Campania “Salvaţi-o pe Meriam” a funcţionat

385

Eliberarea creştinei sudaneze condamnată la executare pentru că s-a convertit de la islamism a fost primită cu bucurie de comunitatea internaţională care a pledat pentru viaţă ei. Bucuria rămâne însă umbrită de continuitatea legilor antiblasfemie, care pot aduce oricând pe altcineva în situaţia ei.

Meriam Yehya Ibrahim, care a născut în închisoare săptămâna aceasta cel de-al doilea său copil, s-a aflat până recent în arest. Tânăra femeie a fost condamnată în luna august a anului 2013, după ce un membru al familiei sale a acuzat-o de adulter pentru că s-a căsătorit cu un sudanez creştin. Ar fi urmat să primească 100 de lovituri de bici, urmate de o execuţie publică prin spânzurare.

Organizaţii pentru drepturile omului, dar şi reprezentanţi proeminenţi ai guvernelor, precum fostul şi actualul prim-ministru al Marii Britanii, Tony Blair şi, respectiv, David Cameron, s-au aliat în lupta de combatere a deciziei. „Modul în care a fost tratată Meriam este barbar şi nu-şi găseşte locul în lumea de astăzi”, declara Cameron pentru The Times.

„Libertatea religioasă este un drept absolut, fundamental, şi de aceea cerem guvernului din Sudan să anuleze hotărârea curţii de judecată şi să ofere cât mai curând suport medical pentru ea şi copii săi. Vom continua să presăm guvernul până când va acţiona.”

În urma campaniei desfăşurate la nivel internaţional cu sloganul „Save Meriam” (trad. salvaţi-o pe Meriam), noi informaţii confirmă decizia judecătoriei sudaneze de a o graţia. În prezent, avocatul său declară că tânăra creştină se află într-un adăpost de maximă siguranţă împreună cu familia sa, pentru a se proteja împotriva ameninţărilor primite de la cei care au auzit de eliberarea ei.

Un tratament al efectului, dar nu şi al cauzei

Aşadar, putem să ne bucurăm de modul în care a evoluat situaţia numai până când realizăm că viaţa tinerei este încă ameninţată. Meriam este liberă, dar este oare în siguranţă? Între cauză şi efect, problema reală se află între legile împotriva apostaziei şi blasfemiei, iar situaţia fetei este departe de a fi o raritate.

Nu mai puţin de 21 de ţări au stabilit legi care nu permit renunţarea la religie şi mai mult de 30 penalizează drastic blasfemia. Legislaţia este cel mai des întâlnită în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. Circa 60% din ţările acestor regiuni aplică legi antiblasfemie. Însă pedepse împotriva blasfemiei se pot găsi atât în Asia, Pacific şi zona Saharei Africane, cât şi în Europa (16% dintre ţări) şi continentul american (31% dintre ţări).

Recent, în Islamabad, pakistanezul Mohammad Ashgar, un bolnav de schizofrenie şi paranoia, a fost condamnat la moarte după ce a trimis scrisori unor oficiali ai guvernului şi poliţiei, pretinzând că este profetul Mohamed. Bărbatul este paralizat după un atac cerebral, dar Judecătoria din Pakistan refuză să-i recunoască limitările fizice şi mintale.

Condamnarea amintește de un alt caz, cel al adolescentei Rimsha Masih, care a fost acuzată că a rupt şi ars o pagină din Coran şi urma să fie executată. Mai târziu, s-a dovedit că respectiva pagină făcea parte dintr-un ziar local.

Deşi în Pakistan, în ultimul deceniu, nu s-a mai dus la capăt marea majoritate a pedepselor capitale, populaţia pare să dorească să ia problema în propriile mâini. Astfel, potrivit Centrului de Cercetare Naţională, CRSS research, 52 de pakistanezi (25 musulmani, 15 creştini, 5 ahmadi, un budist şi un hindus) au căzut pradă pedepsei cu moartea, după ce au primit acuzaţiile de defăimare a religiei.

Când putem sărbători

Atunci când guvernul unei ţări eliberează o persoană acuzată de fapte împotriva religiei de stat sunt motive să ne bucurăm, dar nu trebuie să ne imaginăm că situaţia s-a schimbat. Astfel de legi, precum cele din Sudan sau Pakistan, sunt încă prezente în codul civil. În plus, ostilităţi sociale şi presiuni din partea populaţiei rămân încă active şi au un efect devastator.

Explicându-şi viziunea în faţa acestei distorsionări „brutale şi tragice a religiei”, fostul ministru de externe englez, Liam Fox, declara: „Guvernele ţărilor dezvoltate trebuie să reconsidere modul în care ajutoarele de stat sunt furnizate. Toleranţa religioasă ar trebui promovată cu fiecare ocazie. (…) Trebuie să analizăm dacă este corect să le oferim suport financiar ţărilor care permit ca, în interiorul graniţelor lor,  să aibă loc cazuri precum cel al lui Meriam Ibrahim.”

Ca răspuns la problema ridicată de Fox, Justine Greening, secretarul de stat pentru Dezvoltarea Internaţională, puncta: „Este total greşit să pretindem că protejăm femeile sudaneze dacă oprim transferul de mâncare, apă, medicamente, adăpost şi suport pentru educaţie către miile de persoane de toate vârstele care suferă.” Tot ea explica faptul că fondurile de ajutorare sunt canalizate numai prin Organizaţia Naţiunilor Unite sau alte organizaţii nonguvernamentale: „Guvernul sudanez nu primeşte niciun ban de la noi, aşa că a opri suportul familiilor sărace, multe dintre ele având şi copii mici, nu ar face decât să agraveze situaţia. În mod clar, nu ar fi corect.”

Însă chiar dacă o reformă legislativă în aceste ţări este vitală, în absenţa unei schimbări a mentalităţii colective la nivel social, mişcările de tip vigilante vor continua să-şi desfăşoare acţiunile fără vreun sentiment de vinovăţie. Eliberarea lui Meriam, dar şi a multor altora asemenea ei, ca urmare a presiunii internaţionale, sunt mici victorii în lupta pentru toleranţă relgioasă.

Putem, într-adevăr, observa o evoluţie, dar până când fiecare individ din lume nu va avea libertatea de a se exprima şi a-şi practica religia liber, fără teama de violenţă fizică sau psihică, lupta trebuie sa continue.

Lupta continuă pentru Raif Badawi, bloggerul saudit condamnat la închisoare pentru injurii împotriva islamului, pentru Asia Bibi, femeia pakistaneză acuzată de blasfemie, dar şi pentru cei şapte conducători religioşi iranieni, închişi pentru că şi-au practicat credinţă. Şi, în timp ce mişcarea umanităţii pentru fiecare membru al societăţii porneşte cu paşi mici, trebuie să continuăm să pledăm pentru aceştia până când ei înşişi ni se vor alătura şi vor avea, la rândul lor, libertatea să vorbească pentru alţii.

Foto: Amnesty International