Multe capcane teologice din comunitatea creștină ar putea fi evitate dacă am înţelege viziunea asupra lumii din care s-au născut.

Orice om are o viziune asupra lumii. Fie el filozof sau om de știinţă, predicator sau profesor, politician sau birocrat, fiecare funcţionează într-un anumit cadru mental, definit de gradul de preocupare pentru înţelegerea viziunilor asupra lumii care variază direct proporţional cu percepţiile noastre. În vreme ce unii consideră atractivă o anumită viziune asupra lumii, nimeni nu poate alege viziuni contradictorii, ca fundament al gândirii și acţiunii, fără a avea parte de confuzie și haos.

Lumea de astăzi propune o multitudine de viziuni aflate în competiţie pentru a câștiga atenţia oamenilor de pretutindeni: cele religioase, care vizează persoane cu diferite convingeri, cele agnostice sau ateiste, care nu au nimic de-a face cu religia, viziunea știinţifică, care gravitează în jurul materiei și a modului de funcţionare al materiei, viziunile politice, care născocesc în mod abil metode de a controla viaţa și economia societăţii și, în sfârșit, viziuni filozofice, de la „Cunoaște-te pe tine însuţi“ a lui Socrate, până la „Cuget, deci exist“ a lui Descartes sau până la „Proletari din toate ţările, uniţi-vă“ a lui Marx.

Acest articol[1] va fi împărţit în trei secţiuni. Prima secţiune va analiza viziunea raţionalistă și umanistă asupra lumii, așa cum a fost aceasta reflectată de Iluminism[2]. A doua secţiune va analiza cea mai veche viziune aflată la îndemâna oamenilor, care ordonează viaţa și istoria începând de la creaţia biblică. A treia secţiune va veni cu câteva concluzii. În pofida existenţei unei palete așa de largi de perspective asupra lumii, articolul de faţă va încerca să evalueze două viziuni ce au dominat civilizaţia umană de-a lungul secolelor: una are o vechime de trei, până la patru sute de ani, iar cealaltă își trage originea chiar din Geneză. Prin studiul și compararea celor două viziuni, cititorii vor putea să descopere o bază solidă, care să ofere abilitate intelectuală, autenticitate spirituală și veridicitate socială.

Viziunea iluministă asupra lumii

Iluminismul a fost o mișcare intelectuală și filozofică puternică din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, ce a pus accent pe raţiune și individualism și a respins religia și tradiţia. Între gânditorii de prim-plan care au influenţat această mișcare se numără Descartes (1596-1650), Voltaire (1689-1777), Rousseau (1712-1778), Paine (1737-1809) și alte nume de proeminentă statură intelectuală.

Iluminismul s-a remarcat prin câteva caracteristici intelectuale și sociologice distincte, una dintre ele fiind raţionalismul, responsabil pentru ridicarea raţiunii la rangul de instrument de bază al investigaţiei știinţifice și al eforturilor umane pentru descoperirea adevărului.

Evaluarea critică a tuturor revendicărilor prin intermediul standardelor raţiunii a înlocuit declaraţiile autorizate ale vechiului regim în domeniile știinţei, organizării sociale și doctrinei Bisericii Catolice.

Această atitudine a alimentat deismul, care a devenit viziunea filozofico-religioasă dominantă. Paine explică: „Singura religie care nu a fost inventată și care are în ea toate dovezile posibile ale originii divine este, pur și simplu, deismul. Aceasta trebuie să fi fost prima și probabil că va fi ultima credinţă a oamenilor.“[3] Filozofia deistă Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind marele arhitect al universului, dar care rămâne absent din evenimentele istoriei. Astfel, religia supranaturală, revelată a fost dată la o parte pentru a face loc religiei raţiunii și umanismului, deja în vogă din vremea lui Voltaire, care a murit cu 20 de ani înainte de Revoluţia Franceză. Când Voltaire a părăsit scena europeană, ideile sale importante despre toleranţă – bazată pe sentimente egalitare (égalité) și pe libertatea totală (liberté) faţă de formele religiei organizate și faţă de structurile sociale – fuseseră deja sădite. Prin urmare, ideea toleranţei a pregătit calea pentru dezvoltarea unor constructe ideologice întemeiate pe libertatea gândirii raţionale.În timpul Revoluţiei Franceze din 1793 a fost încoronată Zeiţa Raţiune, ca o nouă religie care proclama eliberarea de religia instituţionalizată. Cam în aceeași perioadă (în 1794), filozoful american Thomas Paine (1737-1809) a scris Epoca raţiunii. Această carte a devenit „Biblia“ noii religii și a mișcării iluministe, impunând eliminarea elementelor supranaturale din Scriptură și instaurând o nouă epocă, a raţiunii, ca reflexie a dictonului propus de Paine: „Mintea mea este biserica mea.“[4]

Voltaire a fost persecutat de autorităţile regale franceze pentru insistenţa sa în privinţa toleranţei și libertăţii de exprimare.[5] El a afirmat cu îndrăzneală: „Nu sunt de acord cu ceea ce ai de spus, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a o spune.“[6] Acest motto al Iluminismului a devenit principiul fondator al democraţiei liberale de astăzi. Standardul lui Voltaire în ceea ce privește toleranţa s-a bazat pe recunoașterea fragilităţii naturii umane.[7]

Vorbind despre credinţa creștină, Voltaire susţine: „Dintre toate religiile, cea creștină este, fără îndoială, cea care ar trebui să inspire cel mai mult toleranţă, însă până acum creștinii s-au dovedit a fi cei mai intoleranţi oameni.“[8] Creștinismul istoric a eșuat în exercitarea valorii toleranţei.

Paine credea la fel.[9] În spiritul lui Voltaire, el proclama: „Am susţinut cu toată puterea dreptul fiecărui om de a avea propria opinie, indiferent cât de diferită ar putea fi acea opinie faţă de ceea ce cred eu. Cel care îi neagă altuia acest drept îl transformă în sclavul opiniei sale, pentru că îi refuză dreptul de a-și putea modifica opinia.“[10] În cele din urmă, noţiunea franceză de toleranţă a fost redefinită și transformată în ideea americană de toleranţă religioasă (dreptul de a crede ceva și dreptul de a-ţi putea schimba convingerile).

Rezultatul practic al acestor vederi egalitare și liberale ale Iluminismului au fost libertatea, egalitatea și fraternitatea – concepte ce au stat în centrul Revoluţiei Franceze (1789-1799) și care au transformat istoria gândirii umane. Acestea și alte mișcări emergente politice, ideologice și sociologice, împreună cu anumite evoluţii culturale au dat naștere unei noi viziuni asupra lumii care a influenţat istoria umanităţii și istoria gândirii de atunci încolo. Un concept al acestei viziuni este fraternitatea (fraternité), o iniţiativă ce a jucat un rol esenţial în mișcarea aboliţionistă din Statele Unite, în fruntea căreia se aflau oameni de credinţă deistă. Această teză a fraternităţii, alimentată de iniţiative sociale precum cea a lui Paine („Oferiţi-i fiecărei fiinţe umane toate drepturile pe care le pretindeţi pentru voi înșivă“)[11], s-a transformat într-un strigăt pentru libertate și salvare din cadrul structurilor sociale ierarhice ale vechiului regim (vechea ordine franceză).

Iluminismul, cu accentele sale pe raţiune, toleranţă și fraternitate, a pus bazele procesului prin care spiritul/raţiunea „atinge claritatea și profunzimea în înţelegerea propriei sale naturi și a propriului destin, dar și a caracterului și misiunii sale fundamentale“. Într-un fel sau altul, fiecare societate democratică de astăzi tinde să încorporeze acest ideal nobil în structura sa socială sau ideologică. Totuși, prin supralicitarea raţiunii umane și diminuarea rolului credinţei și al lui Dumnezeu, Iluminismul a manifestat tendinţa de a reduce și dimensiunea teocentrică a vieţii umane.

Nimeni nu poate nega faptul că Iluminismul a introdus anumite aspecte pozitive: accentul pus pe toleranţă (incluzând aici și toleranţa religioasă), respectul faţă de diferitele opinii prin intermediul libertăţii de exprimare și al receptivităţii mentale, o viziune egalitară asupra societăţii etc. Biserica ar trebui să fie un promotor al acestor idealuri. Într-adevăr, au fost făcute eforturi serioase și constructive pentru a găsi metode de reconciliere a ideilor iluministe cu revelaţia creștină. Totuși, încă de la începuturile sale, curentul raţionalist a intrat în conflict cu axioma de bază a revelaţiei ca fundament al viziunii creștine asupra realităţii.

Viziunea biblică: priorităţi

În primul rând, Scriptura nu prioritizează raţiunea/înţelepciunea umană în raport cu revelaţia lui Dumnezeu (1 Corinteni 2). Raţiunea (Romani 12:2) este unul din instrumentele de bază pentru a-L înţelege pe Dumnezeu și creaţia Sa. Totuși, raţiunea este un instrument compromis de păcat și nu poate cuprinde în întregime realitatea revelaţiei lui Dumnezeu, în special „nebunia crucii“, cu toate implicaţiile acesteia (1 Corinteni 1:18-25). Dumnezeul Scripturii este un Dumnezeu al supranaturalului: al creaţiei, providenţei și mântuirii.[12] Dacă sunt înlăturate intervenţiile lui Dumnezeu (misterul, miracolele și profeţia)[13], atunci teologia creștină devine umanism. Credinţa mântuitoare împiedică utilizarea raţiunii fără restricţii și fără limitări, cum este cazul deismului naturalist.

În al doilea rând, toleranţa, ca ideal modern al Iluminismului, a suferit unele transformări în lumea postmodernă.[14] În timpurile biblice, nu exista toleranţă în felul în care o înţelegem astăzi. Existau un singur Dumnezeu, o singură credinţă, un singur botez, o singură biserică. Din acest motiv, toleranţa presupunea întotdeauna calea către cruce. Ce înseamnă asta? La urma urmelor, nu este posibil să crezi în revelatul adevăr absolut al Evangheliei și să rămâi, totuși, tolerant și deschis? Hristos a demonstrat că se poate. În faţa lui Pilat, în timp ce Și-a asumat identitatea ca întrupare a adevărului absolut (Ioan 18:37,38), El a respectat totuși autoritatea sistemului roman „intolerant“. Suferind pe cruce, El a devenit Omul prin excelenţă. Hristos a demonstrat că este posibil să afirmi un adevăr necondiţionat și să accepţi consecinţele acelei mărturisiri venind dinspre un mediu intolerant.

Firește că, până la urmă, Dumnezeu este Judecătorul absolut și nu există o toleranţă universală ultimă. Dar pentru biserică, reprezentând astăzi trupul Său, sacrificiul lui Hristos pe cruce arată că este posibilă acceptarea absoluturilor morale în paralel cu faptul de a le permite oamenilor să opteze pentru viziunile și valorile pe care ei le consideră a fi demne de apreciat. Viziunea biblică asupra toleranţei și dragostei nu ne oprește să credem în adevărul absolut revelat în Hristos. Așadar, nu este nevoie și nici nu ar trebui să ne sacrificăm credinţa în adevărul ultim al revelaţiei lui Dumnezeu ca să ne pliem pe noţiunile moderne (iluministe) sau postmoderne ale toleranţei care permite orice.

Prin urmare, interpretările religiei și ale experienţei religioase din punctul de vedere al raţionalismului/deismului diferă de interpretarea acestora în lumina revelaţiei creștine. Dar întrebarea este: ce înseamnă acest lucru pentru noi, creștinii, în cadrul angajamentelor noastre personale și sociale de zi cu zi? În cele din urmă, ideea biblică de frăţietate diferă în mod substanţial de aceea seculară, umanistă, și de conceptele iluministe ale fraternităţii ce își au originea în deism. În vreme ce deismul propune o viziune optimistă asupra naturii umane, capabilă prin sine însăși să depășească orice limite impuse de antropologia biblică, Cuvântul lui Dumnezeu insistă asupra unei naturi umane fără speranţă aplecate doar spre sine și punând interesul propriu în centrul existenţei și al relaţiilor sale. Așadar, prin ele însele, fiinţele umane nu pot practica frăţietatea autentică (deschiderea în dragoste faţă de celălalt) fără o legătură transformatoare cu Dumnezeu Tatăl și cu Fratele nostru mai mare, Domnul Iisus Hristos (Ioan 20:17; Evrei 2:10,11).

Implicaţii practice pentru viaţa din biserică

În biserică, se pare că teologia de bun simţ[15], constituită sub influenţa Iluminismului, a ajuns să fie cunoașterea doctrinelor. De fapt, teologia este un tip de cunoaștere creativă, artistică și spirituală a misterului revelat a lui Dumnezeu ce nu poate fi înţeles în întregime de raţiune.

Viziunea iluministă nu poate cuprinde ideea credinţei vii prezente în Scriptură și a experienţei religioase, deoarece credinţa respectivă pretinde că transcende simţurile și raţiunea umană. Credinţa este o condiţie obligatorie pentru a-L înţelege pe Dumnezeu, creaţia Sa, mântuirea și neprihănirea Lui. În consecinţă, teologia nu este un efort știinţific/raţional, ci o artă divină și un rezultat al credinţei ce se înţelege pe sine. În biserică, se pare că teologia de bun simţ[16], constituită sub influenţa Iluminismului, a ajuns să fie cunoașterea doctrinelor. De fapt, teologia este un tip de cunoaștere creativă, artistică și spirituală a misterului revelat a lui Dumnezeu ce nu poate fi înţeles în întregime de raţiune. În biserica de astăzi există o nevoie stringentă de a crede în Dumnezeul transcendent pe baza vechiului Cuvântul al Său, care vorbește, peste timp, și în zilele noastre. Conceptele rezonabile deja existente despre persoana divină și activitatea Sa, pretinse a fi înţelese de raţiunea sau tradiţia noastră, se dovedesc a fi inadecvate sau incomplete. Misterul, miracolele sau profeţia Duhului Sfânt contracarează atât curentele umaniste/raţionaliste, cât și curentele spiritualiste prezente în comunitatea creștină contemporană.

În ceea ce privește toleranţa, avem de-a face cu diferite variante: creștini ultraconservatori fundamentaliști, conservatori, legaliști, convenţionali, liberali, culturali, progresivi sau neconfesionali. Această diversitate remarcabilă a teologiilor și practicilor interpretative generează confuzie, deziluzie și apatie spirituală printre membrii bisericii. Care este cea mai bună opţiune? Conceptul iluminist al toleranţei fals fundamentate și idealul postmodern al toleranţei nu sunt de folos pentru că funcţionează fără revelaţia întemeietoare, normativă și istorică a lui Dumnezeu. Acest tip de revelaţie derivă din realitatea scripturală a tainei lui Hristos (Romani 16:25; Efeseni 1:9, 3:4; Coloseni 1:27; 2:2; 4:3) și a orice duce la Hristos (Cuvântul Vechiului Testament) sau constituie o reflectare a realităţii lui Hristos (Cuvântul Noului Testament). Învăţăturile false sau nefondate împotriva acestei revelaţii deschise a Scripturii nu pot fi susţinute pentru că ele sunt distructive pentru unitatea poporului lui Dumnezeu și a dragostei lui Hristos, după cum Biblia afirmă lămurit (2 Petru 2:1-2; 1 Timotei 1:3-4; 2 Timotei 2:15-19; 3:6-8; Iuda 3).

Chiar dacă apăr până la moarte dreptul cuiva de a spune ceea ce crede, nu am voie, pe baza ideii umaniste a toleranţei, să consider  fiecare construcţie teologică posibilă ca formă a libertăţii de expresie a așa-numitei credinţe creștine – în afară de cazul în care, prin crearea unei iluzii a unei biserici deschise faţă de absolut orice, vreau să evit „nebunia crucii“.

În cele din urmă, frăţietatea din biserică ar trebui trăită într-un context mai degrabă hristocentric decât într-unul social, cultural, ideologic/teologic sau egalitarist. Structurile sociale din această lume nu au temelii spirituale. Se bazează doar pe înţelegerile mutuale încheiate între constituenţii lor pentru a putea trăi/supravieţui împreună. Membrii bisericii ar trebui să știe faptul potrivit căruia conceptul biblic de frăţietate se bazează, totuși, pe taina revelată și în permanentă revelare a lui Hristos în calitate de Cap/Frate al tuturor credincioșilor. Multe capcane din comunitatea creștină ar putea fi evitate dacă am înţelege această taină a frăţietăţii antiumaniste născute din Duh.

Sintetizând, vechiul regim al „creștinismului deist“, prejudiciat de falsa conceptualizare a raţiunii, toleranţei și frăţietăţii, trebuie înlocuit de un nou regim al domniei lui Hristos, prin intermediul Duhului Sfânt, care vine cu o înţelegere reînnoită a rolului raţiunii sfinte, a toleranţei crucii și a dragostei frăţești pentru toţi oamenii.