Ultima dorinţă | O discuţie deschisă despre eutanasie

Când vrem să ne poziţionăm pro sau contra eutanasiei, trebuie să înţelegem că, pe lângă dimensiunea interioară există și aspecte exterioare de luat în calcul.

Atunci când creștinii se opun din principiu eutanasiei voluntare[1], ei sunt rapid etichetaţi ca dezinformaţi sau cruzi. Ce altceva le-ar putea justifica poziţia, în faţa unui om care, torturat de durere sau de perspectiva inevitabilităţii ei, nu cere decât să i se permită să pună cu demnitate capăt suferinţei?

În octombrie 2013, când Nathan Verhelst a murit, tragedia a fost dublă. Belgianul în vârstă de 44 de ani suferise trei operaţii de schimbare de sex care eșuaseră. Simţindu-se incapabil să reziste suferinţei psihice pe care i-o provoca noul lui corp, Nathan a cerut să fie eutanasiat. Și pentru că legislaţia belgiană permite suicidul asistat nu doar în condiţii de suferinţă fizică insuportabilă, ci și în cazul unei dureri psihice copleșitoare, medicii i-au oferit ce a dorit. „A murit împăcat“, povestea unul dintre doctorii care l-a tratat, dar cine poate spune asta cu certitudine?

Cei care l-au văzut pe Nathan murind le-au relatat reporterilor belgieni cum, chiar și cu câteva ore înainte să moară, acesta vorbea despre faptul că, de când s-a născut, „a fost fetiţa pe care nu o voia nimeni“, iar mama lui se plângea că nu avea un băiat. Nathan s-a născut, de fapt, Nancy, ca singura fetiţă într-o familie cu trei băieţi. Părinţii îl așteptau pe al patrulea și, din câte se pare, mama lui Nancy nu a acceptat niciodată ideea că i-au fost înșelate așteptările, așa că a respins-o pe micuţă. Fetiţa a crescut visând să devină băiat.

Pregătise dulciuri pentru a-și sărbători „noua naștere“, însă, văzându-se în oglindă, a fost dezgustată: „am avut o aversiune pentru noul meu corp“, povestea ea.

În 2009, Nancy a început să ia măsuri ca să își împlinească visul. Întâi a urmat o terapie de administrare de hormoni masculini. Apoi a trecut printr-o operaţie de excizare a sânilor. După această primă măsură drastică a avut un șoc. Pregătise dulciuri pentru a-și sărbători „noua naștere“, însă, văzându-se în oglindă, a fost dezgustată: „am avut o aversiune pentru noul meu corp“, povestea ea. În urma celei de-a treia intervenţii, Nancy le spunea apropiaţilor că „nu vrea să fie un monstru“. Organismul respingea transplantul care ar fi trebuit să o transforme definitiv pe Nancy în Nathan, iar presiunea psihică devenise un amestec sufocant de regret și disperare, cu care nu a mai avut puterea să lupte.

La aflarea veștii privind decesul lui Nathan, femeia care i-a dat naștere spunea sec: „moartea ei nu mă afectează (…) când am văzut-o prima dată pe «Nancy», visurile mele au fost spulberate. Era așa de urâtă. Am trecut printr-o naștere-fantomă. Pentru mine, acesta este un capitol încheiat. Nu simt durere, nici îndoială, nici remușcări. Nu am fost niciodată legate, prin urmare nu simt că am pierdut ceva.“

Povestea lui Nancy/Nathan este tulburătoare din multe puncte de vedere. Dar, probabil, primul gând al celui care o descoperă este că suferinţa și sfârșitul tragic pe care aceasta le-a adus ar fi putut fi evitate. Dacă părinţii nu ar fi reacţionat atât de ridicol la nașterea lui Nancy, dacă nu i-ar fi bulversat identitatea din cauza unui moft, dacă ar fi iubit-o și i-ar fi asigurat un mediu sănătos, poate că nu am fi mai vorbit azi despre ea ca despre un „el“ și nu am fi mai folosit timpul trecut.

Suferinţa fizică, provocată de cele trei operaţii nereușite, a fost secundară între motivele lui Nathan de a solicita eutanasia. Ceea ce l-a făcut să renunţe la viaţă a fost durerea sufletească. Așa cum, de fapt, se întâmplă cu majoritatea celor care solicită eutanasia. Deși cei mai mulţi oameni cred că durerea fizică insuportabilă este principalul motiv pentru care oamenii cer să fie eutanasiaţi, există sondaje, atât în Statele Unite, cât și în Olanda, care arată că mai puţin de o treime din solicitările de eutanasie sunt motivate de durerea fizică severă. Cele mai multe solicitări vin pe fondul depresiei și al lipsei de speranţă. Mai mult, statisticile spun că, până și în cazurile de cancer metastazic în ultimă fază, 95% dintre tipurile de dureri pot fi eliminate complet și ușor, cu ajutorul calmantelor, iar restul de 5% pot fi reduse la un nivel suportabil[2]. Însă ceea ce este greu de suportat pentru un pacient terminal, iar studiile confirmă această afirmaţie, este lipsa aprecierii din partea celorlalţi și sentimentul de dependenţă inevitabilă de alţii.

Când pare că nu mai există nicio alternativă

Faptul că nu putea trăi decât dacă alţii se îngrijeau de nevoile lui l-a făcut pe Tony Nicklinson să își considere viaţa „un coșmar“. În urma unui accident vascular cerebral, petrecut în iunie 2005, Tony a rămas complet paralizat (sindromul locked-in). Avea 51 de ani și nicio șansă să se mai refacă vreodată. În anii care au urmat accidentului și-a investit toată energia pentru a-și revendica dreptul la moarte asistată. Căsătorit şi tată a doi copii, Tony spunea că a avut şapte ani la dispoziţie să îşi cântărească decizia şi că e hotărât că cel mai bun lucru este să moară. În august 2012, cererea lui a fost refuzată de Înalta Curte de Justiţie din Marea Britanie, iar când a aflat decizia curţii, a fost atât de afectat încât a refuzat să mai mănânce. În scurt timp, starea lui fizică s-a deteriorat, a contractat o pneumonie și, în mai puţin de o săptămână, a murit.

În aceeași vară în care Tony Nicklinson a murit, Simon Wakelin împlinea 20 de ani de când s-a născut și 12 ani de când stătea într-un cărucior cu rotile, din cauza unei boli degenerative (distrofie musculară Duchenne). Povestea lui Simon este atât de impresionantă, încât e regretabil că ea a reprezentat prea puţin subiectul materialelor de presă. În ciuda faptului că boala pe care o avea îi făcea probleme chiar și cu respiraţia (el fiind nevoit să folosească un ventilator pentru a se oxigena), tânărul avea un tonus psihic demn de toată admiraţia.

Când mi-am pierdut capacitatea de a-mi folosi picioarele, m-am descoperit incapabil de a face multe dintre lucrurile pe care le făceam înainte. Dar dacă ceva îmi stă în cale, pur şi simplu caut un mod de a mă descurca altfel.

Cu o mașină de tuns iarba atașată scaunului său rulant, Simon și-a înfiinţat o mică afacere de grădinărit, devenind un fel de grădinar-vedetă în satul lui. „Am condus toată viaţa. De copil tundeam iarba şi conduceam tractoare la ferma bunicului meu“, a povestit Simon pentru Daily Mail. „Îmi plăcea să menţin iarba tunsă şi să petrec timp în aer liber. Când mi-am pierdut capacitatea de a-mi folosi picioarele, m-am descoperit incapabil de a face multe dintre lucrurile pe care le făceam înainte. Dar dacă ceva îmi stă în cale, pur şi simplu caut un mod de a mă descurca altfel. E greu câteodată, dar găsesc eu o cale, cumva“, a mărturisit tânărul.

În vara lui 2012, poveștile lui Tony și Simon păreau să semene: nici unul nu își mai controla corpul așa cum ar fi vrut, dar amândoi continuau, în ciuda bolii, să fie stăpâni pe propriul destin, prin intermediul acelorași instrumente: creativitatea și voinţa. Însă, în timp ce unul dintre ei le-a folosit pentru a-și programa moartea, celălalt, despre care presa internaţională nu a mai relatat nimic din 2012, le-a folosit pentru a-și construi un sens în viaţă. Ar fi nepotrivit să îl judecăm pe Tony pentru decizia lui de a renunţa la tot în numele demnităţii personale. Cu toate acestea, gestul lui vorbește despre modul în care suferinţa poate să influenţeze propria percepţie a demnităţii. Și este important să evaluăm această definiţie, cu atât mai mult cu cât este una pe care o invocă mulţi dintre cei care pledează în favoarea eutanasiei.[3]

Nefericita definiţie

Opinia publică internaţională a fost instigată la o reevaluare a modului în care este definită demnitatea după un caz recent și tulburător. La sfârșitul anului 2012, doi gemeni belgieni surzi, ameninţaţi de un diagnostic de orbire progresivă, au optat pentru eutanasia prin injecţie letală. Medicii care i-au evaluat în vederea aprobării eutanasiei au declarat că cei doi nu sufereau de nicio problemă mintală și că au luat o decizie responsabilă, în temeiul suferinţei psihice pe care le-o provoca boala care urma să se agraveze. Din punctul lor de vedere, o viaţă fără auz și fără vedere le-ar fi rezervat un sfârșit nedemn.

Unii s-au întrebat dacă în asta constă demnitatea unui om – în a fi complet sănătos. Este bine să consideri că demnitatea unui om e totuna cu integritatea lui corporală? Numeroși oameni cu dizabilităţi trăiesc demn și se bucură că sunt în viaţă, la fel cum numeroși oameni fără dizabilităţi își urăsc existenţa. Pe de altă parte, este ura faţă de propria viaţă un motiv suficient pentru a renunţa la ea? O persoană care își dispreţuiește viaţa este un om ale cărui nevoi sufletești nu sunt satisfăcute și care are nevoie de sprijin intens, nu de un brânci în groapă. Alison Davis, reprezentant al grupului activist pentru persoanele cu dizabilităţi No Less Human, spunea că „persoanele vulnerabile merită mai mult decât să li se spună că moartea este în avantajul celor care suferă. Ceea ce ne trebuie este ajutorul de a trăi cu demnitate, până când murim natural.“[4]

Unii s-au întrebat dacă în asta constă demnitatea unui om – în a fi complet sănătos. Este bine să consideri că demnitatea unui om e totuna cu integritatea lui corporală?

În mod surprinzător, o pledoarie similară celei a gemenilor, rămasă deocamdată la nivel ipotetic, a venit recent din partea unei figuri publice religioase. Dizidentul catolic Hans Kueng anunţa, la începutul lunii octombrie, că ia în calcul suicidul asistat pentru sfârșitul vieţii lui. Kueng are 85 de ani, suferă de boala Parkinson și riscă să își piardă vederea din cauza degenerării maculare. „Nu vreau să trăiesc ca o umbră a ceea ce am fost”“ explica fostul preot într-o carte recent publicată[5]. „Nici nu vreau să fiu trimis la azil… Dacă trebuie să decid eu însumi, vă rog să îmi respectaţi dorinţa.“ O astfel de moarte, pleda el, nu este o crimă, ci „o predare a vieţii“ sau o „returnare a vieţii în mâinile Creatorului“. Imaginându-și un final de viaţă în care să nu mai poată vedea, Kueng se întreba „cât timp îmi voi mai putea trăi viaţa în demnitate? (…) Un cercetător care nu poate să citească și să scrie… ce poate fi mai rău?“ Argumentul lui era că „nicio persoană nu este obligată să sufere insuportabilul ca pe un dat de la Dumnezeu. Oamenii pot decide pentru ei înșiși și niciun preot, niciun doctor sau niciun judecător nu îl pot opri.“[6]

Argumentul lui Kueng care, la prima vedere, pare un hibrid religios-secular, este totuși unul esenţialmente secular, pentru că pierde din vedere fundamentul credinţei, pe care editorialistul Francis Phillips îl readuce în discuţie într-o replică pe care o dă pledoariei lui Kueng, în Catholic Herald. Ce mai este credinţa, spunea el, dacă nu o încredere în Dumnezeu în cele mai întunecate momente al existenţei pământești? „Felul în care ne confruntăm cu deteriorarea sănătăţii este o chestiune de credinţă“, susţine jurnalistul. În viziunea lui, suferinţa poate fi benefică pentru credincios, fiind o cale de purificare spirituală.

Sigur, religioșii sunt mai predispuși să atribuie valoare suferinţei, însă și persoanele nereligioase au argumente forte pentru care le recomandă celor care suferă să își pătrundă durerea, nu să fugă de ea. Psihiatrul american ateu Irvin Yalom spunea[7] că durerea este inerentă vieţii: „E acolo; când îi închizi o ușă în nas, ciocănește să intre prin altă parte“. Cu toate acestea, cărţile lui Yalom militează fervent însă pentru puterea unui scop în viaţă de a înfrânge durerea și de a face viaţa demnă de a fi nu doar trăită, ci savurată. Din perspectiva lui Yalom, dacă mergem pe firul lor, multe din fricile noastre exprimate se trag dintr-o frică ireductibilă de moarte. Cu această frică existenţială de moarte trebuie să luptăm ca să învăţăm să trăim, spunea el. „Cred cu tărie – ca individ care va muri el însuși într-o zi din viitorul nu foarte îndepărtat și ca psihiatru care a avut ca preocupare anxietatea morţii timp de zeci de ani – că înfruntarea morţii (a fricii de moarte, n.r.) ne dă ocazia nu să deschidem o cutie a Pandorei, ci să revenim la viaţă într-o manieră mai bogată și mai empatică.“[8]

Poate un om pe moarte să mai înveţe ceva care să îi schimbe viaţa? Psihiatrul M. Scott Peck insistă ca da.

El scria[9] că, atunci când durerea fizică este sub control, ultimele săptămâni de viaţă pot deveni o școală în care pacientul învaţă „cum să negocieze o cale de mijloc între control și pasivitate totală, cum să primească grija responsabilă a străinilor, cum să devină din nou dependent (…) cum să aibă încredere și poate, ca urmare a durerii existenţiale, să înveţe măcar un pic cum să se roage sau să vorbească cu Dumnezeu.“

Fără niciun apel la divinitate, dar cu o claritate matematică, filosoful Immanuel Kant, cel care a introdus conceptul de „scop în sine“, a lăsat lumii o puternică imagine mintală a demnităţii umane. Gânditorul spunea că valoarea omului nu depinde de nimic. Nici măcar de faptul că se bucură sau nu de viaţă. Faptul că un om este un scop în sine înseamnă că el nu trebuie folosit ca mijloc pentru atingerea altor scopuri. Lucrul acesta e ușor de acceptat când îl spunem sub forma: „nimeni nu are dreptul să se folosească de altcineva pentru a-și atinge scopurile“. Însă un aspect care se poate aplica în chestiunea eutanasiei este că același principiu, „omul e scop în sine“, vizează și modul în care omul se tratează pe el însuși. Respectul de sine autentic înseamnă să nu mă folosesc de mine pentru a atinge alte scopuri. Ceea ce include și faptul că nu îmi voi pune capăt zilelor doar pentru că aceasta pare cea mai eficientă cale de a-mi curma suferinţa.

Demnitatea unuia, vulnerabilitatea altuia

Când vrem să ne poziţionăm onest pro sau contra eutanasiei, trebuie să înţelegem că, pe lângă dimensiunea interioară, discutată mai sus, există și chestiuni exterioare de luat în calcul. Legalizarea eutanasiei presupune, practic, o lege care se va aplica egal unei mase de oameni provenind din contexte foarte diverse. Cu alte cuvinte, dacă eutanasia voluntară va fi legalizată, oamenii cei mai vulnerabili vor fi, într-un sens, împinși să-și încheie viaţa. În plus, nicio autoritate nu poate preveni total situaţiile în care alţii i-ar putea constrânge pe bolnavi să ceară să fie eutanasiaţi când, de fapt, ei nu își doresc asta. Într-o declaraţie[10] înaintată Comitetului privind Eutanasia și Suicidul Asistat din cadrul Senatului Canadian, autorii descriu în termeni foarte realiști această presiune. „Am văzut (…) pacienţi cu SIDA care au fost complet abandonaţi de părinţi, fraţi și surori și de iubiţii lor. Total izolaţi, rupţi de orice sursă de viaţă și afecţiune, ei vor vedea moartea ca singura eliberare disponibilă. În aceste circumstanţe, o presiune subtilă i-ar putea convinge pe oameni să solicite o moarte imediată, rapidă, fără durere, când, de fapt, ceea ce își doresc este să aibă pe cineva aproape, care să îi sprijine și să îi iubească.“

Putem privi consecinţele unei atitudini permisive faţă de eutanasie și sub un alt aspect: cel al contagierii. Dacă vrem să ne imaginăm cum ar arăta o lume în care eutanasia voluntară ar fi legală, putem începe privind la Olanda, care a reglementat moartea asistată încă din anul 2002. În Olanda ultimilor zece ani, numărul persoanelor decedate ca urmare a eutanasiei voluntare s-a dublat, crescând cu 13 procente anul trecut, până la 4.188 de cazuri.[11] Dă de gândit faptul că, potrivit estimărilor, unul din 30 de decese petrecute în Olanda este un rezultat al eutanasiei.[12] Unii analiști asociază această creștere cu legalizarea centrelor mobile de eutanasie, cele care „prestează servicii de eutanasiere“ la domiciliul pacientului. La momentul apariţiei primului astfel de centru privat în Olanda, acesta avea deja o listă de așteptare de 200 de persoane.

Incompatibilităţi terminale

În ultimă instanţă, e simplu să acuzi de cruzime sau ignoranţă un oponent al eutanasiei care își motivează opţiunea cu motive religioase. Și poate că, în unele cazuri, acuzaţia s-ar putea dovedi chiar fondată. Dar nu e relevantă, nici utilă. La fel cum nu este constructivă nici extrema cealaltă – de a arăta, a priori, o toleranţă sentimentalistă faţă de un fenomen care poate afecta atât individul, cât și societatea, în moduri în care e foarte probabil să nu servească intereselor ultime ale niciuneia dintre părţi.

Atunci când este evaluată onest, opţiunea legalizării eutanasiei voluntare se arată a fi de o complexitate incompatibilă cu discursurile în alb și negru. Însă probabil că niciunde altundeva nu se nuanţează mai bine perspectivele decât într-un centru de îngrijiri paliative acordate pacienţilor terminali[13]. Cei care ajung să lucreze într-un astfel de loc, cum este Andreea, angajată a unui hospice din București[14], spun că sunt deseori martori la lecţiile de demnitate pe care le oferă bolnavii care au învăţat să ia moartea ca pe o parte a vieţii.

„Cu toată medicina din lume, nu se ştie cum un om continuă să trăiască după ce organele îi cedează unul câte unul. Omul respiră până vin copiii, seara, de la slujbă, până vin rudele din străinătate, până când nu mai e atât de singur. Şi dacă totuşi nu vine nimeni, se întâmplă altceva miraculos“, spune Andreea:

„Am văzut oameni cu muşchii măcinaţi complet, dar care totuşi, în ultimele clipe şi-au ridicat braţele către cer. Cum se ridică singure oasele astea către cer?“

Atunci când medicina nu mai poate vindeca, dragostea aduce în mod miraculos alinare, sugera jurnalistul Cristian Delcea într-un reportaj despre hospice-ul „Sfânta Irina“.

Filosofia din spatele mișcării moderne hospice și elocvenţa experienţei ei au capacitatea de a dizolva argumentele pro-eutanasie. Așa cum o formula fondatoarea mișcării, Dame Cicely Saunders, legea unui hospice ar putea fi cu succes un motto de viaţă: „Tu contezi până în ultima clipă a vieţii tale, iar noi vom face tot ce ne stă în putinţă pentru a te ajuta să mori împăcat, dar și să trăiești până când vei muri.“