Un articol din The New Yorker[1] ne explică de ce nu ne schimbăm convingerile, nici chiar în faţa evidenţelor care ne contrazic.
E firesc să ne întrebăm împreună cu câștigătoarea Premiului Pulizer din 2015, Elizabeth Kolbert, „De ce?”. Cu atât mai mult cu cât suntem obișnuiţi să căutăm cauzele înainte de a stabili soluţiile. În același timp, în spiritul demersului raţional sănătos, trebuie spus din start că articolul din The New Yorker încorporează o prejudecată care îi sterilizează capacitatea de a da o soluţie. Asupra acestei prejudecaţi, rezumate într-o frază-cheie, voi reveni. Mai întâi să vedem ce spune articolul lui Elizabeth Kolbert.
Kolbert prezintă la început două studii de la Stanford, primele dintr-o serie amplă de studii care au demonstrat că subiecţii își păstrează impresiile formate anterior chiar și când primesc dovezi că acestea nu sunt logice.
Într-un prim studiu, subiecţilor li s-a cerut să identifice dintr-o serie de bilete false amestecate cu bilete autentice, biletele de rămas-bun ale unor sinucigași reali. Iniţial, subiecţii au fost minţiţi cu privire la rezultatele obţinute, un grup aflând că a performat aproape perfect, celălalt, că a eșuat lamentabil. Ulterior, li s-a spus adevărul, și anume că că rezultatele tuturor participanţilor au fost comparabile. La final, li s-a cerut să-și autoevalueze capacitatea de a discerne între autentic și fals. Surpriza este că subiecţii lăudaţi iniţial pentru performanţele lor și-au păstrat sentimentul că sunt superiori, deși le fusese prezentată între timp dovada contrară.
Într-un al doilea studiu, subiecţilor le-au fost prezentate două biografii – cea a unui pompier excelent și a unuia delăsător, care aveau în comun faptul că nu-și asumau riscuri. Ulterior, li s-a transmis că biografiile erau false și li s-a cerut să noteze cum ar trebui să se raporteze la risc un pompier exemplar. Subiecţii cărora le-a fost prezentată prima biografie au considerat că riscul trebuie evitat, cei cărora li s-a prezentat a doua biografie au considerat că riscul trebuie asumat. Cu alte cuvinte, biografia prezentată a fost determinantă în nașterea unei generalizări pripite privind idealul de raportare la risc a pompierului.
Kolbert a folosit și concluziile unui al treilea studiu, conform cărora subiecţii au recepţionat și evaluat preferenţial două cercetări – una în favoarea și alta împotriva pedepsei capitale. Subiecţii au apreciat studiul care le confirma convingerile anterioare și au respins studiul care le contrazicea credinţele. După ce li s-a transmis că studiile erau fictive, subiecţii și-au consolidat convingerile cu care intraseră de fapt în studiu.
După acest al treilea studiu prezentat, autoarea face afirmaţia-cheie pe care am menţionat-o în primul paragraf: „Dacă raţiunea a fost creată în scopul de a genera judecăţi sănătoase, atunci este greu de conceput o eroare de design mai gravă decât (ceea ce se numește) confirmarea prejudecăţilor (engl. confirmation bias).”
După acest al treilea studiu prezentat, autoarea face afirmaţia-cheie pe care am menţionat-o în primul paragraf: „Dacă raţiunea a fost creată în scopul de a genera judecăţi sănătoase, atunci este greu de conceput o eroare de design mai gravă decât (ceea ce se numește) confirmarea prejudecăţilor (engl. confirmation bias).”
Dintr-o perspectivă evoluţionistă, continuă autoarea, confirmarea prejudecăţilor ar fi trebuit să dispară în timp, ceea ce ne face să concluzionăm că prezenţa ei astăzi arată că raţiunea a evoluat ca să ne ajute să ne apărăm de alţii, nu de noi înșine. De aceea suntem foarte buni în a descoperi slăbiciunile argumentelor altora și suntem orbi la propriile erori logice.
Articolul din The New Yorker continuă cu un ultim studiu, care arată că ne bazăm foarte mult pe opinia specialiștilor. Subiecţilor li s-a cerut să-și autoevalueze nivelul de înţelegere a câtorva mecanisme uzuale (toalete, fermoare etc.), apoi să explice efectiv cum funcţionează o toaletă și, în final, să se autoevalueze din nou cu privire la nivelul de înţelegere a mecanismului. Studiul a demonstrat că oamenii se înșală cu privire la cât de mult înţeleg, dar a oferit și o speranţă, pentru că subiecţii și-au scăzut la final nivelul autoevaluat de înţelegere a mecanismelor uzuale.
Autoarea concluzionează că oamenii trăiesc o iluzie a cunoașterii, bazată pe colaborarea dintre ei – dacă un specialist știe cum să facă ceva ce folosim cu toţii, atunci avem cumva sentimentul că știm cu toţi cum funcţionează lucrul acela. Aceasta ar explica de ce foarte mulţi oameni sunt de acord cu politicile propuse de guvernanţi. Cu cât cunosc mai puţin, cu atât tind să fie de acord mai mult. Și cu cât sunt mai mulţi cei care susţin o opinie, cu atât mai puternică devine opinia unuia din grup.
Articolul se încheie într-o notă descurajantă. Deși susţine că metoda știinţifică este singura care ar putea să ne ferească de confirmarea prejudecăţilor, autoarea reafirmă dificultatea de a-i face pe oameni să-și schimbe convingerile prin argumente știinţifice. Și, din moment ce apelul la emoţiile individului pentru a-l schimba nu ar fi o metodă demnă de metodologia știinţei sănătoase, concluzia este că problema rămâne nerezolvată. Cu alte cuvinte, deși am înţeles de ce nu ne putem evalua raţional propriile convingeri (pentru că raţiunea a evoluat pentru a ne proteja de alţii, nu de noi înșine), nu găsim încă o manieră în care să ne rezolvăm problema.
Ar merita însă analizat un punct de inflexiune în această căutare de soluţii la problema prezentată. Poziţia lui Kolbert este că, dacă raţiunea a fost creată, atunci ar trebui să fim capabili să discernem slăbiciunile propriilor argumente în aceeași măsură în care o facem în cazul argumentelor celorlalţi. Logica afirmaţiei e doar presupusă, nu evidentă.
Ar merita însă analizat un punct de inflexiune în această căutare de soluţii la problema prezentată. Poziţia lui Kolbert este că dacă raţiunea a fost creată atunci ar trebui să fim capabili să discernem slăbiciunile propriilor argumente în aceeași măsură în care o facem în cazul argumentelor celorlalţi. Logica afirmaţiei e doar presupusă, nu evidentă.
Modul în care funcţionăm raţional astăzi nu spune automat ceva sigur despre starea originară a lucrurilor. La formularea concluziei a contribuit de fapt convingerea evoluţionistă a autoarei, care prezice concluzia din finalul articolului: Dacă am ajuns aici pe cale evolutivă, nu avem prea multe de făcut. Tot evoluţia, cu lentoarea ei formidabilă, va fi probabil cea care va oferi o soluţie. Aceasta, dacă va reuși să ţină pasul cu rapiditatea cu care se schimbă lumea în care trăim. Dacă nu, atunci probabil toate aceste trăsături incompatibile cu supravieţuirea, care se vor tot acumula pe măsură ce societatea se schimbă mai repede decât capacitatea umană de a evolua, ne vor duce la autodistrugere într-un final, pentru că, nu-i așa, atunci când trăsăturile care nu favorizează evoluţia vor fi mai multe decât cele care o favorizează, dezechilibrul creat va duce la autodistrugerea speciei umane. Dar nu trebuie să ne facem griji, un asemenea proces ar putea dura milioane de ani, timp în care s-ar putea ca planeta să nu mai poată susţine viaţa (înainte să devenim capabili să colonizăm alte planete) sau s-ar putea să devenim cu toţii victimele unui război nuclear total. Scenariile sunt atât de multe și variate, încât nu merită efortul cântăririi lor la acest moment.
O perspectivă creștină creaţionistă nu este, în schimb, deloc în contradicţie cu concluziile studiilor prezentate în articol. Dimpotrivă, Biblia vorbește încă de la început despre o tendinţă de autojustificare – chiar de la Adam, Eva, Cain și alte personaje ale începutului istoriei biblice. De fapt, inclusiv decizia lui Adam de a mânca din fructul oprit arată că, deși vedea limpede greșeala soţiei sale, nu a fost capabil să o preîntâmpine pe a sa – adică nu a putu decide logic ce este cel mai bine de făcut. Nici chiar Eva nu s-a putut apăra logic și decide să asculte de șarpe și nici chiar Lucifer, liderul îngerilor care alege să se răzvrătească, nu are argumente convingătoare raţional pentru decizia sa de a abandona desăvârșirea în favoarea răzvrătirii. Toate aceste decizii iniţiale din istoria apariţiei a ceea ce Biblia numește „păcat” sunt iraţionale și inexplicabile. Cu alte cuvinte, Biblia recunoaște misterul incapacităţii raţiunii desăvârșite cu care au fost înzestrate creaturile lui Dumnezeu de a judeca mereu sănătos.
De fapt, Biblia numește acest lucru „taina păcatului” – modul inexplicabil în care cineva capabil de o judecată perfect sănătoasă ajunge la o concluzie iraţională, oricât de aparent argumentată este ea, pe care o îmbrăţișează apoi cu toată ardoarea.
De fapt, Biblia numește acest lucru „taina păcatului” – modul inexplicabil în care cineva capabil de o judecată perfect sănătoasă ajunge la o concluzie iraţională, oricât de aparent argumentată este ea, pe care o îmbrăţișează apoi cu toată ardoarea.
În plus, Biblia vorbește despre degradarea continuă a fiinţei umane, după căderea în păcat, și este în acord cu ideea din articol că omul a devenit mai interesat să se apere de alţii decât de sine. Omul egocentric nu a avut motive să lupte cu sine. Esenţa mesajului biblic este că omul a refuzat chiar de-a lungul timpului să se lase influenţat de Dumnezeu pentru a renunţa la sine. După milenii de exersare a acestui tip de gândire nu este nimic nefiresc în a descoperi roadele ei astăzi. La acestea se adaugă lipsa educaţiei, în general, și lipsa instruirii specifice în ceea ce înseamnă gândirea critică. Știm astăzi că gândirea critică se poate educa și că dezvoltarea academică are rolul ei în acest sens. În plus, este observabil în viaţa credincioșilor pentru care spiritualitatea nu este superstiţie, ci căutare inteligentă și asumată, că o experienţă spirituală autentică trezește capacitatea individului de a se autoevalua critic, de a-și asuma erorile proprii, în raport cu absolutul divin, acesta fiind un pas esenţial în transformarea sa într-un creștin autentic.
Cert este că, indiferent de ceea ce gândește cineva cu privire la originea tendinţei umane de a trece cu vederea propriile slăbiciuni de argumentare, rămâne situaţia în care ne aflăm din cauza acesteia – decizii sau alegeri personale ori cu impact public în care primează argumente iraţionale. Modul în care se distribuie voturile sau susţinerea pentru anumite măsuri sau politici publice, poziţionarea faţă de probleme fals create, sau raportarea la diverse conspiraţii care circulă permanent, dar și modul în care conflicte interpersonale nu se rezolvă din pricina lipsei lucidităţii și a asumării propriilor erori logice sunt realităţi extrem de răspândite astăzi. Inversarea tendinţei stă în forţa argumentului capabil să determine o schimbare a modului de raportare la sine al indivizilor. Putem deveni conștienţi de prejudecăţile care ne afectează, dar exersarea unei asemenea atitudini autoevaluatoare, care produce aparent mai multe dezavantaje decât avantaje astăzi, poate să survină doar pe un fond de încredere în beneficiile și superioritatea morală a schimbării. Acestea pot deveni mai evidente prin intermediul educării în spiritul gândirii critice, dar și printr-o religie inteligentă, care îi oferă omului o altă motivaţie faţă de cea evoluţionistă – e de preferat să tinzi către idealul pentru care ai fost creat, decât să speri, împotriva dovezilor, că vom fi capabili să ne depășim prejudecăţile deterministe cu privire la propria gândire.
Norel Iacob este redactorul-șef al revistei Semnele timpului.
