuarie, fostul neurochirurg s-a aflat în fruntea sondajelor ca favorit în cursa pentru nominalizarea unui candidat republican. A pierdut însă în martie și, ulterior, și-a declarat sprijinul pentru Donald Trump.


7. Sanctificarea Maicii Tereza

Tereza de Calcutta, cunoscută publicului interconfesional drept Maica Tereza, a fost declarată sfântă, după 19 ani de la decesul ei. Pe 5 septembrie, papa Francisc a oficiat ceremonia de canonizare, la Vatican, declarând că Maica Tereza a fost un „neobosit lucrător pentru milostivire”. Într-un comentariu spontan, suveranul pontif a adăugat că mulţi oameni vor avea probabil dificultăţi în a se referi la ea ca la „Sfânta Tereza”. „Cred că vom continua să o numim Maica Tereza.”

Tereza de Calcutta a fondat, în anul 1950, Ordinul Catolic „Misionarele Carităţii” și a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1979. S-a stins din viaţă la vârsta de 87 de ani și a fost înmormântată în sediul ordinului pe care l-a înfiinţat. Mormântul ei a devenit un loc de pelerinaj pentru milioane de credincioşi.

A fost beatificată, în octombrie 2003, de papa Ioan Paul al II-lea, iar sanctificarea a fost următorul pas după ce Vaticanul i-a atribuit vindecarea unui bărbat care suferea de multiple tumori cerebrale. Decizia Vaticanului a trebuit să ia în calcul depoziţia tradiţională a unui oponent – „avocatul Diavolului” – rol pe care l-a jucat un critic acid al Maicii Tereza: ateul Christopher Hitchens. Acesta a argumentat în mărturia lui că Maica Tereza ar fi folosit nejudicios sume uriașe de bani pe care le-a primit ca donaţii.


6. Anul Sfânt al Milostivirii

Pentru romano-catolicii din întreaga lume, anul 2016 a fost sinonim cu „Jubileul Extraordinar al Milostivirii”, o sărbătoare menită să le amintească credincioșilor că sunt beneficiari ai milei lui Dumnezeu și, prin urmare, responsabili să îi trateze cu milă pe cei din jurul lor. „Fiţi milostivi precum Tatăl” a fost mottoul acestui eveniment care a debutat, la 8 decembrie 2015, cu sărbătoarea Imaculatei Concepţii și s-a încheiat la 20 noiembrie 2016, cu sărbătoarea Hristos, Regele Universului.

La Vatican, Anul Jubiliar a fost sărbătorit pentru prima dată în anul 1300, următoarea celebrare având loc abia după un secol. Din 1475, cadenţa anilor jubiliari a fost de 25 de ani. Anul acesta, sărbătoarea a fost însă devansată cu 11 ani, pentru a putea coincide cu cea de-a 50-a aniversare a Conciliului Vatican II. Anul acesta, papa Francisc a publicat prima lui carte semnată ca papă: Numele lui Dumnezeu este Milostivirea (160 de pagini, Editura Trei, București).

Tradiţia sărbătoririi unui an jubiliar este inspirată din obiceiul biblic al „anului de veselie”. Acesta era sărbătorit la sfârșitul a 7 cicluri de 7 ani (încheiate cu anii sabatici), adică o dată la 49 de ani, și era un an de repaus agricol care să dea răgaz terenurilor să își recapete fertilitatea. Ceea ce creștea de la sine putea fi folosit de oricine. Tot în acest an se iertau datoriile, se înapoiau terenurile confiscate, iar sclavii erau eliberaţi. Scopul sărbătorii era astfel restabilirea echităţii sociale.

În Anul Jubiliar al Milei, Ușile Sfinte ale principalelor bazilici din Roma au fost deschise ceremonial, pentru ca pelerinii care pășesc prin ele să primească „indulgenţa plenară” atașată Anului Jubiliar. Papa Francisc a modificat anul acesta tradiţia, cerând fiecărei dieceze romano-catolice din lume să deschidă una sau mai multe uși sfinte, pentru ca și cei ce nu pot ajunge la Roma să poată beneficia de indulgenţa care șterge întreaga pedeapsă temporală comportată de păcat.


5. Primul sinod panortodox de la Marea Schismă

Primul sinod panortodox de la Marea Schismă (1054) încoace a avut loc în perioada 16-27 iunie, la Academia Ortodoxă din Kolymbari, de pe insula Creta, sub titulatura Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe. Salutat ca benefic pentru o actualizare a identităţii globale ortodoxe, în contextul apropierii tot mai mari dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică, sinodul a scos însă la iveală clivaje interne majore.

Două tipuri de tensiuni au dominat reuniunea istorică. Pe de o parte, au fost cele „politice”, care au ţinut de raportul de puteri din interiorul Bisericii Ortodoxe. Patriarhia Antiohiei (Siria) a lipsit de la sinod din cauza unui conflict cu Patriarhia Ierusalimului, cu care a întrerupt comunicarea. Biserica Ortodoxă Bulgară nu și-a delegat reprezentanţi motivând că deciziile sinodale sunt deja luate, ceea ce face ca participarea să fie lipsită de sens. Marele absent a fost însă Patriarhia Rusă, care a lipsit de la sinodul organizat de un patriarh a cărui autoritate asupra facţiunii grecești a bisericii o contestă.

De partea cealaltă, au fost tensiunile teologice coagulate în jurul documentului privind relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul bisericilor creștine, care au adus sinodul într-un impas. Documentului i-au fost reproșate inconsecvenţe teologice, generate de limbajul care părea să sugereze o poziţie mai deschisă către ecumenism decât erau unii lideri pregătiţi să tolereze. Cei prezenţi la întâlnirea sinodală au semnat și ratificat toate documentele luate în discuţie, însă cele patru biserici absente, ale Antiohiei, Georgiei, Bulgariei și Biserica Ortodoxă Rusă, nu consideră aceste documente valide și susţin că acest sinod a fost doar un eveniment premergător adevăratului sinod panortodox care ar trebui să aibă loc cândva, în viitor.


4. Papa Francisc și patriarhul Chiril s-au întâlnit în Cuba

În februarie, capitala cubaneză Havana a găzduit o reuniune istorică între papa Francisc și patriarhul Chiril al Moscovei. Pe parcursul întâlnirii, liderii religioși au discutat posibilitatea unei reunificări a celor două mari biserici creștine și chiar au semnat o declaraţie comună care vizează acest aspect, în ciuda existenţei a numeroase obstacole în privinţa aceasta. Cel mai mare dintre ele rămâne, în prezent, doctrina primatului papal.

Discuţiile despre reunificare au avut loc pe fondul căutării de soluţii la problema persecuţiilor pe care creștinii din Orientul Mijlociu le suferă în regiunile în care sunt minoritari. Controverse ulterioare au fost provocate mai ales de un pasaj cuprins în declaraţia comună, pe care papa și patriarhul rus au semnat-o în spatele ușilor închise.

În textul respectiv, cei doi lideri deplângeau „pierderea unităţii, consecinţă a slăbiciunii umane și a păcatului. (…) Conștienţi că rămân numeroase obstacole de depășit, sperăm ca întâlnirea noastră să contribuie la restabilirea acestei unităţi dorite de Dumnezeu, pentru care S-a rugat Iisus Hristos.” Documentul nu menţionează însă nimic despre cel mai mare dintre obstacole – primatul papal. Respectarea acestei doctrine – care presupune că papa este un descendent spiritual al lui Petru și, implicit, un depozitar al autorităţii bisericii creștine universale – dirijează orice reunificare sub autoritatea papei. Iar acesta este, cel puţin deocamdată, un scenariu dezavuat de ortodocși.


3. Trump „propulsat de evanghelici”

Surprinzătoarea victorie prezidenţială a republicanului Donald Trump a dat naștere la o veritabilă mitologie electorală în miezul căreia s-a aflat ideea că antreprenorul nu ar fi putut deveni președinte dacă nu ar fi fost propulsat în funcţie de voturile evanghelicilor albi.

E drept că un procent uimitor, peste 80%, dintre creștinii born-again (născuţi din nou) evanghelici americani albi care au votat la alegerile prezidenţiale din SUA l-au girat pe Donald Trump, candidatul care s-a recunoscut vinovat de toate cele 7 păcate capitale (mândrie, lăcomie, desfrânare, invidie, iubire de bani, mânie și lene). În ciuda acestui vot covârșitor, analiștii nuanţează, atrăgând atenţia la o polarizare a comunităţii evanghelice americane, care reflectă divizarea societăţii în ansamblu.

Ideea are în spate statistici. Din numărul total de adulţi cu drept de vot din Statele Unite (231 de milioane), circa 36% sunt evanghelici. Adică 83,16 milioane. Între aceștia, albi sunt doar 76%, adică 63,2 milioane. Dacă din acest total îi scădem pe cei care au votat cu Donald Trump și pe cei care au votat cu Hillary Clinton (16% = 5,68 milioane), rămânem cu 28,82 de milioane de evanghelici albi cu drept de vot care nu au votat cu nimeni. Rezumând, 80% dintre evanghelicii albi activi politic în 2016 (28,7 milioane) au votat cu Donald Trump. Pe de altă parte, alţi 28,82 de milioane de evanghelici nu s-au activat politic în favoarea vreunui candidat. Alături de ei, 5,68 de milioane au votat cu Hillary Clinton.


2. Papa Francisc a extins autoritatea preoţilor de a ierta avortul

Introdusă iniţial ca o concesie valabilă doar pe parcursul Anului Extraordinar Jubiliar al Milostivirii, permisiunea acordată preoţilor de a ierta credincioșii care au recurs la un avort a fost extinsă pe perioadă nedeterminată.

În documentul „Misericordiae Vultus”, publicat în încheierea Anului Jubiliar, papa Francisc anunţa că acordă preoţilor „autoritatea de a ierta chiar și păcatele rezervate Sfântului Scaun”. Conceptul de „păcat rezervat” acoperă acele tipuri de păcat a căror dezlegare nu stă în puterea oricărui confesor, ci este fie rezervată superiorului acelui confesor, fie delegată de superior confesorului. Atunci când un preot „rezerva un caz”, practic, el recunoștea limita jurisdicţiei sale în privinţa dezlegării unui anumit păcat. Potrivit credinţei catolice, avortul este un astfel de păcat.

Soldat cu excomunicarea, păcatul avortului implica faptul că cel vinovat nu poate primi sacramentele și, în consecinţă, nu poate primi dezlegarea de păcat, considerată parte a sacramentului pocăinţei.

Papa Francisc a reiterat cu hotărâre faptul că „avortul este un păcat grav” care „pune capăt unei vieţi nevinovate”, însă a precizat că prin decizia sa dorește să le transmită credincioșilor că „nu există niciun păcat pe care mila Domnului să nu-l poată atinge şi şterge atunci când întâlneşte o inimă care se căieşte şi care îşi doreşte să trăiască în pace cu Dumnezeu”.


1. Papa și luteranii – Pași diplomatici spre reconciliere

La începutul lunii octombrie, peste o mie de pelerini luterani, în majoritate de origine germană, au participat la o întâlnire cu papa Francisc, la Vatican, în vederea pregătirii aniversării a 500 de ani de la începutul Reformei Luterane.

Avem mai multe lucruri în comun decât lucruri care ne despart”, a spus suveranul pontif, lansând apelul ca toţi credincioșii să „continue cu încredere pe drumul ecumenic, fiindcă știm că, dincolo de multele întrebări deschise care încă ne separă, noi suntem deja uniţi”. Ca pe un apel simbolic, papa a purtat eșarfa pelerinilor catolici legată de cea purtată de pelerinii luterani, astfel încât să le poată purta simultan.

O eventuală reconciliere a Bisericii Luterane cu Biserica Catolică este încă departe de concretizarea pe care o sugerează cei mai grabnici în a identifica semnale de unitate. Totuși frecvenţa și publicitarea dialogului interconfesional nu au avut un impact atât de mare asupra observatorilor publici în timpul altor pontificate, așa cum se întâmplă astăzi, în timpul pontificatului lui Francisc.

Chiar dacă de la dialog la acţiune rămâne încă de acoperit o prăpastie dogmatică, schimbările treptate de atitudine fac plauzibil un astfel de scenariu într-un viitor mai mult sau mai puţin depărtat.

Alina Kartman
Cu peste 9 ani de experiență în presa online din România, Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST.