Atacul condus de membri al-Shabaab asupra Universităţii Garissa, din Kenya, soldat cu 148 de morţi, sau recenta ucidere a 30 de creștini etiopieni de către gruparea Stat Islamic, ultimele din seria atrocităţilor inimaginabile comise de organizaţiile teroriste, provoacă noi luări de poziţie împotriva fundamentalismului religios, în special islamic, și a legăturii sale cu terorismul. Nu e, oare, pertinent ca discuţia să fie lărgită pentru a aduce sub lumina reflectoarelor și fundamentalismul religios creștin?
Masacrul, catalogat de ONU drept genocid, a peste 1.000 de palestinieni în tabăra Sabra și Shatila din Beirut, comis în perioada 16-18 septembrie 1982 de către miliţiile phalangiste, alcătuite predominant din creștini libanezi; genocidul din Rwanda (aprilie-iulie 1994), comis de creștinii Hutu care au exterminat peste 800.000 de creștini Tutsi și povestea șocantă a părintelui catolic Athanase Seromba, care a ordonat personal demolarea cu buldozerele a bisericii sale în care adunase peste 2.000 de refugiaţi cărora le promisese siguranţa și care i-a și împușcat personal pe cei câţiva supravieţuitori care încercau să scape dintre dărâmături[1], sunt episoadele evocate de Alessandro Bruno, editor la publicaţia Geopolitical Monitor.
„Armata de Rezistenţă a Domnului“ (LRA)[2], o mișcare de gherilă din Uganda, formată din creștini și condusă de Joseph Kony, autoproclamat drept purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu și medium al Duhului Sfânt, este un alt exemplu în acest sens. Potrivit lui Kony, scopul declarat al LRA este acela de a lupta împotriva islamului și de a stabili în Uganda o conducere teocratică bazată pe cele Zece Porunci. De fapt gruparea este acuzată de încălcarea, la scară largă, a drepturilor omului, inclusiv de crimă, răpire, mutilare, exploatare sexuală a copiilor și forţarea acestora să participe la ostilităţi. Între septembrie 2008 și iulie 2011, potrivit unor rapoarte oficiale, se estimează că „gruparea a ucis peste 2.300 de oameni, a răpit peste 3.000 și a determinat refugierea a peste 400.000 în Congo, în Sudanul de Sud și în Republica Centrafricană“.
Probabil că la acest tip de comportament, determinat printre altele și de fundamentalismul religios, se referea papa Francisc atunci când, la întoarcerea din vizita efectuată în Turcia în noiembrie anul trecut, atrăgea atenţia asupra faptului că nu poţi judeca o întreagă religie pe baza comportamentului unei minorităţi: „Nu poţi spune asta [referitor la musulmani, n.r.], cum nu poţi spune, de asemenea, că toţi creștinii sunt fundamentaliști. Avem și noi partea noastră în privinţa lor. Toate religiile au aceste mici grupări.“
Până aici, relaţia dintre activităţile teroriste și fundamentalismul religios văzut ca extremism, fanatism, radicalism este relativ simplă și aplicabilă, așa cum spunea papa, tuturor religiilor, inclusiv creștinismului.
Fundamentalismul ca problemă de conștiinţă
Dificultatea apare atunci când, urmărind uzanţa sintagmei „fundamentalism creștin“ atât în literatura de specialitate, cât și în vorbirea curentă, descoperim un sens oarecum diferit de cel enunţat mai sus.
De exemplu, subiectul care a generat în ultima perioadă cele mai aprinse dezbateri și a polarizat poate cel mai mult societatea americană este cel al drepturilor comunităţii homosexualilor, subiect adus recent în atenţia opiniei publice prin două cazuri, deja celebre: cel al florăresei din Washington care, în urma refuzului de a-și oferi serviciile pentru o nuntă gay, s-a ales cu o amendă de 1.000 de dolari și cel al cofetarului din Colorado, care, refuzând pregătirea tortului pentru nunta unui cuplu gay, a fost găsit și el vinovat. Ambele persoane, precum și toţi cei care le-au susţinut poziţia de a nu accepta, din motive de conștiinţă, cererile celor două cupluri gay au fost numite – aţi ghicit – fundamentaliste.
Poate că printre cei mai cunoscuţi susţinători ai dreptului de a refuza prestarea unor servicii care intră în conflict cu propriile principii morale, fiind așadar într-un fel fundamentaliști, se numără și dr. Ben Carson, renumitul neurochirurg pediatru și potenţial candidat la președinţia SUA, care, făcând referire la acest ultim caz, declara: „Am o problemă atunci când oamenii încearcă să forţeze alţi oameni să acţioneze împotriva propriilor convingeri, spunând: «Mă discriminează!». Astfel ei ar putea merge altundeva să cumpere un tort, dar nu, hai să dau în judecată cofetarul pentru că eu vreau ca el să ne facă tortul, chiar dacă el nu crede în el [în ce înseamnă tortul, n.r.].“
Riscurile confuziei
Pornind de la această accepţiune diferită a sintagmei „fundamentalism creștin“, mesajul papei, legat de prezenţa fundamentaliștilor și în creștinism, a fost interpretat de unii într-o manieră diferită: „Papa le-a oferit liberalilor un cadou de Crăciun mai devreme, săptămâna aceasta, în timpul zborului dinspre Turcia, trasând o paralelă între creștinii fundamentaliști și grupările teroriste islamice precum Stat Islamic.“
Adăugând acestei perspective și poziţia doctorului Kathleen Taylor – cercetătoare la Oxford în neuroștiinţe, potrivit căreia, în viitor, fundamentalismul religios ar putea fi tratat ca boală psihică, adică „faptul că cineva a devenit radicalizant în ideologia unui cult ar putea să nu mai fie privit ca o alegere a voinţei libere, ci ca o formă de tulburare mintală“ –, devine clară nevoia imperativă a înţelegerii coerente a fundamentalismului creștin și a riscurilor enorme care pot deriva din lipsa unei asemenea înţelegeri.
Istoricul conceptului de fundamentalism
Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, creștinismul a ajuns să fie asaltat de câteva provocări majore, necunoscute până atunci. Pe de o parte, evoluţia darwiniană combătea creaţionismul fiat, iar evoluţia socială, promovată de Herbert Spencer, elimina înţelegerea tradiţională asupra păcatului și a depravării naturii umane. Pe de altă parte, dezvoltarea metodei istorico-critice de interpretare a cărţilor biblice ducea la reconsiderarea totală a inspiraţiei și autorităţii Bibliei. Ca răspuns la aceste provocări, s-au născut două concepţii radical diferite, menite să ofere soluţii creștinismului aflat în criză: modernismul și fundamentalismul.
Modernismul teologic
Modernismul susţinea salvarea creștinismului prin ajustarea teologiei creștine, astfel încât ea să fie compatibilă cu tendinţa de negare a supranaturalului, care modela din ce în ce mai mult gândirea, viaţa și imaginea despre lume a clasei intelectuale. Acesta mai propunea adoptarea metodelor înaltei critici în abordarea și interpretarea Bibliei, revizuirea tuturor doctrinelor de bază în acord cu descoperirile știinţifice și relativizarea oricărui crez. De asemenea, accentua nevoia transformării în același sens a vieţii creștine, atât practice, cât și de cult.
Fundamentalismul teologic
Fundamentalismul s-a născut ca o reacţie în faţa modernismului. Termenul a fost folosit pentru prima dată de către editorul Curtis Lee Laws pentru a-i desemna pe conservatorii evanghelici protestanţi care susţineau principiile expuse în The Fundamentals: A Testimony to the Truth (1910-1915; „Principii fundamentale: O mărturie asupra adevărului”). Această serie de 12 volume ataca teoriile moderniste ale criticii Bibliei și reafirma atât infailibilitatea Bibliei ca autoritate în materie de credinţă și morală, cât și inerenţa ei ca autoritate în orice domeniu, inclusiv în istorie și știinţă. Doctrinele de bază considerate fundamente definitive erau cinci la număr: (1) inerenţa Bibliei; (2) istoricitatea relatărilor ei, inclusiv a creaţiei, a potopului, a exodului și a minunilor lui Iisus; (3) nașterea din fecioară; (4) jertfa ispășitoare a lui Christos pe cruce; (5) învierea fizică a Domnului Iisus și revenirea Sa într-o formă de asemenea fizică. În ceea ce privește stilul de viaţă, fundamentaliștii accentuau importanţa preceptelor morale ale Bibliei, în special a celor Zece Porunci, precum și abţinerea de la consumul băuturilor alcoolice, de la fumat, dans ori mersul la teatru.
În cea mai mare parte a secolului al XX-lea, fundamentalismul creștin nu a fost o mișcare politică. Până în anii ’70, cei mai mulţi creștini fundamentaliști evitau scena politică, pe care o considerau un domeniu păcătos și controlat de către cei neconvertiţi. Concepţia premilenială, potrivit căreia Christos urma să revină pentru ca abia apoi să instaureze împărăţia Sa de o mie de ani, i-a făcut să nu caute modelarea statului sau a societăţii în acord cu preceptele biblice. Chiar și cei activi politic au fost preocupaţi mai degrabă de subiecte morale și practice, precum avortul, rugăciunea în școlile publice, homosexualitatea sau predarea evoluţionismului în școlile publice, decât de transformarea Statelor Unite într-o teocraţie creștină.
Fundamentalism islamic vs fundamentalism creștin
Dacă termenul „fundamentalism“ a pătruns în limba engleză în anul 1922, definind strict o mișcare teologică protestantă conservatoare, conceptul de fundamentalism islamic a apărut abia 50 de ani mai târziu când, în timpul crizei ostaticilor din Iran (1979-1980), în încercarea de a face cunoscută audienţei vestice ideologia ayatolahului Khomeini, mass-media a descris-o ca fiind „o versiune fundamentalistă a islamului“. De atunci, uzitarea termenului „fundamentalist“ în legătură cu islamul s-a extins atât de rapid, încât, în 1990, Concise Oxford English Dictionary îl definea nu doar ca pe „o păstrare strictă a credinţei tradiţionale protestante“, ci și ca pe „păstrarea strictă a unor doctrine străvechi sau fundamentale ale oricărei religii, în special ale islamului“[3].
Deși răspândirea pe scară largă a sintagmei „fundamentalism islamic“ este o realitate ce nu poate fi ignorată, introducerea ei, potrivit lui Bernard Lewis, proeminent istoric al islamului, rămâne un fapt regretabil, ce poate duce în eroare întrucât, spre deosebire de creștinism, teologii musulmani nu au avut niciodată o abordare modernistă, sceptică, a Coranului. De aici, concluzionează el, „toţi musulmanii, în atitudinea lor faţă de textul Coranului, sunt, în principiu, cel puţin fundamentaliști“[4].
Împărtășind aceeași perspectivă, Khaled Abou El Fadl, profesor la UCLA, afirmă că „mulţi musulmani liberali, progresiști sau moderaţi s-ar descrie pe ei înșiși drept fundamentaliști fără a se gândi o clipă la conotaţiile negative pe care le-ar presupune asta “[5], iar Eli Berman, profesor de economie la Universitatea Statului California din San Diego, susţine ca „islamism radical“ ar fi o sintagmă mai bună pentru a numi cele mai multe mișcări de după 1920, începând cu Frăţia Musulmană, întrucât aceste mișcări „practică un extremism fără precedent și, prin urmare, nu pot fi asimilate unei întoarceri la fundamentele istorice“[6].
Așadar fundamentalismul creștin s-a născut ca un curent teologic gata să lupte pentru conservarea doctrinelor creștine considerate fundamentale, sub atacurile evoluţionismului, ale secularismului și ale teologiei liberale. Însă această luptă nu a fost niciodată înţeleasă de către iniţiatorii ei ca implicând violenţa fizică. Prin contrast, însăși ideea de fundamentalism islamic, exprimată mai corect prin islamism radical, s-a născut pe fondul violenţelor și a continuat să fie utilizată pentru a descrie acţiunile violente ale unei minorităţi musulmane.
Fundamentalismul creștin și violenţa
Nu trebuie totuși negat faptul că, de-a lungul timpului, au existat anumiţi indivizi din rândul fundamentaliștilor creștini care, radicalizându-se, au comis acte de violenţă, chiar crime motivate religios, în special asupra medicilor sau a instituţiilor sanitare care operau avorturi. De notorietate sunt cazuri precum cel al dr. George Tiller, împușcat mortal de către Scott Roeder pe 31 mai 2009, cel al dr. John Britton și al bodyguardului său, James Barrett, împușcaţi mortal de către Paul Jennings Hill pe 29 iulie 1994, și cazul recepţionerelor Shannon Lowney și Lee Ann Nichols, împușcate tot mortal de către John C. Salvi tot în anul 1994, la Clinica de Planificare Familială din Brookline, Massachusetts.
Ar fi însă o exagerare și o greșeală, așa cum afirma papa Francisc, să judecăm o întreagă comunitate pe baza comportamentului unor indivizi și să conchidem, astfel, că o caracteristică a acelei comunităţi, în speţă a fundamentalismului creștin, este violenţa. Ar fi ca și cum, citând cazul doctorului Harold Shipman, care a fost găsit vinovat pentru uciderea a 15 dintre pacienţii săi[7], am ajunge la concluzia că medicina convenţională este periculoasă și, prin urmare, ar trebui evitată.
De altfel un exemplu clasic folosit împotriva înţelegerii fundamentalismului creștin drept un curent agresiv sau cel puţin militant este comunitatea Amish. Autorii cărţii The Psychology of Religious Fundamentalism („Psihologia fundamentalismului religios”) susţin faptul că „tendinţa către introversiune“ (în opoziţie cu cea către controversă) a comunităţii Amish, supunerea și introspecţia lor susţin teza potrivit căreia fundamentaliștii nu sunt, în mod necesar, militanţi. Dar, evaluându-i din perspectiva relaţiei lor cu textul sacru, ei sunt cu adevărat fundamentaliști. Autorii conchid prin a afirma faptul că „fundamentalismul (creștin, n.r.) nu are de-a face cu ferocitatea. El privește relaţia cu scripturile sacre și cu percepţia adevărurilor absolute.“[8]
Evaluare
Fără îndoială, fundamentalismul creștin actual ar trebui să-și revizuiască unele poziţii și să încerce eliminarea altora, cum ar fi predispoziţia de a crede că tot ceea ce este nou este, în mod necesar, și rău sau tendinţa de a idealiza trecutul, lipsa unei exegeze biblice care să ţină seama de caracterul dinamic al inspiraţiei, posibilele tendinţe antiintelectualiste, o anumită rigiditate uneori nejustificată, precum și dezvoltarea unei ramuri militante politic.
Cu toate acestea, niciuna dintre problemele enumerate mai sus și nici toate luate la un loc nu vor putea justifica vreodată echivalarea celor două curente – fundamentalismul islamic și fundamentalismul creștin – chiar dacă, printr-o alegere nefericită, ele poartă astăzi același nume.
Iar dacă termenii, vrem sau nu, vor rămâne aceeași pentru totdeauna, înţelegerea noastră cu privire la sensul lor va trebui acordată cu realitatea, pentru a nu-l confunda vreodată pe Ben Carson cu Boko Haram sau pe creștinii îmbrăcaţi în portocaliu cu ucigașii lor; altfel spus, pentru a nu deveni noi înșine victimele confuziei vânătorilor de monștri.
