Dr. Herta von Stiegel trasează legături fascinante între Nadeș, New York, Londra și Nairobi, între dealurile Ardealului și Kilimanjaro, între lecţiile de viaţă ale copilăriei și o carieră remarcabilă la instituţii bancare importante, între posibilităţile de dezvoltare ale planetei și proiectul divin de edificare de caractere.

Sunt extrem de încântat că putem avea această discuţie. Ne-a luat ceva ani – cred că șase. N-am reușit să ne sincronizăm în Londra, nici în Nairobi. Dar reușim să ne vedem într-un loc mai puţin așteptat, în Atlanta. Așadar, unde vă este punctul de plecare în viaţă?

M-am născut în Transilvania, într-o regiune de sași – comuna Nadeș, aproape de Sighișoara (judeţul Mureș). Acolo am făcut școala primară. Apoi am învăţat la Liceul German Haltrich din Sighișoara.

Originile mele m-au modelat și m-au făcut să fiu cine sunt azi. N-aș fi cine sunt fără trecutul meu. Am crescut în perioada de apogeu a comunismului, o minoritate între minorităţi.

Explicaţi-ne asta.

În primul rând, după ce Germania fusese înfrântă, să fii neamţ în România era deja dificil. Se depuneau multe eforturi să ni se distrugă identitatea. Făceam deci parte dintr-o minoritatea etnică, și asta a avut multe implicaţii.

La patru ani vorbeam deja trei limbi și un dialect. Vorbeam fluent limba maghiară, limba română și limba germană. Acasă vorbeam săsește, ca dialect german. Treceam ușor dintr-o limbă în alta. Tatăl meu avea darul limbilor străine.

Așadar aţi făcut parte dintr-o minoritate etnică. În ce alt sens eraţi minoritară?

Eram creștină într-o ţară comunistă, când toată lumea milita împotriva credinţei în Dumnezeu.

Creștină practicantă. Mai toată lumea credea în ceva, chiar dacă nu pe faţă. Problema era să fii creștin practicant.

Exact. În al treilea rând, nu era vorba doar de faptul de a fi creștin. Majoritatea sașilor erau luterani. Aveau minunata moștenire a neprihănirii prin credinţă, înţelegeau importanţa educaţiei, dădeau o mare importanţă Bibliei. Familia mea era adventistă. Tata se botezase ca adventist la 14 ani. Mama mea se născuse dintr-o mamă adventistă, cu tată luteran, care s-a opus vehement adventismului.

Așadar, am crescut într-o familie adventistă, în perioada de glorie a comunismului. Eram minoritară în trei feluri. Înţeleg ce înseamnă să trăiești într-un mediu în care nu faci parte din cultura dominantă, nici din grupul etnic dominant și nici din religia dominantă.

Vorbind despre moștenirea dumneavoastră săsească, știţi când s-au așezat strămoșii dumneavoastră în Transilvania?

Da. E o istorie frumoasă, tocmai din secolul al XI-lea. Pe timpul lui Géza al II-lea, Imperiul Austro-Ungar a adus germani ca să se stabilească în jurul Carpaţilor. Motivul pentru care s-a numit Siebenbürgen, „șapte cetăţi”, e pentru că aceste fortăreţe s-au construit pentru apărare. Turcii și tătarii veneau dinspre Răsărit. Imperiul trebuia să fie protejat.

Era o apărare avansată.

Exact. Motivul acesta a modelat întreaga zonă. Erau fortăreţe puternice, comunităţi puternice.

Chiar și bisericile erau fortificate.

Într-adevăr. Bisericile erau în centrul atenţiei. Când sunau clopotele, toţi dădeau năvală în aceste locuri de adăpost. Bisericile aveau provizii de hrană, surse de apă etc. Fortăreţele erau foarte bine protejate și puteau rezista unui asediu de trei-patru ani.

În Brașov, sau Kronstadt, una dintre cele șapte fortăreţe, se află Biserica Neagră. E cea mai mare biserică în stil gotic dintre Viena și Istanbul. Dacă vizitaţi biserica, veţi vedea niște ciopliri în zidurile de granit, chiar înainte de a intra în biserică.

Care e semnificaţia lor?

Pentru că atacurile dinspre Orient erau permanente, bărbaţii își ascuţeau literalmente săbiile înainte de a intra în biserică. Femeile și copiii stăteau mereu în mijloc. Bărbaţii stăteau de jur-împrejurul lor, potrivit breslelor lor – măcelarii, brutarii, aurarii, bancherii etc. Întotdeauna stăteau cu săbiile pregătite ca să-și poată proteja familiile. E minunat să ne gândim că oamenii se simţeau protejaţi în interiorul bisericii, în multe feluri.

Ce amintiri aveţi despre viaţa socială a comunităţii de sași? Mă gândesc la sărbători, ca nunţi, înmormântări, toate pline de tradiţii care îi impresionează foarte mult pe copii.

Am amintiri foarte plăcute. Pe de o parte, ne apăsa jugul comunist. Eram conștienţi că suntem supravegheaţi tot timpul. Bunicul meu era în Austria. Mătușile mele fuseseră deportate în lagăre de muncă din Rusia. Faptul că aveam o parte din familie în Occident ridica suspiciuni. De copil eram conștientă că eram urmăriţi tot timpul și că trebuie să fim atenţi ce spunem, cum vorbim etc. Dar dincolo de aceste umbre apăsătoare, am amintiri extraordinare, deoarece comunitatea în sine era foarte unită. Înmormântările, nunţile, acestea erau întotdeauna evenimente ale întregii comunităţi. Oamenii se ajutau mereu unii pe alţii. Exista sentimentul apartenenţei. Niciodată nu te simţeai singur. Comunitatea îţi sărea mereu în ajutor.

Pentru mine a fost foarte important. Nu mergeam la școală sâmbăta. Eu și sora mea nu mergeam la școală în Sabat, fiind adventiste. Vecina mea, care era și cea mai bună prietenă, mă ajuta să recuperez. Îmi spunea tot ce au învăţat sâmbăta.

Foarte frumos! Aţi suferit și lipsuri economice?

Da, foarte multe. După război, totul fusese confiscat. Bunicii mei au fost nevoiţis-o ia de la zero. Le mai rămăsese foarte puţin. Părinţii mei au fost foarte curajoși, însă nu le-a fost ușor.

Cu toate acestea, eram foarte ospitalieri. Mereu aveam musafiri. Nu-mi amintesc să fi răbdat de foame. Îmi amintesc că era o lipsă severă de hrană în anii 1970, chiar de la finalul anilor 1960. Ne trezeam devreme dimineaţa și stăteam la cozi foarte lungi pentru alimente de bază.

Revenind la situaţia religioasă, majoritatea sătenilor erau luterani? Cum era biserica adventistă?

Era o biserică mică și foarte unită. Oamenii se susţineau și se iubeau unii pe alţii.

Între adventiști și luterani erau relaţii de prietenie?

Relaţiile erau foarte prietenoase. Totuși, adventismul de atunci, fără să judecăm, era dus la extrem, manifestările credinţei erau mult mai legaliste. Așadar se considera că trebuie să fim separaţi. Privind în urmă, chiar și părinţii mei recunosc asta, am pierdut multe ocazii încercând să rămânem separaţi.

Accentul era pe diferenţe, nu pe lucrurile comune.

Foarte adevărat. Acum sunt convinsă că avem mai mult de câștigat când ne concentrăm asupra lucrurilor pe care le avem în comun decât asupra celor care ne separă. Peste ceea ce ne separă se poate construi o punte, prin harul și mila lui Dumnezeu.

Aţi spus că nu mergeaţi la școală în Sabat. Cum eraţi privită la școală?

Iniţial, nu au fost probleme. Când eram în clasa a treia, oficialii comuniști au făcut un efort să impună prezenţa obligatorie la școală șase zile pe săptămână. Mama a fost dusă în faţa acestor autorităţi și ameninţată cu lagăre de muncă etc. A fost o întâlnire dificilă.

Și în cazul meu a fost la fel, tot în clasa a treia, deși locuiam într-o altă zonă a ţării.

Până la finalul claselor primare, și eu, și sora mea am fost eleve foarte bune. Învăţătoarele ne protejau foarte mult. Le spuneau autorităţilor că noi două putem învăţa în cinci zile ce alţii învaţă în șase. Până în clasa a opta, am avut notele cele mai bune din clasă. Am avut parte de o educaţie extraordinară. Dar, din cauză că nu mergeam sâmbăta la școală, îmi scădeau nota la purtare.

Când mi-am văzut prietena primind coroniţa și Premiul I, stăteam în sală și toată lumea aplauda. Mă gândeam că ar trebui să fiu eu în locul ei.

Mulţi nu mai știu acest lucru, dar pe atunci festivitatea de încheiere a anului școlar și de premiere era unul dintre cele mai importante evenimente. Toată lumea era prezentă.

Directorul școlii a spus: „Media generală a Hertei e asta.” Era limpede că era mai mare. Stăteam acolo și îmi curgeau lacrimile pe faţă. Atunci mi-a trecut prin minte un text din Biblie care spune că Dumnezeu are pentru noi o cunună nepieritoare. Lucrurile acestea sunt trecătoare, dar n-am uitat acel moment.

Am luat examenul de intrare la liceu. Așa cum știţi din experienţa dumneavoastră, doar cei mai buni intrau la liceu. La scurt timp, pentru că nu mergeam sâmbăta la școală, mi-a fost clar că  voi fi exmatriculată. Directorul școlii mele s-a străduit din răsputeri să mă determine să vin: „Herta, de ce vrei să-ţi irosești creierul?! Acasă la tine crezi ce vrei!”

În același timp, oameni de la biserică, de altfel bine intenţionaţi, îmi spuneau: „Iisus revine curând. Ce nevoie mai ai tu de școală?!” Unii credincioși și lideri își trimiteau copiii la școală în Sabat. Îmi amintesc că-mi spuneau: „Herta, în condiţiile date, cred că te sacrifici inutil.”

Aveam 14 ani. Încă ţin minte bine. Îmi spuneam: „Sunt un copil al lui Dumnezeu. Ce-ar trebui să fac acum?” În tot acest timp, părinţii nu mi-au spus nimic. Îmi repetau. „Herta, e decizia ta. Ești o fată inteligentă. Știi ce ai de făcut.”

Am fost exmatriculată și nu credeam că am să reușesc în viaţă. Am început să lucrez la un atelier de covoare, pe care îl deschisese sora mea după ce fusese și ea exmatriculată. Munceam și învăţam din greu și am continuat liceul la fără frecvenţă. Dădeam doar examene.

Cu ce v-aţi ales din acele lupte, umilinţe, experienţe de rugăciune? Ce înseamnă acum lacrimile vărsate atunci?

N-aș schimba experienţa mea pentru nimic în lume! În acele momente, Dumnezeu a fost incredibil de real pentru mine și incredibil de aproape. Abia așa am dobândit o înţelegere profundă că Dumnezeu vorbește serios și că, uneori, când faci ce este bine și rămâi lângă El, nu ești recompensat pe loc. Uneori e nevoie de ani de zile ca să ajungi să vezi beneficiile deciziilor bune luate.

Ceea ce am învăţat de-a lungul anilor e că Dumnezeu așteaptă să-L ascultăm. „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” Asta nu înseamnă că-I putem câștiga dragostea. El a făcut deja totul pentru noi. Însă, când alegem să nu-L ascultăm, în orice formă, ieșim din cadrul în care Dumnezeu ne poate binecuvânta necondiţionat. Binecuvântările Lui sunt legate de ascultarea noastră. Sunt foarte recunoscătoare pentru acele zile.

O să vă pun o întrebare mai dificilă. Noi apărăm libertatea religioasă. Dar e mai bine să trăiești sub apăsare, sub o conducere opresivă? Nu e mai bine să îţi manifești credinţa în libertate? Libertatea ne face mai bine sau mai rău decât opresiunea și persecuţiile?

E o întrebare excelentă. Cred că nici una, nici alta. Împrejurările ne modelează, fără îndoială. Adesea mă gândesc la Iosif. E un model incredibil pentru mine. Asemenea lui, lucrez în prezent la cel mai înalt nivel, cu autorităţi guvernamentale și cu parteneri de afaceri. E adevărat că e mult mai dificil să stai vertical sus pe munte decât în vale. Însă circumstanţele nu sunt nici bune, nici rele. Din experienţa mea, e important cum reacţionăm la acele circumstanţe. Harul lui Dumnezeu ne e suficient, indiferent de circumstanţe.

Ca oameni, ne înșelăm adesea, suntem liniștiţi că avem un post bun, că nu trebuie să luptăm pentru credinţa noastră. Cu alte cuvinte, ce nevoie mai avem de Dumnezeu? Realitatea e că nu contează cât de bine te descurci. Avem nevoie de Dumnezeu indiferent unde ne-am afla sau care sunt împrejurările. Încurajez biserica noastră să continue să lupte pentru libertatea religioasă. Cred că lumea e însetată după creștinismul adevărat. Să folosim această libertate. Încă există miliarde de oameni care n-au auzit de Iisus Hristos. Și există miliarde de oameni care Îl proclamă pe Iisus, dar care nu trăiesc potrivit poruncilor Lui. Avem o datorie faţă de toţi aceștia.

În ultimul an de liceu aţi luat o decizie majoră.

Da. Bunicul meu murise în Austria în 1975. Tata n-a putut nici măcar să meargă la înmormântarea lui. Așa era viaţa după Cortina de fier. Însă, tot în 1975, Statele Unite au acordat României clauza naţiunii celei mai favorizate. Una dintre prevederi era ca România să le permită celor care aveau rude de gradul I să emigreze în Statele Unite.

Se glumea că România are trei produse pentru export: sași, evrei și petrol. Guvernul german era dispus să plătească pentru ca nemţii să se întoarcă în ţară. La fel, și Israelul, pentru evrei. Dar chiar și așa nu reușeai să pleci.

Sora mea se căsătorise în 1974 cu un american. Eu nu credeam că voi avea vreun viitor. Nu vedeam nimic dincolo de prezent. Nu știam cum aș putea să merg la facultate. Înainte să plece, sora mea mi-a spus: „Herta, o să te scot de aici, chiar dacă va fi ultimul lucru pe care-l voi putea face.” Am decis să solicităm pașapoarte.

Pentru emigrare?

Da. Am hotărât în familie să solicităm pașapoarte ca să emigrăm în Statele Unite, dar apoi să așteptăm fără să încercăm niciun fel de intervenţii. Tata lucra, așa că a trebuit ca eu, care eram în clasa a unsprezecea, să mă ocup să adun și să depun toate documentele. Era o treabă foarte pretenţioasă.

Îmi amintesc de momentul în care credeam că am tot ce ne trebuia. Am mers cu o mașină de ocazie de la Nadeș la Târgu Mureș. M-am dus și am prezentat toate hârtiile. O doamnă foarte arogantă mi-a spus că îmi lipsesc niște ștampile de la primărie. Am luat dosarul, am ieșit în grabă și m-am dus la locul de unde se luau mașinile de ocazie. O mașină m-a luat imediat și ţin minte că am alergat până la biroul primarului. Doamna de acolo mă cunoștea. M-a întrebat: „Herta, ce-ţi mai trebuie?!” „Mai am nevoie de câteva ștampile”, i-am spus. Am rezolvat și am fugit să găsesc altă mașină până la Târgu Mureș. În cele din urmă, doamna de la ghișeu a fost mulţumită, aveam tot ce-mi trebuia.

Mi s-a spus să aștept. Sala era plină de oameni care își depuneau dosarele. Toţi au fost chemaţi, unul după altul. Erau familii întregi. Am rămas singură acolo. La opt seara m-am uitat la ceas. Autobuzul meu de la Târgul Mureș spre Nadeș pleca la opt fix.

Era ultimul pe ziua aceea.

Exact, și eu eram încă în sala de așteptare la pașapoarte. Mă rugam și spuneam că voi încheia această misiune chiar dacă va fi ultimul lucru pe care l-aș face. La ora 8:30 am fost strigată. Am intrat în birou și stăteam la capătul mesei, în faţa unui general maior de securitate. Avea toate tresele, toate însemnele autorităţii. Oamenii aceia chiar aveau putere. Un semn, și puteai să nu mai fii, să nu mai audă nimeni de tine.

Prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost: „De ce vrei să pleci din România? Nu vă descurcaţi bine aici?” Știam că trebuie să am mare grijă. Am dat un răspuns care l-a mulţumit. Am tot discutat despre dosar. Era complet. S-a uitat la mine și s-a uitat la ceasul lui de la mână. Mi-a spus: „Ultimul tău autobuz s-a dus.”

Știa tot.

Da. I-am spus că așa e. Mi-a spus: „Poţi să vii la mine acasă.”

Urmărea să obţină favoruri sexuale de la un copil… Aţi reușit să-i citiţi ceva pe faţă când v-a spus asta? N-aveaţi experienţă. Nu se discuta despre așa ceva. Încă nu începuse #metoo#…

Mi-am dat seama ce urmărea. I-am spus doar că mă descurc. Nu știam cum o să reușesc. Apoi am încheiat discuţia.

N-a insistat.

Nu. S-a ridicat și mi-a strâns mâna, spunându-mi că o să primim răspunsul acasă. Am ieșit de acolo și încrederea pe care o avusesem înăuntru s-a topit. Era aproape ora 9 seara. Ce-o să fac? Dintr-o dată am auzit o voce din spatele meu: „Herta?!” M-am uitat peste umăr și era un prieten de-al tatei. M-a întrebat ce caut acolo. I-am explicat. L-am întrebat și eu ce-i cu el acolo. Venise să ia un prieten, dar n-a găsit pe nimeni. Era cu mașina, așa că m-a dus el acasă. Când am intrat pe poartă și m-am dus în casă, mama era înecată în lacrimi. Știa unde plecasem și că ar fi trebuit să mă întorc. Era sigură că s-a întâmplat ceva foarte rău.

Ultimul autobuz trecuse. Vă duseserăţi în cel mai temut loc.

Exact. A presimţit că s-a întâmplat ceva, așa că s-a plecat pe genunchi și s-a rugat ca Dumnezeu să mă protejeze, să-Și trimită îngerii și aibă grijă de mine.

Așa s-a și întâmplat.

Am hotărât în familie să așteptăm în liniște. Dacă urma să fie voia Domnului să emigrăm în Statele Unite, așa avea să fie. Peste nouă luni de zile am primit răspuns. Era ceva nemaiauzit – am primit aprobarea să emigrăm.

Cum a fost să puneţi capăt vieţii de acolo, în special pentru părinţi, și să plecaţi doar cu două geamantane?

Am lăsat totul în urmă. La propriu, am lăsat totul. Generaţii de muncă. Casa construită de bunicul, tot, tot. Ajunși în America, m-am pus pe învăţat. Voiam să fiu avocat, să îi ajut pe oamenii cu necazuri. Am mers mai întâi la o școală a bisericii, la Universitatea Andrews, unde am studiat istorie și lingvistică, alături de religie. După aceea am urmat facultatea de drept din Michigan. Am făcut apoi diverse specializări.

Am avut o carieră profesională uimitoare. Am fost incredibil de favorizată și binecuvântată. Am practicat avocatura în New York într-o perioadă extraordinară. Am devenit bancher și am construit firme. Am lucrat în structuri financiare foarte sofisticate din corporaţii foarte mari, cum ar fi Citibank, JP Morgan, AIG.

Am renunţat la tot când am ajuns pe culme. În 2008-2009 mi-am înfiinţat propria afacere, Ariya Capital, și ne axăm pe dezvoltarea infrastructurii în Africa Subsahariană.

De ce aţi ales acea parte a lumii?

Din punctul de vedere al afacerilor, e o zonă fascinantă. Ceea ce uităm adesea e că cea mai mare creștere a populaţiei globului este în Africa și în India. Până în 2050, populaţia Africii va fi mai mult decât dublă, un sfert din populaţia globului va fi acolo. India va avea în jur de 1,5 miliarde de locuitori. Așadar, datele demografice sunt elocvente. În al doilea rând, Africa e un teritoriu în care încă există multe resurse naturale și cea mai mare parte a terenului arabil din lume se găsește tot în Africa. Africa are o populaţie foarte tânără. Dacă privesc lucrurile doar din perspectiva investiţiilor, trebuie să investim în Africa, fie și doar pentru interesul propriu. Migraţia din Africa spre Europa sau Statele Unite nu e o soluţie. Continentul în sine trebuie să prospere, să se dezvolte.

Unul dintre cele mai mari impedimente în calea dezvoltării e lipsa electricităţii. În prezent, numai în Africa Subsahariană sunt aproape 600 de milioane de oameni care n-au acces la electricitate. Lucrul acesta afectează educaţia, în special printre fete și femei.

De ce?

În foarte multe zone rurale, aceste lucruri sunt condiţionate cultural. Pentru că nu există electricitate, fetele sunt cele trimise să adune lemne pentru foc. De aceea nu merg la școală, în plus nu au lumină ca să înveţe. Se creează un cerc vicios.

Eu și soţul meu avem convingerea că trebuie să investim în Africa pentru a rupe acest cerc vicios al sărăciei. Cum? Investiţia în infrastructură e unul dintre elementele-cheie. Ariya Capital operează în prezent în trei domenii. Instalăm centrale electrice de mare putere, gestionăm fonduri și avem o companie pentru furnizarea de energie inovativă. Ne axăm în special pe energie curată și regenerabilă. Ne-am mutat din Londra la Nairobi.

Cum este să trăiţi în acea cultură? Și mă gândesc mai ales la mediul de afaceri.

Am ocazia să discut la cel mai înalt nivel cu oameni din guverne, educaţie și afaceri. Una dintre deciziile pe care le-am luat de la bun început, ajutată de ceea ce am învăţat în copilărie, a fost să fiu credincioasă, să acţionez cu integritate, iar apoi să las lucrurile să curgă. Am avut încredere că Dumnezeu e la cârmă.

Lucrăm pe un continent unde corupţia parcă e înscrisă în ADN. E evidentă la nivelul poliţiei, la vamă, printre guvernanţi…

Și cum reușiţi?!

E de mare ajutor dacă oamenii știu care e poziţia ta. Vă daţi seama că am și pierdut afaceri. În prezent a început să se miște un proiect de foarte mare anvergură care a fost amânat aproape trei ani pentru că am refuzat să dăm mită ministrului respectiv. Știam lucrul acesta. Am stat de vorbă cu el faţă în faţă. Era evident ce-și dorea. Când oamenii îţi cer o întâlnire privată, trebuie să citești printre rânduri.

„Mie ce îmi iese din asta?!”

Exact! E valabil și pentru poliţia de pe stradă și pentru miniștrii de la cel mai înalt nivel. Dacă știu că nu le faci jocul, te trec pe linie moartă, tergiversează lucrurile și nu ai decât să treci totul la pierderi.

Ani de zile de lucru.

Așa e. Poate fi foarte frustrant. Dar, sincer, e mult mai rău dacă începi să dai mită. Intri într-un cerc vicios. N-ai cum să te mai oprești. Le-am transmis foarte clar: nu doar că suntem obligaţi să respectăm legi anticorupţie stricte, deoarece avem capital american, ci suntem creștini și operăm în baza unei integrităţi depline. Am observat că, uneori, putem fi dezavantajaţi pe termen scurt. Însă acum, deoarece oamenii ne cunosc reputaţia, ne caută ei și vor să facă afaceri cu noi.

Știu că vor avea parte de o afacere cinstită.

Am constatat că merită să trăiești o viaţă integră. Nu am nimic de ascuns. Orice fac, mă gândesc: „Ce-ar fi dac-aș citi despre asta în Wall Street Journal sau în Financial Times? M-aș simţi bine să apară în public lucrul acesta sau mi-ar fi rușine?” Fiecare acţiune pe care o întreprind trece prin acest filtru. Dacă n-ai nimic de ascuns, atunci n-ai de ce să-ţi faci griji. În cele din urmă, cred că Dumnezeu nu e interesat de ceea ce realizăm, deși Își dorește să ne dezvoltăm, să prosperăm, ci El e mult mai interesat de ceea ce devenim. Ceea ce putem deveni ţine de caracterul nostru. Caracterul este ceea ce rămâne.

Aţi reușit să găsiţi timp și pentru alte bucurii, cum ar fi reînvierea tradiţiei din copilărie de a merge pe munte. Aţi urcat pe Kilimanjaro.

Da! Africa are munţi mai înalţi decât cei din România, munţi foarte frumoși. Și mie, și soţului meu ne place să urcăm pe munte. Muntele Kilimanjaro e unul dintre cei mai frumoși munţi din lume. La 5.895 de metri, este cel mai înalt munte de sine stătător din lume – nu face parte dintr-un lanţ, precum Carpaţii sau Alpii. Eu și soţul meu am fost coproducători ai filmului The Mountain Within [Muntele interior] și ai cărţii cu același titlu apărută la editura McGraw-Hill. Subtitlul este: „Lecţii și inspiraţie pentru lideri pentru ascensiunea pe culme”.

Când s-a întâmplat asta?

În 2011. Cartea a fost promovată masiv de editura McGraw-Hill ca debut-eveniment. Am condus o echipă de persoane cu dizabilităţi și fără dizabilităţi pe Kilimanjaro. A fost primul grup mixt, cu dizabilităţi și fără dizabilităţi, și de diverse naţionalităţi care a urcat pe Kilimanjaro. Am vrut să arăt într-un mod foarte plastic că putem face mai mult împreună decât separat și că fiecare are dreptul să-și urmeze visul, indiferent de trecut, abilităţi, rasă, sex etc.

Acesta e muntele interior.

Exact. Muntele pe care trebuie să-l cucerim nu e afară, ci în interiorul nostru. Sir Edmond Hillary a spus-o foarte frumos.

A fost idolul adolescenţei mele – unul dintre ei.

Serios? El a spus: „Nu am cucerit un munte, ci ne-am cucerit pe noi înșine.” Cartea mea vorbește despre conducere, despre ajutarea oamenilor să-și împlinească visurile. Expediţia noastră a fost un mare succes. Am filmat și am avut o echipă fantastică, așa că am ales traseul cel mai pitoresc, dar și cel mai dificil. În medie, 35% dintre turiști ajung în vârf. În cazul nostru, aproape 60% au ajuns sus.

În ciuda compoziţiei neobișnuite.

Exact. A fost o experienţă incredibilă, exuberantă.

În mod neobișnuit, aș dori să avem două finaluri ale acestei emisiuni, unul închis și unul deschis. Mi-ar plăcea să lăsăm finalul deschis și să continuăm. Dar, dacă nu vom reuși să avem o altă emisiune, ce aţi dori să le transmiteţi telespectatorilor români?

Întotdeauna aceasta va fi ţara mea natală. Are un loc foarte special în inima mea. Frumuseţile României vor rămâne în amintirea mea, precum și oamenii minunaţi de acolo.

Și, dacă ar fi să avem un final deschis, ce promisiune faceţi? Ce aţi dori să le prezentaţi în următoarea emisiune?

Mi-ar plăcea să vorbesc despre conducere. Sincer, totul se ridică și se prăbușește datorită sau din cauza conducerii. În era noastră, în care liderii politici nu sunt deloc ce ar trebui să fie, în care liderii religioși nu iau atitudine, în care ducem lipsă acută de conducători, petrec mult timp și desfășor multe activităţi în poziţii intensive de conducere. Conduc consilii de administraţie la cele mai înalte niveluri de conducere corporatistă. Mai mult ca niciodată avem nevoie de oameni integri care să iasă în faţă. Dacă va fi o dată viitoare, mi-ar plăcea să vorbesc despre importanţa conducerii, mai ales despre cum putem deveni lideri eficienţi care Îl onorează pe Dumnezeu.

Mottoul meu este: „E nevoie de bărbaţi luminaţi și de femei curajoase pentru a schimba lumea.”

Bărbaţi luminaţi și femei curajoase…

Aceste adjective sunt alese cu foarte mare atenţie. Avem nevoie de bărbaţi luminaţi de puterea Duhului Sfânt, nu de tradiţii, nu de „așa am pomenit”, ci de bărbaţi cu o minte vizionară. Avem nevoie de femei curajoase, pentru că ele sunt de zece ori mai temătoare decât bărbaţii. Ca sex feminin, tindem să ne temem din multe motive. Femeile trebuie să înveţe să iasă în faţă, să-și ceară drepturile, deoarece Dumnezeu ne-a creat bărbaţi și femei, ca parteneri. Când ne ridicăm ca parteneri puternici, lumea noastră va deveni un loc mai bun.

Vă mulţumesc foarte mult.

Emisiunea completă poate fi urmărită la http://www.sperantatv.ro/web/punctul-de-plecare-herta-von-stiegel-16-06-2018/