Peste 50 de miliarde de fotografii au fost încărcate până acum pe Instagram, reţeaua socială devenită un standard estetic. Însă analiștii culturali constată că reţeaua în care imaginea este limbaj trece printr-o schimbare de paradigmă care vine, neașteptat, cu câteva insight-uri spirituale.
În fiecare zi, peste 500 de milioane de oameni postează un story pe Instagram visând ca, măcar în micro-universul lor, ceea ce postează să conteze pentru oamenii care văd. Să fie apreciaţi, admiraţi, poate chiar invidiaţi și imitaţi. Potrivit agenţiei de evaluare Omnicore, chiar dacă, la prima vedere, „Insta e pentru poze”, clipurile video generează în realitate un engagement de două ori mai mare decât fotografiile. Și nu doar atât, dar tot videourile de pe Insta sunt și cele care generează cele mai mari încasări pentru utilizatorii care le postează. Un nano-influencer (500-5k urmăritori) câștigă în medie 114 dolari/postarea video și 100 dolari/imaginea. Utilizatorii cu reputaţie mult mai mare (30k-500k următori) câștigă undeva la 775 dolari/clipul video, 507 dolari/postarea foto sau 210 dolari/story.
Privit din afară, jocul influenţei pe Instagram este o afacere paradoxală. Te uiţi la cifrele legate de încasări și tinzi să crezi că mare trebuie să fie puterea pe care o are un om care câștigă cu o poză făcută cu telefonul cât câștigă altul într-o lună de muncă. Te uiţi apoi la cea mai apreciată poză de pe Instagram și, când constaţi că este o poză cu un ou, te gândești că de vină pentru ordinea aceasta a lucrurilor sunt, de fapt, utilizatorii obișnuiţi, cei care dau credit influencerului. Totuși, poza cu un ou este un manifest ironic. Cele aproape 55 de milioane de aprecieri au fost strânse ca urmare a unei invitaţii: „Hai să facem poza asta mai populară decât poza cu 18 milioane de like-uri a lui Kylie Jenner.” Faptul că a funcţionat este o veste bună.
Inversarea tendinţei
Ultimii ani au fost martorii unui trend împotriva falsităţii, care pare că a înghiţit cu totul reţeaua socială pe care cei mai mulţi spun că o folosesc pentru a intra în contact cu artiștii (creatori de orice fel). O serie de analiști au comentat pentru The Atlantic că generaţia tânără care vine din urmă nu mai este așa de ușor de cucerit de imaginile atent construite și cosmetizate care i-au cucerit pe predecesorii ei.
Așa se explică ascensiunea unor influenceri tineri precum Emma Chamberlain, Jazzy Anne, și Joanna Ceddia, care pe conturile lor de social media (Instagram sau YouTube) și-au câștigat notorietatea nu prin culori bine calibrate și preset-uri de semnătură, ci printr-un conţinut atât de dezordonat încât seamănă neașteptat de mult cu viaţa reală.
Joanna Ceddia, de pildă, este o tânără fostă sportivă care a fost nevoită să renunţe la cariera din sport în urma unei accidentări. Canalul ei de YouTube este plin de postări ghidușe și amuzante, care i-au adus chiar și un premiu pentru comedie. Reţeta ei e simplă și nu este bazată pe machiaje stridente, promovare de produse sau referiri regizate la alţi influenceri. Joanna se poziţionează ca adolescenta care are câte ceva în comun cu orice alt adolescent care i-ar vizita canalul.
Ca Joanna sunt tot mai mulţi utilizatori sociali și chiar și companii, care preferă să posteze imagini realiste, instantanee foto prelucrate minim, ca o reacţie la universul social media suprasaturat de fals.
Pendulul cultural
„Cultura este un pendul, iar pendulul merge dus-întors”, spunea Matt Klein, strateg cultural la firma de consultanţă Sparks and Honey, arătând spre o schimbare de paradigmă caracterizată de renunţarea la fotografiile atent regizate și colorate care au dominat platforma spre sfârșitul anului 2017. „Trăim într-un bombardament al influencerilor”, completează Klein. „Dar, fiindcă atât de mulţi oameni au adoptat această estetică, ea a devenit desuetă.”
Taylor Cohen, strateg digital la agenţia de publicitate DDB, susţine că estetica Instagram a ajuns la un punct de saturaţie undeva la mijlocul anului 2018: „Lucrurile nu mai sunt nici măcar la fel cum erau acum un an.” Și James Nord, CEO Fohr, o platformă de impresariat pentru influenceri, e de părere că „acea estetică… nu mai e valabilă”.
Simulacrul
Sociologul Jean Baudrillard a prezis cumva acest traiect al suprasaturării cu fals, referindu-se însă la canalul de comunicare cel mai răspândit la vremea la care scria el: televiziunea. Baudrillard spunea că atunci când tot ce e în jur sunt doar referenţiale, fără referenţi (doar simboluri, fără lucrul simbolizat; formă fără fond), realitatea devine un simulacru.
Sociologul era preocupat de modul în care canalul de comunicare dominat de simulacre ajunge să ne determine relaţiile sociale. Baudrillard nu avea însă cum să anticipeze efectele transformării a milioane de oameni în echivalentul internaut al prezentatorilor de televiziune – modele care își asumă un anumit tipar pe care îl prezintă mai departe publicului –, așa cum s-a întâmplat pe reţelele sociale. Nu avea cum să anticipeze nici efectele pe care le-ar putea avea asupra spiritului uman cultura aceasta croită în jurul ideii de brand personal: a te trata pe tine însuţi ca pe un produs care trebuie vândut unei pieţe.
Noii influenceri nu par să evite nici ei tentanţia de a-și construi un brand, în cazul lor alcătuit din elemente de… normalitate. Nevoia după atenţie pare aceeași, chiar dacă atenţia aceasta se obţine totuși printr-o aparenţă cât mai naturală, nu prin falsuri.
Impostorul
La un deceniu distanţă de anii ’80, în care Baudrillard introducea conceptele de simulacru și simulare printr-un volum dedicat, un preot catolic laicizat – ale cărui viaţă și predicare au influenţat parcursul teologic al numeroși evanghelici americani, marcând astfel mai departe viaţa spirituală a cel puţin două generaţii – publica un manifest teologic al onestităţii radicale. În capitolul intitulat „Impostorul” din cartea sa Abba’s Child („Copilul lui Abba”), Brennan Manning devoala ascunzișurile cele mai subtile ale ipocriziei de care oamenii s-au obișnuit să se folosească în relaţiile cu ceilalţi, în relaţie cu ei înșiși și chiar în legătura lor cu Dumnezeu. Însă nu o făcea de pe poziţia condescendentă a moralizatorului ci, din contră, ca unul care își cunoaște propriul eu-impostor și e convins că împrietenirea cu acesta și nu ura faţă de el este soluţia pentru a-l împiedica să distrugă sănătatea relaţiilor noastre.
Manning spunea că impostorul apare ca o soluţie aparent accesibilă la problemele pe care le ridică viaţa onestă. Să fii tu însuţi presupune să fii dispus să trăiești cu dezaprobarea sau chiar nemulţumirea altora; presupune să ai curajul să îţi recunoști limitele, deși lucrul acesta este cu atât mai dureros cu cât acele limite vizează abilităţi spirituale. De aceea scria Manning că „impostorul trăiește în frică”. Frica de a nu fi acceptat, de a nu fi apreciat, de a nu fi primit dacă vii așa cum ești. Raţiunea de a exista a sinelui fals este construirea unei povești în care sinele să aibă sens.
Când le prezentăm celorlalţi un eu fals, pentru că în adâncul inimii dorim să fim acceptaţi, trebuie să fim conștienţi că acceptarea aceea nu o primim noi, ci acel sine contrafăcut. În tot acest timp, adevăratul eu e tot singur și neîmplinit.
„Căutarea după bani, putere, glamour, bravură sexuală, recunoaștere și statut sporește importanţa sinelui și creează iluzia succesului. Impostorul este ceea ce face.” Recunoaștem în această descriere nu doar influencerul dornic să își zugrăvească peretele de Instagram cu cele mai avantajoase unghiuri ale propriei persoane, ci și anonimul dornic să se reasigure pe sine că are valoare verificându-și constant reputaţia în ochii colegilor de muncă sau ai vreunui alt apropiat, poate chiar ai unei persoane semnificative care nu mai este în viaţă.
Manning susţinea că recunoașterea nevoilor reale care ne-au împins să ne creăm un eu fals este primul pas în disiparea acestei dedublări a propriei persoane, fiindcă odată ce le cunoaștem putem evalua dacă nu cumva există și alte răspunsuri la acele nevoi. De aceea, citându-l pe Jung, Manning spunea că, dacă Hristos ne-a dat porunca să ne iubim dușmanii, atunci când noi înșine ne suntem dușmani, soluţia nu este să ne urâm pe noi înșine, ci să ne iubim. Iubirea aceasta nu este însă posibilă decât dacă Altcineva ne iubește mai întâi și ne arată cum se face.
Sfârșitul bomboni-utopiei spirituale
Cum ar arăta în viaţa spirituală un trend spre onestitate ca acela care devine vizibil pe Instagram? Ar cuprinde oameni care nu se mai prefac că au totul sub control, dar nici nu folosesc propria neputinţă ca pe un slogan ieftin (pentru că și asta ar fi tot o formă de control). Adevărata neputinţă doare, chiar și în inima unui credincios. Diferenţa este însă că în inima credinciosului durerea aceea coexistă cu o bucurie implicită, subtilă, bazată pe credinţa că lucrurile nu vor sta pentru totdeauna așa.
Dacă am lupta pentru onestitate în viaţa spirituală, nu am veni la Dumnezeu cu expresii-șablon, nu ne-am ajusta rugăciunile după tipare, nu am încerca să Îl impresionăm pe Dumnezeu cu regretele noastre pentru faptele rele sau cu faptele noastre bune. Ne-am ruga cu respect, dar în cuvinte pe care chiar le simţim. Uneori, fără cuvinte, ne-am ruga imaginându-ne că Îl privim pe Dumnezeu în ochi și că în ochii Lui nu e nicio urmă de dispreţ faţă de cine am devenit.
Vorbind despre propriul sine impostor, Thomas Merton surprindea memorabil rezultatul paradoxal al încercărilor noastre de a trăi cu idealul iluzoriu că vom deveni ceea ce pretindem faţă de alţii că suntem. „Acesta este omul care aș vrea eu să fiu, dar care nu poate exista pentru că Dumnezeu nu știe nimic despre el. Și să îi fii necunoscut lui Dumnezeu înseamnă prea multă intimitate.”
Atunci când Îl percepem pe Dumnezeu ca pe un tată care are așteptări înalte de la noi, dar care ne iubește pe noi, nu așteptările Lui, realizăm, spunea Manning, că „suntem iubiţi așa cum suntem, nu așa cum ar trebui să fim”. Iar lucrul acesta este profund eliberator și liniștitor. Să te simţi iubit cu toate străfundurile tale tenebroase este o experienţă care are capacitatea de a-ţi cutremura și reașeza priorităţile în viaţă. Este o experienţă pentru care merită luptat mai mult decât pentru construirea unui eu de carton, care să își facă de cap o vreme în miezul relaţiilor noastre, în timp ce sinele real se stafidește dureros. Pe măsură ce dă la o parte balastul de trăiri traumatice sau poate de erori teologice sau de gândire care îl împiedică să Îl vadă pe Dumnezeu ca pe un tată iubitor și pe măsură ce își disipează propria ignoranţă spirituală, credinciosul ajunge să simtă și să dorească să cultive o identitate care aduce o împlinire fără rival: aceea de copil iubit.
Alina Kartman este senior editor la Semnele timpului și ST Network.
