Ideea că niște copilași creștini din Londra ar fi subjugaţi de către adulţi musulmani care vor să le distrugă identitatea s-a dovedit a fi un click-bait mult prea bun pentru ca unele publicaţii din Marea Britanie să nu îl transforme în scandal naţional.

Anxietatea identitară și nou-regăsita frică de străini care plutește în Marea Britanie de câţiva ani buni reușesc să transforme oameni în demoni, și asta doar pe baza unor articole scrise pe surse și cu ajutorul unor politicieni experţi în arta scandalului și a deplângerii „neamului captiv” pe la toate televizoarele flămânde și ele după show politic generator de rating.

Astfel, cu ceva timp în urmă, Daily Mail scria cu litere de o șchioapă că o fetiţă de cinci ani, albă și creștină purtătoare de cruciuliţă la gât a fost luată din custodia mamei și plasată forţat în grija unor musulmani, care ar fi traumatizat-o. Asta, după un articol „de investigaţie” al publicaţiei The Times, care scria pe baza unor rapoarte neconfirmate ale autorităţilor locale că asistenta maternală purta niqab, nu vorbea engleză, că i-ar fi confiscat cruciuliţa fetiţei și ar fi refuzat să îi servească mâncarea favorită, spaghete carbonara, pentru că se gătește cu porc. Articolele cereau prompt justiţie pentru fetiţă, acuzând autorităţile locale că nu vor să trateze intoleranţele religioase săvârșite de musulmani la modul general.

Evident, comentariile au început să curgă, politicieni de dreapta au pus povestea pe Twitter ca exemplu de „cum va arăta viitorul în această ţară”, iar curând The Times scria că un judecător a intervenit și a trimis-o pe fetiţă la bunica ei, de parcă ar fi fost consecinţa directă și salvatoare a articolului scris de ei. Între timp însă, autorităţile locale și-au exprimat îngrijorarea că aceste publicaţii ar fi în stare chiar să divulge identitatea persoanelor implicate, iar în prezent Daily Mail este sub investigaţie, după ce a folosit imagini de Stock pentru a ilustra povestea, dar le-a manipulat pentru a părea reale și pentru a-i acoperi faţa musulmancei din poză cu un văl, cum ar fi fost în cazul real.

Din fericire, interesul public care s-a iscat artificial pe acest caz a determinat-o pe judecătoarea respectivă să publice recent motivaţia deciziei sale, un document care oferă o imagine mai detaliată a circumstanţelor. Astfel, aflăm că de la început intenţia autorităţilor locale a fost ca fetiţa să stea la bunica ei, dar din cauză că ea a fost luată de la mamă de către poliţie, în procedură de urgenţă, trebuia plasată undeva sigur până ce aveau să fie investigate circumstanţele bunicii. De asemenea, a cântărit mai mult în decizia autorităţilor ca fetiţa să fie plasată în aceeași zonă, pentru a-și putea continua viaţa de zi cu zi, decât să fie cu o familie din aceeași cultură. În altă ordine de idei, deși mama fetei susţine că este creștină, bunica fetei este de fapt o musulmancă nepracticantă, care a avut nevoie de traducător la tribunal, în timp ce asistenţii maternali la care a fost plasată fetiţa vorbesc foarte bine engleza, pentru că altfel nici nu ar fi fost acceptaţi în programul social. Despre cruciuliţă și spaghete nu se pot spune cu certitudine prea multe, dar un gardian numit de tribunal să verifice cazul a confirmat că fetiţa se instalase bine în noua casă și era bine îngrijită. În final, decizia judecătoarei de a plasa fetiţa în grija bunicii, care vrea să o crească în ţara de origine, nu face decât să respecte planul iniţial al autorităţilor locale.

Cine a urmărit îndeaproape subiectul, cu o doză bună de obiectivitate și rezervă, a văzut adevărul ieșind în final la suprafaţă, pentru o gură de oxigen. Din păcate, pentru ceilalţi rămâne amintirea titlurilor bombastice. Nu contează că celor preocupaţi să le scrie nici nu le-a putut trece prin cap că, pentru acel scurt timp, poate fetiţei chiar i-ar fi fost mai bine să fie cu niște musulmani, fie ei și conservatori, decât să fi fost lăsată cu mama ei, dependentă de alcool și droguri. Nici nu am văzut vreodată presa scandalizată de cazul unei fetiţe musulmance plasată la o familie de creștini, care nu ar fi vrut să gătească halal pentru ea. Probabil că în acest caz accentul s-ar pune invers, că sigur fetiţei îi este mai bine decât unde era înainte și că, până la urmă, suntem o ţară creștină, nu?!

Desigur, nu conchide nimeni că este o situaţie ideală ca niște copii crescuţi într-o anumită cultură să fie plasaţi la oameni dintr-o cultură foarte diferită, dar asta nu înseamnă că trebuie să presupunem automat abuzul sau pierderea identităţii ca niște consecinţe implacabile. Unii oameni știu să scoată lucruri foarte frumoase din asemenea provocări. Și, da, ei pot să fie chiar și musulmani, așa cum se întâmplă în mai multe cazuri, relatate de The Guardian. Shareen și soţul ei, Asif, un cuplu de pakistantezi britanici, au început să aibă grijă de copii acum trei ani de zile. De atunci au avut grijă de copii pakistantezi, egipteni, sirieni, africani. Desigur că cel mai ușor a fost cu cei pakistanezi, cu care putea împărtăși aceeași limbă, aceeași cultură, aceeași mâncare. Dar rezultate spectaculoase au avut cu un băiat din Siria, ajuns la 14 ani la ei. El nu vorbea engleză și ei nu vorbeau arabă. Au început să comunice prin Google Translate și un dicţionar de imagini, și așa s-a legat și relaţia lor. Pentru ei a fost mai important să înţeleagă ce se întâmplă în Siria și să fie atenţi la un copil traumatizat de război decât să se impună cultural. Băiatul încă locuiește cu ei, este fluent în engleză și, cu puţin noroc, în curând va găsi un loc de muncă.

Era aproape Crăciun când Sajjad și Riffat au primit un telefon că urmează să primească de urgenţă trei copii, pe care nu îi mai întâlniseră niciodată. Cei doi soţi abia primiseră aprobare și acești copii aveau să fie primii care veneau să stea cu ei. Ambii sunt musulmani practicanţi, de origine pakistaneză. Riffat poartă burqa și se roagă de cinci ori pe zi, iar cei trei copiii veneau dintr-o familie creștină, cel puţin cu numele. Au cumpărat pui și cartofi pentru a-i primi, după care i-au culcat. Însă, cei doi soţi nu s-au culcat. Au făcut o misiune imposibilă și au instalat un pom de Crăciun, cu tot cu cadouri. „Noi suntem musulmani și nu am avut niciodată pom de Crăciun în casă. Dar acești copii erau creștini și nu am vrut să fie deconectaţi de cultura lor… Nu am văzut niciodată atâta entuziasm pe chipul unui copil”, își aduc ei aminte. Au trecut șapte ani, iar doi dintre copii încă locuiesc cu ei. Riffat le citește din Biblie la culcare și duminica îi duce la biserică, iar copiii au învăţat cântece de la Bollywood, limba urdu, să gătească tradiţional și abia așteaptă să sărbătorească Eidul. „Am învăţat foarte multe lucruri despre cultura engleză și despre religie. Când citesc despre creștinism nu mi se pare că este o mare diferenţă (n.r. faţă de islam)”, citează The Guardian. Oare aceștia sunt oamenii gata să distrugă ţara?

În lipsa unor răspunsuri elocvente la problemele serioase ale societăţii, găsirea unui inamic exterior al neamului pe care să dăm vina pentru toate lucrurile care merg prost și care să ne ţină ocupate atenţia și imaginaţia este o carte la care politicienii se întorc iar și iar, împingând până la absurd un război cultural artificial și nenecesar. Suflul acestui război este invariabil propaganda. Orice conflict se hrănește din jumătăţi de adevăr, mituri, dezinformări și chiar minciuni evidente. O parte din presă este mai mult decât fericită să intre în acest joc, o altă parte este atât de pătimașă să demonstreze adevărul că până la final doar subiectivismul mai ajunge la oameni, iar altă parte privește neputincioasă, dezamăgită, când cinică, când nervoasă în faţa dezastrului la care asistă și a cărui victimă este, atunci etalarea moralizatoare a decenţei fiind întâmpinată de comentarii abuzive. Mai mult ca niciodată cade acum în slujba cititorului să treacă atât peste dezechilibrele din presă, cât și peste nenorocirile din politică, pentru a-și putea păstra coloana vertebrală și o atitudine pozitivă.

Acest articol ar fi putut la fel de bine să se numească: „Și musulmanii pot face lucruri bune”, dacă ar fi fost publicat în spaţiul anglo-saxon, sau „Și Soroș poate fi un om de treabă”, dacă eram în Ungaria, sau „Și PSD-iștii sunt oameni”, dacă s-ar fi axat pe incidentul violent care a lăsat un bătrân PSD-ist pus pe harţă cu faţa plină de sânge, la cel mai recent protest din Piaţa Victoriei. Pe cât de diferite, pe atât de confundabile sunt aceste exemple în a demonstra globalizarea sentimentelor de nemulţumire și neîncredere, care erup, parcă tot mai des, în excese de furie și ură, manifestate prin violenţă verbală și chiar fizică. Cât de greu este astăzi să judeci drept și cât de ușor este să prinzi febra luptei pentru identitate naţională! Dar ce îţi aduce identitatea, dacă ai pierdut oamenii? Dacă o societate are nevoie să își inventeze dușmani ca să funcţioneze, înseamnă că în realitate avem mare nevoie de prieteni, și avem mare nevoie să oferim prietenie. Iar prietenia nu se dă și nu se oferă pe baza unei judecăţi aspre din vârful canapelei, ci pe baza toleranţei, dar nu a celei artificiale, care seamănă mai degrabă cu autocenzura și care este născută din aderarea obligatorie la curentul corectitudinii politice, ci a toleranţei născute din credinţa că oamenii sunt încă buni.