Mântuirea nu este un concept descoperit odată cu creștinismul. În sens larg, mântuirea înseamnă salvare de orice pericol sau din orice situaţie adversă.[1]

Până și expresia tipic ebraică „mântuiește-mi sufletul!” înseamnă, de fapt, „salvează-mi viaţa!”, „scapă-mă de la moarte!”.[2] În Noul Testament, de asemenea, mântuirea poate însemna vindecarea de boală[3] sau salvarea morală dintr-o societate damnată (Faptele apostolilor 2:40; 1 Petru 3:20).

Mântuirea de păcate este un concept prezent numai în religia Bibliei.

Ambele testamente ale Bibliei ni-L prezintă pe Yahwé, Dumnezeul lui Israel, ca „singurul Mântuitor”.[4] Dar într-un sens special, El a devenit Mântuitorul nostru prin Domnul Iisus Hristos (1 Tesaloniceni 5:9; Iuda 1:25). Chiar numele care I s-a dat lui Iisus exprimă destinul Lui de Mântuitor (Matei 1:21,25; Luca 1:31): „…Îi vei pune numele Iisus, pentru că El va mântui de păcate pe poporul Lui”.[5]

Mântuirea de păcate este un concept prezent numai în religia Bibliei.[6] Este numită adesea iertare de păcate;[7] ștergere, spălare, curăţire de păcate;[8] răscumpărare din păcate[9] sau ispășire. Ispășirea, sau expierea, este o noţiune mai complexă, care subliniază în special faptul că reparaţia pentru păcate (plata, pedeapsa) a fost satisfăcută. Uneori, ispășirea se înrudește cu noţiunea de răscumpărare, alteori se apropie de ideea de împăcare. În multe cazuri are sensul de purificare ceremonială de păcate.[10]

Cea mai nobilă dintre biografii

Pentru a deveni Mântuitorul nostru, Domnul S-a întrupat mai întâi, S-a „înomenit”, cum se spune în teologia ortodoxă. Aceasta înseamnă că El nu a luat doar corp omenesc, ci întreaga natură umană, inclusiv conștiinţa de om, limitată. Și-a trăit viaţa și moartea în conștiinţă umană, o conștiinţă care s-a dezvoltat treptat, din copilărie (Luca 2:52) până la maturitate. El nu a fost un om cu conștiinţă divină, cu memorie de Dumnezeu – altminteri ar fi știut absolut totul și nu ar fi avut nevoie ca Dumnezeu să-I descopere ceva (Matei 24:36; Marcu 13:32; Ioan 5:20).[11]

Prin Maria, Dumnezeu I-a descoperit lui Iisus că El este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul. La vârsta de 12 ani, Își cunoștea bine adevărata identitate (Luca 2:48-49), iar la vârsta de 30 de ani, Dumnezeu Însuși i-a confirmat-o, cu ocazia Botezului (Matei 3:16-17). Iisus S-a botezat nu pentru păcatele Lui, ci pentru ale noastre. Prin aceasta, ca Unul care acum știa mai mult despre misiunea Lui decât înţelesese la 12 ani, Iisus intra conștient în Iordanul morţii și al învierii, printr-un legământ cu Tatăl, în favoarea celor pierduţi.

Mântuitorul Iisus a făcut ispășire totală pentru păcatele noastre când S-a jertfit pentru noi.[12] Dar, în timp ce realizăm că suferinţele Lui au fost ispășitoare, nu trebuie să uităm că adesea și în viaţă a suferit. El Își lua crucea în fiecare zi (Luca 9:23): ispitele, opoziţia îndârjită și durerile sufletești le-a suferit nu pentru păcatele Lui, ci pentru ale noastre. În grădina Ghetsimani și apoi pe cruce, El a purtat în continuare păcatele noastre, până la ultima consecinţă (Evrei 9:28; 1 Petru 2:24).

Punctul culminant al mântuirii noastre a fost atins în timpul patimilor Lui, din grădina Ghetsimani (Matei 26:36-58), care au continuat cu umilinţele de la tribunalul întunecat al Marelui Sanhedrin, apoi cu batjocurile și torturile din Ierusalim și de pe Dealul Calvarului (Matei 26:59 — 27:50), unde Iisus a murit zdrobit de păcatele noastre, nu ca un martir care știa că Îl așteaptă Paradisul.

El a acceptat de bunăvoie destinul de adevărat Mesia, de a suferi moartea aceea ispășitoare, care este plata păcatului (Romani 6:23; Apocalipsa 20:14; 21:8). Aceasta explică faptul că, deși El profeţise despre Înviere, era teribil de îngrozit și torturat de gândul despărţirii de Dumnezeu. A insistat în rugăciune să se găsească altă cale, dacă este posibil (Luca 22:41-43), a transpirat sânge (Luca 22:44), iar, înainte de a-Și da ultima suflare, a scos acel strigăt neașteptat, al cărui ecou încă străpunge veșniciile: ᶜĒlí, ᶜĒlí, ləmāᵓ šəḇaqtāni! [13]

Crucificaţii mureau în 1-2 zile, dar Iisus a murit inexplicabil de repede, numai în câteva ore (Marcu 15:44). Aceasta, pe lângă testul legal al centurionului (Ioan 19:33-35; Marcu 15:45), dovedește că Iisus a murit nu de crucea lui Pilat, ci de crucea păcatelor noastre. Inima I s-a sfâșiat între speranţă și disperare, între credinţa în Tatăl și raţiunea Legii.

Ce a schimbat jertfa lui Iisus

Adesea, mântuirea adusă de Iisus este privită în mod superficial ca fiind doar iertarea de vina păcatului. Cine n-ar vrea să fie eliberat de vină și scutit de pedeapsa veșnică? Dar cine vrea să fie eliberat de păcatul favorit? Aici este diferenţa esenţială dintre creștinismul viu și autentic și creștinismul formal, care nu dorește abandonarea păcatului (Ioan 8:34-36: Romani 6:6,16-22).

Cine n-ar vrea să fie eliberat de vină și scutit de pedeapsa veșnică? Dar cine vrea să fie eliberat de păcatul favorit?

Iisus S-a întrupat și S-a jertfit ca să ne facă beneficiari nu doar ai morţii Lui înlocuitoare, ci și ai vieţii Lui de renunţare la Sine și de biruinţă asupra ispitelor. El este Iniţiatorul, dar și Desăvârșitorul credinţei noastre (Evrei 12:2). Iar această mântuire prin credinţă pe care El o realizează poate fi dusă la capăt numai cu participarea noastră, a fiecăruia (Filipeni 2:12-13). El lucrează „în noi credinţa și înfăptuirea” – în noi, dar nu fără noi. Dacă nu am avea niciun rol efectiv, atunci întreaga lume s-ar mântui. Dar Iisus ne-a destăinuit, cu tristeţe, că puţini sunt cei care găsesc această cărare îngustă, care duce la viaţa veșnică (Matei 7:14). Viaţa Mântuitorului a fost orientată în mod conștient spre realizarea planului lui Dumnezeu în salvarea omenirii.

Citește și:

La început, nici cei mai virtuoși sfinţi nu înţelegeau în ce sens va fi Iisus mântuitor. Fecioara Maria, în acel graţios „Magnificat” înălţat lui Dumnezeu (Luca 1:46,52-55), nu vedea dincolo de ceea ce aștepta fiecare evreu credincios: un Mesia, adică un rege din neamul lui David care să facă dreptate socială și politică. Nici preotul Zaharia nu a văzut mai departe decât ceea ce așteaptă și astăzi de la Mesia orice evreu credincios (Luca 1:68-74). Dar îngerul profeţiei, același care îi descoperise lui Daniel timpul apariţiei publice și al morţii lui Mesia (Daniel 9:21-27), îi anunţase pe Maria și pe Iosif că rolul Lui primordial era să „mântuiască de păcate pe poporul Lui” (Matei 1:21).

Cine nu ar dori mântuire de sărăcie, de foamete și secetă, de boli, de nedreptăţi sociale și de abuzurile politice, de ameninţarea inamicului și de toate relele pământești? Necazurile noastre nu Îi sunt indiferente lui Dumnezeu, dar există o prioritate pentru El și pentru toţi cei care se cred poporul Lui: mântuirea de păcate.

Noi nu suntem răspunzători de păcatul lui Adam, nici de condiţia păcătoasă ereditară, pe care o transmitem mai departe. Acest „păcat” al naturii căzute nu dispare nici prin botez, nici prin exorcisme, nici prin asceză severă. Numai moartea ne scapă de această pacoste. Dar adevăratul păcat de care suntem răspunzători este acela al atitudinii noastre conștiente faţă de Dumnezeu și faţă de semeni: înstrăinarea pe care o aduce iubirea de sine și căutarea propriilor interese și a propriilor plăceri, trecând peste orice principiu stabilit de Legea lui Dumnezeu. Acesta este adevăratul păcat de care trebuie să fim mântuiţi astăzi și în fiecare zi.

Citește și:

Florin Lăiu este specialist în limbi biblice și teolog.