Se estimează că anual sunt tipărite peste 100 de milioane de Biblii, ceea ce înseamnă peste 11.000 pe oră, adică aproximativ 3 Biblii în fiecare secundă. Aceste cifre arată impactul uriaș pe care Biblia îl are în viaţa oamenilor.

Dar care este impactul oamenilor asupra Bibliei? Este posibil ca ea să devină o armă în confruntările ideologice sau politice actuale? Poate fi transformată Scriptura din Cuvântul lui Dumnezeu în cuvântul oamenilor, pentru a sluji intereselor lor imediate?

Persoanele care luptă împotriva traficului uman dinspre Nigeria spre Italia se confruntă cu o nouă problemă – folosirea religiilor africane ca mijloc de manipulare a victimelor, scria cunoscuta publicaţie The Economist, în ediţia electronică din 22 iunie 2018. Concret, este vorba despre anumite ritualuri voodoo, prin care victimele traficului de persoane sunt puse să jure că vor respecta înţelegerile cu cei care le-au „ajutat” să ajungă în Europa, pentru ca nu cumva, în caz contrar, cele mai cumplite blesteme să vină asupra lor.

Pe mulţi creștini, o astfel de știre i-ar putea determina să fie mândri de religia lor, în care textele biblice nu sunt folosite pentru a manipula sau pentru a-i face pe oameni să susţină lucruri cu care în mod obișnuit nu ar fi de acord. Din păcate însă, acest scenariu pare a fi mai degrabă unul ideal decât real. Biblia este poate cea mai folosită carte pentru a justifica gesturi și acţiuni politice, economice, sociale sau personale, dintre cele mai diverse, pe care publicul le înghite adesea pe nemestecate, legitimând de multe ori lucruri care, altfel, ar fi respinse încă de la început.

O astfel de gândire și o asemenea utilizare nepotrivită a Bibliei pot părea specifice Evului Mediu, dar câteva exemple contemporane vor demonstra că o asemenea percepţie este eronată. Cel mai recent caz notoriu este declaraţia lui Jeff Sessions, procurorul general al Statelor Unite, din 15 iunie 2018, în care cita Romani 13 în sprijinul politicilor antiimigraţie ale președintelui Trump. Sessions afirma: „Îl voi cita pe apostolul Pavel și porunca sa clară și înţeleaptă care spune să ascultăm de legile statului, pentru că Dumnezeu le-a rânduit pentru menţinerea ordinii.” Pe aceeași listă de exemple putem include și sfatul pe care prim-ministrul israelian, Benjamin Netanyahu, i l-a dat președintelui Franţei, Emmanuel Macron, în decembrie 2017, în sprijinul ideii că Ierusalimul este capitala Israelului: „Poţi citi asta în cea mai bună carte – se numește Biblia.” Și Donald Trump, în calitate de candidat la postul de președinte al SUA, a făcut celebra afirmaţie: „Biblia este cartea mea preferată!”, sugerând că Biblia îi ghidează acţiunile, deși, atunci când a fost rugat să rostească un verset îndrăgit, nu a reușit să citeze corect nici măcar un text biblic din memorie.

Tocmai de aceea, o analiză onestă a felului în care Biblia a fost folosită în mod incorect în diverse situaţii și o cunoaștere a principiilor de bază ale interpretării ei ne pot ajuta să ne evaluăm corect propriile concepţii, dar și discursurile publice în care Biblia este citată în mod abuziv. Dacă Biblia este ceea ce pretinde, adică standardul universal al adevărului, atunci nu credeţi că ar fi înţelept să nu lăsăm înţelegerea ei doar în seama câtorva oameni, fie ei oricât de sinceri sau preocupaţi de viaţa noastră?

Lupta pentru autoritate și fidelitatea faţă de Biblie

Una dintre cele mai vechi probleme legate de interpretarea textului biblic este evident cea a autorităţii – cine are autoritatea finală în interpretarea lui. Răspunsul nu este simplu și nici ușor de acceptat, mai ales într-o societate în care creștinismul crește și se dezvoltă. Încă de la finalul primului secol creștin găsim exemple de creștere a autorităţii episcopului sau prezbiterului local în detrimentul altor surse recunoscute de autoritate, exemple ce se vor înmulţi apoi în secolele ce vor urma. Apostolul Ioan, în una dintre cele mai mici cărţi ale Bibliei, vorbește tocmai despre un astfel de caz, cel al lui Diotref, care nu voia să asculte de apostoli și care îi dă afară din biserică pe cei ce nu sunt de acord cu el.

Formarea unor principii ale interpretării creștine avea să impună, odată cu trecerea timpului, un nou pol de autoritate în biserică – Tradiţia, sau Sfânta Tradiţie, ce adună laolaltă învăţăturile și practicile părinţilor bisericești și pe care clericii le folosesc pentru a-și susţine punctele de vedere, care uneori pot fi diferite de cele ale textului biblic. Dacă, la primul conciliul bisericesc, cel descris în Fapte 15, deciziile s-au luat exclusiv pe baza a ceea a „părut nimerit Duhului Sfânt și nouă”, adică pe baza textului biblic și a interpretării primite prin revelaţie, celelalte concilii ecumenice, convocate după anul 325, aveau să adauge și argumentele tradiţiei și autorităţii episcopale. Împăratul Roman, care timp de secole fusese cinstit ca un zeu pe pământ, simţea și el nevoia de a fi un pol de autoritate în biserică, astfel că împăratul Constantin cel Mare a convocat Conciliul Ecumenic de la Niceea, din anul 325, și tot el l-a prezidat, deși nu era încă botezat în religia creștină. Din păcate însă, toţi acești noi poli de autoritate – clerul, Tradiţia și autoritatea politică – au simţit nevoia să își justifice poziţia prin citarea Scripturii, care era prima sursă de autoritate a bisericii și singura care le putea legitima pe celelalte. Dacă adăugăm la aceasta faptul că Scriptura era totuși destul de puţin accesibilă creștinului de rând, nu doar pentru că singurele exemplare erau cele scrise de mână, ci și pentru că erau destul de puţini cei care știau să scrie și să citească, avem, credem, tabloul complet, al unei societăţi în care Biblia nu mai era importantă prin ceea ce spune, ci prin cum era folosită pentru a susţine persoane sau instituţii în realizarea obiectivelor lor pământești. Religia lui Iisus și a apostolilor a rămas din ce în ce mai mult în urmă faţă de creștinismul popular al Evului Mediu, tocmai prin folosirea Scripturii ca mijloc de susţinere a propriei autorităţi, și nu ca Revelaţia totală și normativă a lui Dumnezeu pentru om.

Inchiziţia, cruciadele sau interzicerea citirii Scripturii din Evul Mediu și-au găsit justificare în citarea abuzivă a unor texte biblice care păreau că susţin astfel de practici. Amestecul de tradiţie și text din predicile și slujbele bisericii din acea perioadă era așa de mare că de multe ori cei care participau la slujbă nu știau ce este de la apostoli și ce este de la părinţii bisericii. În acest context, autoritatea episcopului devenea deplină, tocmai pentru că el pretindea că deţine sursa deplină a autorităţii în cer și pe pământ.

Chiar dacă Reforma Protestantă avea să le aducă oamenilor Biblia tradusă și, deci, accesibilă, și chiar dacă tiparul avea să ajute la răspândirea ei, lupta pentru autoritatea interpretării a continuat. Statul simţea mereu nevoia de a face referire la Biblie pentru a-și susţine politicile sau chiar pentru a modifica textul după nevoile sale. Pe de altă parte, pastorii și teologii încercau să arate adesea că doar ei știu să explice cu exactitate înţelesurile textului biblic. Aceasta i-a dus pe mulţi spre ignorarea sau chiar negarea Scripturii ca sursă de autoritate și spre tratarea ei ca pe orice alt material istoric. Pe de altă parte, biserica, simţind nevoia de ajutor din partea statului, s-a grăbit de multe ori să justifice biblic acţiunile nebiblice ale acestuia, pentru a nu-i pierde susţinerea și favorurile. În același timp, constatând că pierde enoriași, biserica a considerat potrivit în anumite ocazii să își adapteze discursul la așteptările lor, renunţând treptat la fidelitatea biblică pentru frunzele de smochin ale popularităţii și succesului financiar.

Abuzarea Scripturii pe înţelesul tuturor

Poate vă întrebaţi care sunt mijloacele folosite pentru a convinge textul să spună ceea ce doreau utilizatorii lui și care au fost tehnicile folosite pentru a-l forţa să se supună limitelor umane. Manfred Brauch, fost președinte și profesor de teologie la Eastern Baptist Theological Seminary, a publicat în anul 2009 cartea Abusing Scripture, The Consequences of Misreading the Bible (Abuzarea Scripturii: Consecinţele citirii greșite a Bibliei)[1], în care prezintă câteva modalităţi prin care textul Scripturii a fost folosit în mod abuziv de-a lungul timpului. Când spunem „abuzare” ne referim la folosirea textului biblic într-un alt context și cu o altă aplicaţie decât cea intenţionată de autori.

Brauch vorbește despre folosirea abuzivă a Evangheliei în ansamblu, despre abuzul selectivităţii, abuzul echilibrului, abuzul cuvintelor și cel al contextului cultural. Poate suna ciudată această împărţire, dar la o analiză atentă lucrurile devin clare. Să le luăm pe rând.

Transformarea Evangheliei într-o evanghelie socială sau într-o evanghelie personală, în care tot ceea ce contează este binele personal este, în concepţia lui Brauch, prima formă în care textul sacru este silit să corespundă unor tipare neintenţionate de autori – adică abuzarea Evangheliei în ansamblu ei. Problemele unor astfel de „evanghelii” stau în faptul că schimbă centrul Evangheliei, așezând omul în locul lui Hristos. Chiar dacă moartea și învierea lui Iisus Hristos au fost pentru mântuirea omului, ele îi cer omului să intre într-o relaţie mântuitoare cu Dumnezeul său, nefiind în ele însele o garanţie a prosperităţii sau a bunăstării. Acceptarea darului lui Dumnezeu în viaţa individului înseamnă schimbare, o schimbare atât de dramatică încât e numită naștere din nou, nu doar o primenire a vechiului stil de viaţă. Or evangheliile care pun în centru omul și bunăstarea lui elimină cu bună știinţă din conţinutul lor ideea de suferinţă și renunţare. Însă și alte „evanghelii” moderne pot fi încadrate aici, precum așa-numita evanghelie a prosperităţii, ce le promite tuturor celor credincioși binecuvântări materiale de invidiat, fără a pomeni mai nimic despre renunţare sau suferinţă.

Abuzul selectivităţii este, în concepţia autorului, „mai subtil decât orice altă formă de abuz dintre cele enumerate”[2] și reprezintă, așa cum îi este și numele, citirea și folosirea selectivă a Bibliei pentru accentuarea anumitor aspecte care nu sunt neapărat prezente sau accentuate în textul sacru. Exemplele pe care Brauch le dă aici sunt cele legate de faimoasele dezbateri creștine legate de supunerea faţă de autorităţile guvernamentale, relaţia dintre bărbat și femeie și cea dintre binecuvântările lui Dumnezeu și credinţa personală.

Abuzuri ale selectivităţii au fost des comise în Evul Mediu sau chiar în vremea Reformei, dar probabil mai interesante pentru cititori sunt unele mai apropiate de timpul în care trăim, precum ascensiunea politică a lui Hitler, pe care mulţi pastori și apologeţi germani au susţinut-o făcând trimiteri la Scriptură, sau segregarea dintre albi și negri în Statele Unite, unde fenomenul era dezbătut cu Biblia în bisericile creștine sau în instituţiile patronate de acestea. Dar nu doar în sfera politicului poate fi întâlnită citarea selectivă a Scripturii, ci și în sfera socială și în cea domestică – autorul pomenind două exemple: abuzurile asupra femeilor, socotite ca inferioare bărbaţilor, pentru că, nu-i așa, Biblia zice că „bărbatul este capul nevestei”, sau ideea că a fi credincios înseamnă neapărat a fi bogat, deoarece chiar și în Psalmul 23 ni se promite că nu vom „duce lipsă de nimic”.

Abuzul echilibrului biblic reprezintă, în opinia lui Brauch, folosirea unor doctrine sau învăţături biblice și ignorarea sau diminuarea importanţei altor doctrine sau învăţături complementare. Exemplele oferite aici vizează accentuarea unor păcate în timp ce altele, la fel de grave, sunt ignorate. Este suficient să spunem că furtul, crima sau adulterul sunt în ochii multora mult mai vinovate ca minciuna, mândria sau egoismul. De asemenea, uneori, bisericile creștine tind să accentueze corectitudinea doctrinară, dar să uite lecţia umilinţei și importanţa aplicării practice a dogmelor atât de serios subliniate.

În discuţia despre abuzul cuvintelor, Brauch analizează conceptele de „supunere” și de „cap” în relaţia dintre bărbat și femeie, arătând felul în care acestea pot fi folosite în mod greșit pentru justificarea unor forme de abuz în familie, așa cum în parte am amintit anterior.

Contextul cultural aduce în atenţie alte exemple recente, în care pastori și lideri creștini au analizat evenimente contemporane în lumina unor texte biblice fără o contextualizare culturală, care era absolut necesară – astfel, uciderea membrilor grupărilor teroriste de către armata SUA în Irak devenea pentru unii o împlinire a textului: „Toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri”[3] sau uraganul Katrina și cutremurul din Haiti puteau fi privite ca o pedeapsă divină pentru diverse acţiuni ale guvernului american la nivel central sau local, respectiv o pedeapsă divină pentru practicarea voodoo de către haitieni.

Fenomenul citării abuzive a Bibliei nu se limitează însă la oamenii politici sau la conducătorii religioși. O mulţime de frânturi de expresii ale Scripturii pot fi văzute pe obiecte decorative sau acumulând mii sau milioane de vizualizări și aprecieri în mediul virtual, pomenite în discursuri motivaţionale sau în filme artistice, de cele mai multe ori fără nicio legătură cu contextul în care au fost scrise sau cu intenţiile autorului. Toate acestea, cu singura motivaţie de a da o stare de bine, de a spune de fapt ce vrem noi să auzim, dar în cuvintele Bibliei.

Exemple de texte biblice folosite greșit

Tit 2:9 – „Sfătuiește pe robi să fie supuși stăpânilor lor, să le fie pe plac în toate lucrurile, să nu le întoarcă vorba” – a fost folosit pentru a justifica sclavagismul. În realitate, textul vorbește despre o stare de fapt, nu despre un ideal, care era și pentru acea vreme același: eliberarea, și nu rămânerea în sclavie (vezi 1 Corinteni 7:21). David Jefferson afirma în timpul Războiului Civil că sclavia, care a fost stabilită „prin decretul Dumnezeului Atotputernic, este prezentă în Biblie în amândouă testamentele, de la Geneza la Apocalipsa”.

Geneza 9:25 – „Și a zis: «Blestemat să fie Canaan! Să fie robul robilor fraţilor lui!»” Pe baza acestui verset biblic s-a construit teoria blestemului lui Ham (tatăl lui Canaan). Pastorul unei biserici protestante din Texas scria pe site-ul personal în 2013 că „dovada prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul israeliţilor era absenţa canaaniţilor cu pielea neagră printre evrei”. În realitate, nu există o legătură afirmată direct între culoarea pielii și blestemul asupra lui Ham. Se pare că însăși soţia lui Moise avea pielea mai neagră decât a celorlalţi.

1 Samuel 15:3 – „Du-te acum, bate pe Amalec și nimicește cu desăvârșire tot ce-i al lui; să nu-i cruţi, și să omori bărbaţii și femeile, copiii și pruncii, cămilele și măgarii, boii și oile.” Textul acesta a fost folosit pentru a justifica războaiele și chiar genocidul (de exemplu, în Ruanda, în 1994). O analizare atentă a Bibliei arată însă că fericiţi sunt cei „împăciuitori” (vezi Matei 5:9), nu cei care „scot sabia” (veziMatei 26:52).

Matei 27:25 – „Și tot norodul a răspuns: «Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri»”. A constituit o justificare pentru antisemitism. Este absolut uimitor cum cei care au pretins că Biblia vorbește împotriva evreilor au trecut cu vederea alte pasaje ale Noului Testament care spun că evreii „oricum sunt mari” (vezi Romani 3:2; Romani 9 – 11 etc.).

Romani 13:1 – „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu.” Este argumentul cel mai des folosit pentru supunerea necondiţionată faţă de cerinţele statului. Cei care pretind ascultare oarbă uită, însă, că regula Scripturii este enunţată foarte clar de Iisus și de apostoli: „Daţi dar cezarului ce este al cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Matei 22:21; cf. Marcu 12:17; Luca 20:25) și „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Faptele Apostolilor 4:29).

Matei 21:12 – „Iisus a intrat în Templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toţi cei ce vindeau și cumpărau în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor ce vindeau porumbei”. A fost folosit în Evul Mediu pentru a justifica războaiele de eliberare a Ierusalimului, cruciadele. Textul însă nu este nici pe departe o poruncă sau un îndemn de a păstra Ierusalimul curat și nici măcar de a-l considera un loc mai sfânt decât altele. Nici Iisus și nici apostolii nu au spus vreodată așa ceva.

Filipeni 4:13 – „Pot totul în Hristos, care mă întărește.” Un verset preferat de sportivi și nu numai. Pavel vorbește aici însă de lipsurile și nevoile sale, cu care s-a deprins să trăiască, mulţumindu-le totuși filipenilor că s-au gândit la el și i-au trimis un mic ajutor. Textul nu este un cec în alb, pe care Dumnezeu îl dă omului ca să facă ce vrea.

 Un exemplu care ar trebui să ne pună pe gânduri

Istoria folosirii greșite a Scripturii are un moment asupra căruia merită să zăbovim, chiar dacă l-am amintit anterior: Biblia în Germania nazistă. Unul dintre obstacolele evidente în lupta împotriva evreilor a fost pentru autorităţile germane faptul că Biblia era plină de trimiteri pozitive la poporul evreu. Astfel că a fost înfiinţat Institutul pentru Studierea și Eradicarea Influenţei Evreilor din Viaţa Bisericii Germane, condus, evident, de un teolog, Walter Grundmann, născut în 1906, deci destul de tânăr la data numirii în această funcţie, în anul 1939. În 1940, institutul a publicat o variantă modificată a Noului Testament, intitulată Mesajul lui Dumnezeu, din care lipsea Evanghelia după Ioan și toate trimiterile la Iisus ca fiind Robul sau Mielul lui Dumnezeu. Vechiul Testament fusese lăsat cu bună știinţă deoparte, pentru referirile la poporul evreu. Un alt amănunt surprinzător era că, din predica de pe munte, fusese omisă fericirea pentru cei milostivi. Institutul funcţiona la Eisenach, nu departe de locul unde Martin Luther lucrase la propria lui traducere. Varianta aceasta de text a fost tipărită în foarte multe exemplare și le-a fost trimisă pe front soldaţilor, fiind un puternic mijloc de răspândire și consolidare a ideilor lui Hitler și ale asociaţilor săi.

În 1942, Grundmann avea să declare chiar că, „în Germania, credinţa nu se poate baza pe Pavel, deoarece concepţiile lui au fost deformate de sistemul și principiile iudaice”. Căderea lui Hitler și a regimului său avea să îl facă pe Grundmann să se îndrepte spre alte domenii ale cercetării teologice, acest episod din viaţa lui rămânând aproape uitat. Totuși faptul că multe comunităţi creștine, chiar conservatoare, au ales să excludă membri care aveau origine evreiască, faptul că mulţi creștini au susţinut acţiunile militare și politice ale lui Hitler arată că ideile acestea erau mult mai răspândite decât ne-am fi imaginat probabil.

Cum să citim Biblia?

Devine poate cea mai presantă întrebare în momentul acesta. Dar, înainte de a-i oferi un răspuns, ar trebui să stabilim de ce citim Biblia. Motivaţia pe care o avem în citirea Bibliei influenţează în mod direct felul în care ne raportăm la ea și la autoritatea ei. Cititorul modern al Scripturii trebuie să se decidă dacă privește Biblia ca pe singura sursă a revelaţiei divine, așa cum pretinde ea, sau ca pe una dintre surse, așa cum poate părea mai convenabil. Dacă acceptăm că ea este doar o sursă dintre multe altele, acceptăm implicit că noi suntem sursa finală de autoritate, ceea ce este, din multe puncte de vedere, o povară prea mare pentru fiinţa umană. Dacă însă acceptăm existenţa lui Dumnezeu, trebuie să acceptăm că El vrea să dea un sens și o finalitate vieţii noastre, că El este sursa supremă de autoritate, iar de felul în care noi ne raportăm la El depind pacea, bucuria și fericirea noastră și a celor cu care venim în contact.

În privinţa regulilor de citire și de interpretare, cel care este preocupat de descoperirea corectă a învăţăturii Bibliei ar trebui să ţină cont de contextul imediat al textului pe care dorește să îl interpreteze, de mesajul primar și de cel originar – adică ceea ce destinatarii direcţi au înţeles. De asemenea, o interpretare corectă va ţine cont de contextul general al Bibliei și de genul literar al cărţii respective. Ca regulă universală: trebuie să nu uităm că mesajul principal este cel pe care destinatarii direcţi l-au înţeles și că doar acel mesaj este cel pe care îl putem aplica la situaţia noastră, fără să ignorăm situaţia de atunci.

În plus, în ciuda unui număr impresionant de autori, aproape 40, Scriptura trebuie văzută ca o carte unitară (pentru că aceasta spune ea despre sine), unde fiecare afirmaţie trebuie înţeleasă în contextul general al afirmaţiilor de același fel. Acest principiu, enunţat prin formularea „Biblia este propriul ei interpret” implică faptul că, ori de câte ori nu înţelegem o idee sau un concept, ar trebui să căutăm felul în care ideea sau conceptul respectiv se regăsește în alte locuri ale Scripturii și ce explicaţie dă aceasta acelor adevăruri greu de înţeles pentru noi.

Biblia nu se înţelege însă doar cu concordanţa și cu creionul, ci se înţelege și practic, pentru că ne provoacă să aplicăm, să „gustăm”, pentru a ne convinge de autenticitatea declaraţiilor ei. Pentru a ne convinge de puterea afirmaţiilor ei trebuie să punem în practică ceea ce citim, să testăm personal afirmaţiile ei și apoi, dacă ele ne-au motivat, să mergem mai departe să le împărtășim și altora.

Nu în ultimul rând, creștinii practicanţi înţeleg că e nevoie de rugăciune și de călăuzirea lui Dumnezeu pentru a trece dincolo de o înţelegere superficială a textului și, în al doilea rând, de a accepta provocare ei de schimbare a vieţii.

Pe de altă parte, folosirea Scripturii pentru a justifica aspecte politice sau spirituale care ţin strict de agenda personală slăbește încrederea oamenilor în autenticitatea ei și o transformă într-un oracol care spune totdeauna doar ceea ce trebuie. Tocmai de aceea nu trebuie să ne mai mire că, deși pe fiecare dolar scrie „Noi credem în Dumnezeu”, un sondaj Gallup releva că doar 24% dintre americani mai cred că Biblia este cuvântul propriu-zis al lui Dumnezeu. La urma urmei nu doar oamenii politici folosesc Biblia pentru a-și justifica acţiunile, ci fiecare dintre noi, la nivel personal, e ispitit să facă la fel. Citarea făgăduinţelor lui Dumnezeu în paralel cu o viaţă trăită după voia noastră este la fel de nepotrivită ca eventuala pretenţie ca Dumnezeu să despice Marea Roșie în timp ce noi suntem încă în Egipt. Nu degeaba l-a întrebat Iisus pe cărturarul evreu: „Ce e scris în Lege? Cum citești în ea?”. Două întrebări permanent importante pentru fiecare dintre noi.

Footnotes
[1]„Manfred Brauch, Abusing Scripture, The Consequences of Misreading the Bible, InterVarsity Press, 2009, e-book.”
[2]„Ibidem, 56/625.”
[3]„Matei 26:52. ”.

„Manfred Brauch, Abusing Scripture, The Consequences of Misreading the Bible, InterVarsity Press, 2009, e-book.”
„Ibidem, 56/625.”
„Matei 26:52. ”.