În timpurile biblice, se numea judecător acela care judeca procesele dintre oameni (Exodul 18:21-26), ca și astăzi. Anumiţi judecători mai proeminenţi, în secolele care s-au scurs de la moartea lui Iosua și până la înfiinţarea regatului Israel, au fost în același timp și duci, voievozi, cneji, care au condus diverse triburi evreiești la luptă împotriva invadatorilor. În această calitate, ei erau eliberatori ai poporului. De fapt, orice judecător drept este un eliberator al celui nevinovat.
Conceptul de judecată în Biblie este mai dificil de înţeles, deoarece termenul „judecată” se folosește atât pentru procesul de examinare a cazului (audiere, deliberare),[1] cât și pentru verdict (pronunţarea unei sentinţe drepte sau nedrepte, favorabile sau nefavorabile)[2] și, foarte frecvent, cu sensul de pedeapsă[3]. În unele locuri, „judecata” înseamnă scoaterea la lumină a adevărului și a dreptăţii, în afara contextului judiciar.[4]
Moise și Iosua, la vremea lor, au fost judecători supremi, ca și regii lui Israel și ai Ierusalimului dinainte de exil. Dar, în tot acest timp, adevăratul Judecător Suprem era Dumnezeu, deoarece El era Împăratul lui Israel.[5] „Yahwé este Judecătorul nostru, Yahwé este Legiuitorul nostru; Yahwé este Regele nostru: El ne mântuiește!” (Isaia 33:22, trad.n.). Însuși Iisus S-a supus Dreptului Judecător (1 Petru 2:23). Există o judecată specială a lui Dumnezeu, care stă la temelia Evangheliei, și anume Judecata lumii în Hristos: Cel Nevinovat a primit voluntar pedeapsa în locul tuturor vinovaţilor, iar învinuitorul de serviciu, Satan, a fost demascat și destituit (Ioan 12:31-33; 16:11).
Dar marea controversă cosmică nu s-a oprit la Cruce. Răul, care a fost destituit de drept, nu cedează în fapt (Apocalipsa 12:9-17) și deocamdată are câștig de cauză, prin faptul că lumea i se supune mai degrabă lui, de aceea el este „domnitorul lumii acesteia” (Ioan 12:31; 14:30; 16:11), „dumnezeul acestui veac” (2 Corinteni 4:4), tartorul cosmocraţiei întunericului (Efeseni 6:12).[6] De aceea, Dumnezeu a încredinţat Fiului Său, Iisus Hristos, lucrarea Judecăţii,[7] așa cum tot Lui I-a încredinţat de la început lucrarea Creaţiei și Împărăţia (domnia). Și aceasta, pentru că dorinţa lui Dumnezeu nu este aceea de a condamna lumea pentru păcat, ci de a o mântui.[8] Rostul judecăţii nu este acela de a-L informa pe Dumnezeu, care le știe pe toate (Iov 34:23), ci de a scoate la iveală dreptatea guvernării lui Dumnezeu (Romani 3:4).
Există diverse „judecăţi” istorice ale lui Dumnezeu, particulare sau colective, în sensul de sentinţe de pedeapsă represivă sau (și) disciplinară. În Geneza 3:9-24, Dumnezeu cheamă pe împricinaţii Adam și Eva la judecată, Se comportă ca și cum n-ar ști nimic și ar avea nevoie de investigaţii; iar după ce îi audiază pe toţi, mai puţin pe șarpe, rostește sentinţa asupra șarpelui, asupra femeii și asupra bărbatului. Urmează judecata lui Cain (Geneza 4), judecata generaţiei potopului (Geneza 6 – 7), în care o lume întreagă s-a scufundat și numai opt suflete au fost salvate. „Când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea” (Isaia 26:9).
Lanţul judecăţilor cuprinde diverse neamuri ale lumii, cel mai aspru fiind judecate triburile canaaniţilor, când nelegiuirea lor avea să ajungă la culme.[9] Dar Dumnezeu i-a pedepsit și pe ai Lui, cu severitate, atunci când a fost cazul (2 Împăraţi 21:11-16). Descriind scenariul coaliţiei lui Gog, care urma să atace Israelul repatriat din exilul babilonian, Dumnezeu spune: „Îl voi judeca [pe Gog] prin ciumă și sânge, printr-o ploaie năprasnică și pietre de grindină. Voi ploua foc și pucioasă peste el, peste oștile lui și peste popoarele cele multe care vor fi cu el” (Ezechiel 38:22).
Dincolo de judecăţile istorice, care nu s-au încheiat, există o judecată finală a lui Dumnezeu, în același timp universală și particulară.[10] Ea a fost anunţată demult că va cuprinde și pe poporul lui Dumnezeu,[11] ba chiar va începe cu „casa lui Dumnezeu” (1 Petru 4:5-7,17-18; Apocalipsa 6:9-11). Această judecată este dorită de cei care sunt de partea lui Dumnezeu, deoarece este un proces judiciar prin care i se face dreptate poporului lui Dumnezeu, și nu o pedeapsă,[12] deși este adevărat că falșii credincioși vor fi respinși la această judecată.[13] Iertarea este totală de pe acum, pentru cei care s-au împăcat cu Dumnezeu (1 Tesaloniceni 1:9-10), dar este condiţionată: este posibil să fii iertat, dar la judecată să fii condamnat. Nimeni nu poate înșela pe Dumnezeu (Matei 18:23-35).
Poporul lui Dumnezeu este judecat mai întâi, deoarece Iisus, în calitate de Judecător Suprem, a hotărât să-Și asocieze la judecată pe mântuiţii Lui înviaţi, pe aceia care au fost nedreptăţiţi și daţi la moarte de tribunalele pământești.[14] La judecata lumii și chiar a îngerilor, Domnul Iisus Se va înconjura de sfinţii Lui, care vor lua parte la hotărârile lui Dumnezeu, așa cum și îngerilor li s-a delegat onoarea să judece pe puternicii lumii acesteia.[15]
În mod evident, există o legătură între Hristos Judecătorul şi Hristos Apărătorul. Se spune că în Antichitatea israelită avocatul legitim al apărării era însuşi judecătorul. Prin funcţia lui avea datoria de a-l apăra pe cel acuzat, până când reuşea să-i învingă pe învinuitori şi să-i condamne sau, dimpotrivă, până când el însuşi era învins de dovezile martorilor acuzării. În primul caz, judecătorul pronunţa achitarea (îndreptăţirea) celui acuzat, iar în ultimul caz pronunţa sentinţa condamnării, potrivit Legii.
În calitate de Judecător, Iisus a vorbit și despre criteriul principal al Judecăţii: legea talionului – cum ai făcut, așa ţi se va face.[16] Judecata va fi în acord cu adevărul faptelor, al intenţiilor și al ocaziilor de pocăinţă (Romani 2:2-6). Judecătorul le va da viaţa veșnică celor care se știu muritori, dar caută nemurirea, prin stăruinţa în bine (Romani 2:7), și îi va pedepsi pe cei ale căror ambiţii sunt împotriva adevărului și supuși nedreptăţii (Romani 2:8).
Cei care au avut mai multă cunoștinţă de Dumnezeu au prioritate, atât la răsplată, cât și la pedeapsă (Romani 2:9-11). Prin contrast, cei mai defavorizaţi în ce privește cunoașterea de Dumnezeu, ca păcătoși, vor pieri fără să mai fie pedepsiţi după Lege (Romani 2:12), în contrast cu cei care aud Legea, dar n-o împlinesc; pe când cei care au împlinit Legea lui Dumnezeu, fie și dintre cei care n-au auzit-o niciodată, vor fi îndreptăţiţi la judecată (Romani 2:13-16). Cât de dreaptă și, în același timp, plină de har este judecata lui Dumnezeu în Hristos! La o privire mai atentă, doctrina biblică a judecăţii este cea mai frumoasă și mai cuprinzătoare. Nu degeaba, Apocalipsa (14:6-7) o numește Evanghelia Veșnică.
Florin Lăiu este specialist în limbi biblice și teolog.
