Spărgătorii de mituri: Crăciunul

Mituri de(spre) Crăciun

– Iisus Christos s-a născut pe 25 decembrie.

– Nu contează că la originea Crăciunului stă o sărbătoare păgână, din moment ce aceasta a fost „botezată” de Biserică și adoptată de creștini.

– Creștinii au sărbătorit dintotdeauna Crăciunul.

– Crăciunul e doar o sărbătoare seculară care nu are nimic de-a face cu nașterea lui Christos.

– De Crăciun, ești mai bun.

Ziua de 25 decembrie a schimbat istorii, a născut emoţii, a transformat vieţi. Odată cu nașterea lui Isaac Newton (25 dec. 1642), lumea avea să gândească altfel. Odată cu moartea lui Charlie Chaplin (25 dec. 1977), lumea avea să râdă mai puţin. Prin execuţia soţilor Ceaușescu, de Crăciun, în 1989, românii scăpau de coșmarul dictaturii. În 1991, Mihail Gorbaciov alegea aceeași zi a Crăciunului pentru ruperea cortinei de fier, prin demisia sa din funcţia de președinte al URSS. Peste ani, evenimentele rămân simple date calendaristice, sărăcite de emoţie pentru generaţiile care nu le-au trăit.

Nașterea lui Iisus, cu plus și minus

Evenimentul nașterii lui Iisus rămâne și după două mii de ani generator de emoţie, nu doar un reper istoric al erei. Cum altfel s-ar justifica faptul că de Crăciun oamenii planifică, și mulţi reușesc, să fie mai buni cu aproapele lor. Nicio campanie ONU sau UNICEF nu alimentează atâta motivaţie și emanaţie de iubire ca timpul asociat cu nașterea Fiului lui Dumnezeu. Altruismul de decembrie își poate trage sevele din surse multiple, dar filonul creștin e de departe dominanta. Păgâni, atei, secularizaţi, oamenii știu și simt că ceva bun se întâmplă dinspre creștini cu ocazia Crăciunului. Influenţa e pur și simplu irezistibilă și molipsitoare.

În același timp, Crăciunul e ocazia în care Însuși Christos e foarte ușor pierdut din vedere. De la an la an, pare că personajul principal se vede tot mai puţin în tabloul general și e dat la schimb pe o beteală, un brad, un covrig sau pe un Moș Crăciun lapon cu asistente relativ sumar înfășate. Pentru unii, e o imixtiune periculoasă a tradiţiilor nebiblice în creștinismul Scripturii. Pentru alţii, e o mânjitură vulgară, dublată de consumerism, care face ca Iisus Christos să fie cumpărat și apoi sărbătorit, paradoxal, fără El. Crăciunul este, din această perspectivă, o sărbătoare creștină (cu accent pe sărbătoare, nu pe creștină).

Aglomerat de mituri, distorsionat de traducerea lui în și din diferite culturi, exploatat la preţ de sărbătoare seculară, Crăciunul – ca sărbătoare a nașterii lui Iisus – merită evaluat biblic.

„Astăzi (25 decembrie) s-a născut Christos…”

În nicio pagină a Bibliei nu e notată data calendaristică sau ziua din săptămână a nașterii lui Iisus. Învierea Sa a avut loc duminica, moartea – Sa vinerea, cina cea de taină – joi seara. Dar ziua nașterii ne e necunoscută. Enciclopedia Catolică1 recunoaște: „cu privire la data nașterii lui Christos, Evangheliile nu ne oferă niciun indiciu.”

Marile biserici creștine sărbătoresc unitar nașterea lui Iisus pe 25 decembrie, chiar dacă în calendarul catolic și în cel ortodox sunt în date diferite Paștele, Rusaliile sau posturile. De ce Paștele e sărbătorit duminica, indiferent de ziua calendaristică, în timp ce Crăciunul are dată fixă, indiferent de ziua din săptămână? Greu de crezut că s-ar ști data nașterii, dar nu și data morţii lui Iisus. Greu de demonstrat că în privinţa nașterii Sale e importantă data calendaristică, iar pentru înviere ar conta doar ziua din săptămână. Suntem atât de obișnuiţi cu formula aceasta (Paștele – duminica și Crăciunul – pe 25), încât nu ne mai punem problema incoerenţei metodei de calcul pentru cele două zile.

Evident, trebuie căutată o altă raţiune pentru datarea nașterii lui Iisus, în afara Scripturii.

S-a născut totuși cineva pe 25 decembrie?

Istoricul Earle E. Cairns a explicat contextul religios al lumii antice la apariţia creștinismului. „Mitraismul, importat din Persia, se bucura de o deosebită popularitate printre soldaţii Imperiului Roman. Această religie avea o festivitate în decembrie, când adepţii ei se închinau în sanctuare unui salvator născut miraculos – zeului Mitra.”2 Pentru păgâni, solstiţiul de iarnă reprezenta punctul de minim în evoluţia anuală a astrului central. Dar, mai mult decât o simplă observaţie astronomică, scrie Alexander Hislop în cartea The Two Babylons, ziua de 25 decembrie, „care la Roma era păzită ca ziua în care zeul victorios reapărea pe pământ, era aniversarea Natalis invicti solis, «nașterea Soarelui invincibil».”3 Mircea Eliade confirmă faptul că împăratul roman Aurelian (270-275) a introdus cu succes cultul lui Sol Invictus. Una dintre măsurile luate a fost aceea că „s-a fixat data aniversară a lui Deus Sol Invictus la 25 decembrie, «ziua nașterii» tuturor zeităţilor solare orientale.”4

În acest context mitologic putem presupune că, de fapt, nu s-a născut nimeni pe 25 decembrie.

Cum a ajuns Iisus să fie sărbătorit de ziua unui zeu păgân?

Creștinismul a început ca o sectă iudaică, fiind apoi persecutată de romani. După câteva secole, în care a dovedit că e o forţă invincibilă, creștinismul a fost adoptat ca religie de stat de împăratul Constantin cel Mare. Ţinta sa a devenit stârpirea păgânismului din imperiu. Istoricul Edward Gibbon notează că „slujitorii Bisericii Catolice au imitat modelul profan pe care căutau să-l distrugă. Cei mai respectabili episcopi au crezut că ţăranii ignoranţi vor renunţa cu bucurie la superstiţiile păgânismului dacă vor găsi echivalenţe, compensări, în sânul creștinismului.”5

Mircea Eliade remarcă tendinţa manifestă a Bisericii din primele secole de „asimilare și revalorizare a simbolismelor și scenariilor mitologice de origine biblică, orientală sau păgână.”6 A urmat asocierea, echivalarea, suprapunerea. Un exemplu plastic e oferit de Sf. Ciprian Cartaginezul: „Oh, ce minunat a lucrat Providenţa, că în ziua în care Soarele s-a născut… Christos și El se naște.”

Au fost însă și părinţi ai Bisericii care au înfierat imixtiunea. Tertulian a spus răspicat că Soarele nu e Dumnezeul creștinilor, iar Augustin a denunţat ca eretică identificarea lui Christos cu Soarele. Totuși, Sf. Ioan Gură de Aur confirmă paradigma sugerată de Eliade: „Dar și Domnul nostru s-a născut în luna decembrie… Ei o numesc «Nașterea celui Invincibil». Cine e invincibil dacă nu Domnul nostru? Sau, dacă ei spun că e nașterea Soarelui, El e Soarele Neprihănirii.”

„Opinia generală a liturgiștilor și istoricilor apuseni e că ziua de nașterea a zeului Mitra ar fi fost astfel înlocuită cu ziua de naștere a Mântuitorului”7 – scrie pr. prof. Ene Braniște pe un important site ortodox. Enciclopedia Catolică concluzionează și ea astfel: „Cunoscuta sărbătoare solară Natalis Invicti, celebrată pe 25 decembrie, e responsabilă pentru datarea noastră din decembrie.”

În timp ce în secolele trecute diferite confesiuni creștine au denunţat sărbătoarea ca instituţie catolică sau chiar păgână cu totul, Biserica primelor secole nu a recunoscut-o, iar cea apostolică nu o amintește absolut deloc.

În Biblie nu apare menţionat nimic cu privire la aniversarea nașterii lui Iisus, deși e clar că Scriptura o consideră un eveniment1 de mare importanţă. Biserica primară nu i-a asociat nașterii Mântuitorului nicio sărbătoare. Doar două au fost sărbătorile Bisericii: Sabatul zilei de odihnă și cina cea de taină. Prima a fost instituită de Dumnezeu la Creaţie și confirmată în cele Zece Porunci, a doua a fost instituită de Iisus, care Şi-a îndemnat discipolii: „Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.” Practica a fost confirmată de apostolul Pavel, care le scria creștinilor: „ Căci ori de câte ori mâncaţi această pâine şi beţi acest pahar, vestiţi moartea Domnului, până va veni El.” (1 Corinteni 11:26).

Enciclopedia Catolică admite că sărbătoarea Crăciunului „nu a fost între primele sărbători ale Bisericii. Irineu și Tertulian o omit din listele lor de sărbători; Origen, raportându-se probabil la criticabila decizie imperială Natalitia, afirmă că în Scripturi numai păcătoșii2, nu sfinţii, își sărbătoresc zilele de naștere; Arnobius ridiculiza «aniversările cu ocazia nașterii» zeilor.”3

Crăciunul a intrat oficial în Biserică în secolul al IV-lea, după cum notează Cairns: „Crăciunul a fost adoptat ca sărbătoare creștină în jurul anului 350.”4

Creștinism și păgânism în sărbătoarea Crăciunului

Ce criterii avem în vedere când stabilim dacă o sărbătoare este creștină sau păgână, religioasă sau seculară: personaje sărbătorite, mod contemporan de manifestare, rădăcini istorice și tradiţii care însoţesc sărbătoarea, manieră în care e adoptată sau impusă societăţii, identitatea sau majoritatea celor care sărbătoresc?

Din perspectiva celor care văd Crăciunul ca pe o sărbătoare creștină, datele sunt clare și nenegociabile: se aniversează nașterea lui Iisus Christos, întemeietorul creștinismului; punct fundamental și final pentru orice polemică. Pentru cei care văd imixtiuni păgâne, Crăciunul pare a fi un fel de Halloween antic ce treptat și-a pierdut conotaţiile păgâne și a fost botezat în biserică, în societate.

Enciclopedia Catolică recunoaște că „a avut loc un «botez» deliberat și legitim al sărbătorii păgâne”, dar tot aici se insistă că „nu ar trebui să fie presupus nimic mai mult decât transferul datei.” Și Cairns susţine că „a fost adoptat ca sărbătoare creștină […] fiind curăţat de elementele lui păgâne.”5

Nu toţi au fost atât de ușor convinși. Oliver Cromwell lua poziţie împotriva „tradiţiilor păgânești” cum ar fi colindele și pomii împodobiţi. Printr-o decizie oficială a Parlamentului englez din 1644, Crăciunul a fost interzis, iar unele practici sau produse specifice au fost condamnate ca „păgânești”6. „E una dintre cele mai mari absurdităţi de sub cer să cred că există vreun dram de religie în păzirea Crăciunului” – susţinea Spurgeon. Peste Ocean, Beecher denunţa sărbătoarea ca pe o instituţie romano-catolică și mărturisea: „pentru mine Crăciunul e o zi străină, și voi muri așa.” Practic până la jumătatea secolului al XVIII-lea, în America, puritanii, baptiștii, quakerii, prezbiterienii, calviniștii manifestau aversiune faţă de sărbătoare, pe care o denunţau ca „blasfemie păgână”.

Nu putem nega evidenţele care ţin de ADN-ul sărbătorii: data sărbătorii este ziua de naștere a unui zeu păgân; tradiţiile și obiceiurile solare asociate sărbătorii ţin de culturile păgâne ale popoarelor lumii, și nu de tradiţia iudeo-creștină; nu există niciun reper biblic pentru aniversarea nașterii lui Iisus.

Nu putem nega mutaţiile contemporane: pom de iarnă, globuri, beteală, moș Crăciun cu reni, superpromoţii, hiperoferte, consumerism; practic un Crăciun cu 0% Christos. Crăciunul este, de altfel, singura sărbătoare care a depășit cadrul Bisericii, fiind adoptată chiar și în civilizaţiile care nu au nimic de-a face cu creștinismul. În Statele Unite, 84% dintre necreștini sărbătoresc Crăciunul. În Japonia, unde creștinii reprezintă sub 1% din populaţie, Crăciunul este o ocazie generală de socializare și oferit cadouri. În multe ţări ale lumii, Crăciunul reprezintă singura sărbătoare atât religioasă, cât și civilă. Ateul militant P. Z. Meyers spunea: „Sărbătoresc Crăciunul, împodobesc bradul. E o sărbătoare seculară.”

În concluzie, Crăciunul are la bază o sărbătoare păgână, care a fost adoptată în creștinism după o asanare discutabilă. Azi e suspectată de mutaţii seculare, în care poartă numele lui Christos și nimic mai mult.

Adevăratul mit de spulberat

Păgână sau creștină, atee sau secularizată, lumea apreciază sărbătoarea Crăciunului. Oamenii vor să trăiască într-o lume mai bună – ca în ajun de Crăciun -, dar, dacă e posibil, fără Christosul Bibliei. Aceasta nu este o ipoteză, ci un fapt al anului 2010.

A vorbi despre Cuvântul care S-a făcut trup sau despre zămislirea în pântecele unei fecioare e peste poate pentru mulţi. Acceptabil de Crăciun, în ton de colind, discursul e anacronic când se revine la criza din viaţa reală. Paradoxal, conform observaţiei teologului Raoul Dederen, „pentru o mentalitate modernizată, secularizată, pozitivistă, care și-a pierdut capacitatea de a se minuna, preexistenţa lui Christos, întruparea Sa și nașterea din fecioară par a fi toate doar mituri pe care o minte educată nu le poate accepta.”7

În aceste condiţii, miturile Crăciunului sunt importante, dar nu punctul final. Mize relativ minore, ele par a fi de interes cel mult într-o dispută de teologi începători. În realitate, tema actuală, centrală, e mitul omului fericit și bun fără Dumnezeu. Mitul omului care de Crăciun este mai bun prin el însuși, care se poate schimba cu de la sine putere și voinţă. Mitul omului care devine liber și trăiește cu adevărat atunci când este eliberat de… religia Celui născut în Betleem.

În iarna lui 1914, 100.000 de militari împărţeau linia frontului în Belgia. În seara de ajun, soldaţii germani au încetat focul. Au început să împodobească tranșeele cu lumânări și să cânte colinde creștine. După clipe de uimire, în tranșeele lor, englezii au început să facă același lucru. În scurt timp, pe pământul nimănui, unde peste zi se murea sălbatic, acum se schimbau cadouri, se îmbrăţișau inamici, se trăia pacea. Armistiţiul de Crăciun a rămas în istorie ca un eveniment unic, o dovadă a hidoșeniei războiului, a normalităţii păcii. Pentru beligeranţi, rememorarea nașterii lui Iisus nu era un mit, indiferent de ţara, cultura sau biserica lor, ci o realitate. Pentru ei, miturile asociate Crăciunului nu aveau atunci nicio valoare. Fără să știe, erau adevăraţii spărgători de mituri din lume.

1 Enciclopedia Catolică, articolul „Christmas", www.newadvent.org

2 Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul secolelor, Ed. Cartea creștină, Oradea, 1997, p. 31

3 Disponibil online la http://philologos.org/__eb-ttb/sect31.htm.

4 Mircea Eliade, Istoria credinţelor și ideilor religioase, Ed. Universitas, Chișinău, 1992, vol. II, p. 356, 387

5 Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, disponibilă online la www.ccel.org/ccel/gibbon/decline/files/volume1/chap28.htm

6 Mircea Eliade, op. cit., p. 396

7 „Crăciunul - Nașterea Domnului", www.crestinortodox.ro

1 Galateni 4:4; Ioan 1:14; 1 Ioan 4:9

2 Sf. Ioan Botezătorul a fost decapitat cu ocazia aniversării lui Irod.

3 Enciclopedia Catolică, articolul „Christmas", www.newadvent.org

4 Earle E. Cairns, op. cit., p. 113

5 Ibidem

6 Enciclopedia Catolică, articolul „Christmas", www.newadvent.org

7 Raoul Dederen, Handbook of SDA Theology, Review and Herald, Hagerstown, 2000, p. 163