Întrebarea din titlu este un protest exprimat sub forma unei nedumeriri acuzatoare la adresa lui Dumnezeu. Nu este altceva decât o condamnare voalată a lui Dumnezeu și a acţiunilor Lui. Este expresia ciudată a rebeliunii unei lumi care se vede pe sine superioară lui Dumnezeu. Oamenii uită cuvintele Scripturii din cartea lui Iov: „Supărarea să nu te împingă la batjocură…” (Iov 36:18).

Nedumerirea se naște pornind de la premisa că oamenilor „buni“ este normal să nu li se întâmple lucruri rele, ci dimpotrivă, este firesc să li se întâmple lucruri bune, ca urmare și ca răsplată pentru viaţa lor de oameni „buni“. Atunci când lucrurile par a merge în sensul contrar acestor așteptări se nasc nedumerirea și apoi dezamăgirea, urmate de revolta împotriva lui Dumnezeu. În unele cazuri situaţia este agravată de faptul că, în timp ce „oamenilor buni“ li se întâmplă lucruri „rele“, oamenilor „răi“ li se întâmplă lucruri „bune“. Asta pune capac situaţiei.

Întrebarea „De ce li se întâmplă lucruri rele oamenilor buni?“ se bazează pe două premise[1]: anumite lucruri care li se întâmplă unor oameni sunt rele și acea categorie de oameni care suferă este formată din oameni buni. Cele două premise induc sau justifică următoarea concluzie: Dumnezeu este nedrept și acţiunea „Lui“ este condamnabilă. Cine le face așa ceva „oamenilor buni“ nu este bun. Devine implicită ideea: dacă aș fi fost în locul Tău aș fi procedat altfel (sunt mai bun decât Tine).

Nu pun în niciun fel sub semnul îndoielii sinceritatea acestor oameni și nici greutatea suferinţei lor. Parcă aud cuvintele unui pastor contemporan cu Spurgeon, care plângea pe umărul lui Dumnezeu și-L acuza de nedreptate și nepăsare în cazul pierderii soţiei lui: „Eu, care sunt rău, dacă aș fi văzut un câine lovit în drum și aș fi avut putere, l-aș fi vindecat și l-aș fi scăpat de la moarte. Dar Tu nu ai ţinut cont de soţia mea, care Te-a slujit așa de credincios. Ai dispreţuit rugăciunea noastră și nu Ţi-a păsat de lacrimile noastre…“

Oricât de șocant sună cuvintele pastorului, să ne reamintim că Iov și Ieremia, în plângerile lor, au mers pe același drum. Și câte milioane de alţi oameni au simţit și au suferit la fel, dar și-au ascuns emoţia în suflet.

Urmând cea mai simplă logică, omul este bulversat de acţiunile aparent insensibile ale unui Dumnezeu prezentat ca fiind bun și având o îndurare ce rămâne în veci, peste mii de neamuri de oameni, care iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul. Și nu doar cel ce se consideră bun are așteptări înalte de la Dumnezeu, ci și cel care a făcut răul. Și el așteaptă de la un așa Dumnezeu să fie iertat și scăpat, să nu fie pedepsit sau să nu sufere urmările răului din viaţa lui. Păcătosul se gândește la felul în care și-ar ierta copilul care a greșit și cum nu i-ar ţine în seamă răul pe care l-a făcut și se întreabă cum ar putea Dumnezeu să fie altfel. Iisus Însuși pare să întărească asemenea așteptări când spune: „Deci, dacă voi, care sunteţi răi, știţi să daţi daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!“[2]. Chiar și cel mai rău dintre oameni hrănește totuși o speranţă tainică de a beneficia de o asemenea bunătate din partea lui Dumnezeu. Sunt rari oamenii care pot spune, precum Scriptura, „pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar omul acesta n-a făcut niciun rău“[3]. Însă o asemenea recunoaștere și mărturisire a păcatului, acceptarea consecinţelor lui și recunoașterea justiţiei, departe de a însemna abandonarea de sine, sunt urmate de cuvintele pline de semnificaţie: „Doamne, adu-ţi aminte de mine…“[4]

În toate cazurile și situaţiile menţionate mai sus și în multe altele care ar mai putea fi adăugate, central și determinant nu este lucrul rău care i se întâmplă omului „bun“ sau „rău“, ci imaginea pe care o are omul despre Dumnezeu. Cum este Dumnezeul în care crede el? Filozofii au spus că omul este ceea ce gândește, dar Iisus ne-a amintit că omul este ceea ce crede el despre Dumnezeu.

Problema lui Iov, de pildă, nu era suferinţa lui, ci era însăși imaginea lui Dumnezeu: „Căci nu întunericul durerii mele mă nimicește, nici negura în care sunt înfășurat. Pentru ce nu păzește Cel Atotputernic vremurile de judecată, și de ce nu văd cei ce-L cunosc zilele Lui de pedeapsă?“[5] O pleiadă de nelegiuiţi blestemă lumea cu fărădelegile lor, oameni imorali, nedrepţi și violenţi fac rău nestingheriţi și produc o inimaginabilă suferinţă: „Și totuși, Dumnezeu prin puterea Lui lungește zilele celor silnici și iată-i în picioare când nu mai trăgeau nădejde de viaţă; El le dă liniște și încredere, are privirile îndreptate spre căile lor.“[6]

Lucruri rele și oameni buni

Cum stabilim nocivitatea unor întâmplări sau evenimente? În cazul multor lucruri care m-au făcut să murmur și să cârtesc împotriva lui Dumnezeu am sfârșit mulţumindu-I și lăudându-L. De câte ori nu am zis împreună cu Asaf – „eram prost și fără judecată…“[7] Ce o fi gândit Iosif pe lungul drum al robiei Egiptului? Ce o fi gândit Daniel în groapa cu lei? Dar cei trei prieteni ai săi în cuptorul de foc? Au privit ei oare favorabil aceste grele încercări? Greu de spus. Dar, la urmă, fiecare dintre ei și-a dat seama că nu ar fi ales un alt drum decât acela pe care l-a condus Dumnezeu.

Așadar, de unde știu că un anume lucru este rău? Care sunt criteriile? „După roade veţi cunoaște“, a spus Iisus. Nu după senzaţie, nici pe moment, nici după opinia vremii sau a culturii respective. Pe loc, îndată ce „răul“ s-a produs, e mult prea devreme ca să te poţi pronunţa, fiindcă adevăratele roade nu se vor vedea înăuntrul porţilor timpului, ci numai dincolo de pragul veșniciei. Inima noastră care se grăbește să categorisească lucrurile care ni se întâmplă în bune și rele esteoinimă „nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?“[8]. Este cineva care poate s-o cunoască, dar acel cineva nu sunt eu, nici lumea mea, ci Dumnezeu. Eu pot doar să mă rog: „Cercetează-mă, Dumnezeule și cunoaște-mi inima!”[9].

Viaţa noastră este rezultatul tuturor lucrurilor care ni se întâmplă, fie bune, fie rele. Există însă un loc al conversiei tuturor acestora. „De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.“[10] Aici, lucrurile care ni se întâmplă își pierd identitatea pe care le-am conferit-o noi. Ele toate sunt angajate de Dumnezeu să lucreze spre bine. Cine sunt aceia pentru care Dumnezeu pune la lucru „toate lucrurile“și le poruncește să lucreze spre bine? Ei sunt „cei ce iubesc pe Dumnezeu“, sunt „cei chemaţi după planul Său“.

Cum este omul „bun“? Ca răspuns la folosirea superficială a acestui cuvânt, Iisus îl întreabă pe cel ce îl rostise: „Pentru ce Mă numești bun? i-a zis Iisus. Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.“[11] Cu alte cuvinte, El este singurul „Om bun“. El este de fapt singurul Om – „Iată Omul!“ a zis Pilat. Noi nu suntem „oamenii“ pe care i-a creat și dorit Dumnezeu, ci fiinţe umane aflate într-o stare de păcat. Despre unul singur se poate spune că este Om adevărat – Iisus.

Întrebarea esenţială despre de ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni

Întrebarea capitală nu este, așadar, dacă lucrurile care ni se întâmplă sunt rele sau bune sau dacă noi, cei cărora ni se întâmplă aceste lucruri, suntem buni sau răi. Întrebarea capitală este: Dumnezeul căruia ne închinăm este bun sau rău? Acesta este criteriul care împarte lucrurile în bune și rele și pe oameni în buni și răi. Toate lucrurile care ni se întâmplă sunt bune când Dumnezeu este bun și toate lucrurile care ni se întâmplă sunt rele când Dumnezeul căruia ne închinăm este rău – fie că exprimăm sau nu acest lucru.

Sunt așteptările noastre cu privire la Dumnezeu realiste? Suntem noi siguri că am identificat adevărata problemă pe care încercăm să o rezolvăm? Chesterton punea degetul pe rană când, în cuvintele părintelui Brown, spunea: „ Nu e vorba de faptul că ei nu pot să vadă soluţia. Problema este că ei nu văd problema!“[12]. Adevărata noastră problemă nu are de-a face cu lucrurile care ni se întâmplă, nici cu starea noastră, ci cu ceea ce credem despre Dumnezeu. Noi nu avem „probleme“, ci o singură problemă,și de aici se nasc toate celelalte probleme.

„Toată vorbirea ușuratică și ieftină cu privire la puterea suverană a lui Dumnezeu care are controlul asupra lumii în care este atâta suferinţă și nedreptate este obscenă. Toată vorbirea plină de încredere de sine cu privire la o biserică puternică ce are mandatul și abilitatea să schimbe societatea cu o agendă politică conservatoare sau liberal-socială sau cu un program evanghelistic de un fel sau de altul este tot mai mult absurdă într-o biserică în dezintegrare și care nu-și poate rezolva propriile problemele, cu atât mai puţin problemele lumii. Singura Evanghelie care are sens și poate să ajute este vestea bună despre un Dumnezeu care suferă împreună cu și pentru umanitate. Și singura biserică credibilă este aceea care este binevoitoare să dea o mărturie despre un astfel de Dumnezeu prin chiar bunăvoinţa ei de a face ceea ce spune că face Dumnezeu.“[13]

De-abia după ce am identificat problema putem vorbi de o soluţie. Recent am stat de vorbă cu o doamnă care avea mai mulţi nepoţi. Am auzit de la ea o poveste care m-a făcut să mă cutremur. Sunt oameni care au mari probleme cu conștiinţa lor și cu nelegiuirile sau crimele comise. Problema lor însă nu este de fapt legată de ceea ce au făcut ei, ci de imaginea pe care o au despre Dumnezeu. Ce cred ei despre Dumnezeu este ceea ce îi sfâșiepe unii. Cum cred ei că va trata Dumnezeu păcatul lor, asta este problema. Dacă astfel de oameni nu se pot ierta (mult mi-aș dori să fiu lângă ei și să le spun ce a zis Iisus despre Dumnezeu, să îi spun că bunul Iisus este imaginea bunului Dumnezeu), există alţii care se iartă singuri, precum criminalii de la Nürnberg, care cântau „O, Betleem“ în momentul spânzurării lor, luându-și la revedere de la lume prin cuvintele „ne vedem pe Noul Pământ“. Drumurile acestor oameni au mers în direcţii diferite în funcţie de imaginea pe care au avut-o ei despre Dumnezeu.

Răspunsul nebăgat în seamă

Nu cumva izbăvirea pe care o aștepţi să vină de la Dumnezeu este în buzunarul tău sau în mâna ta? De obicei, și în mod aproape natural, noi luăm ca axiomă ideea că problema noastră trebuie să fie undeva în afara noastră: „nu eu, ci soţia pe care mi-ai dat-o”, spunea Adam, „nu eu, ci șarpele pe care l-ai făcut Tu“, continua Eva[14]. Fie soţia, fie șarpele, sigur este doar faptul că problema se află în afara mea. Dar dacă problema mea sunt chiar eu? În acest caz nu voi găsi nicio soluţie înainte de a identifica adevărata problemă. Dumnezeu nu lucrează cu valori ireale sau false, ci „El va judeca după adevăr“și nu se va lăsa „până nu va așeza dreptatea pe pământ!“[15].

El nu va face pentru scăparea ta ceea ce poţi tu face, dar refuzi. Nici măcar nu îţi va răspunde la o întrebare al cărei răspuns îl știi, ci te va îndemna și te va ajuta să folosești toate binecuvântările cunoștinţei și mijloacelor oferite.

Citește și: Cum supravieţuim morţii unei persoane dragi

Biserica Adventistă din Lilongve, Malawi, a fost lovită de o tragedie pe 28 decembrie 2013, în timpul unui serviciu divin în sabat. Opt oameni au fost uciși pe loc de fulgerul care a căzut peste clădire și mulţi alţii au fost răniţi. „Adventiștii și neadventiștii sunt în șoc“, scria editorul Mark Kellner, citând un lider mondial adventist, care se găsea în zonă. Fără îndoială, gândul zboară la Dumnezeu și ridică întrebarea: „De ce li se întâmplă lucruri rele oamenilor buni?“.

Întrebare ce are mai multe răspunsuri. Un corespondent scria că a fost întotdeauna convins că niciodată un fulger nu va lovi un credincios, dar experienţa aceasta i-a spulberat așteptările. Totuși, el se întreba cu seriozitate: un paratrăsnet instalat pe biserica aflată într-o astfel de zonă nu i-ar fi putut scuti de suferinţă și moarte, de descurajare și necredinţă pe mulţi? Refuzul sau neglijenţa de a face ceea ce ești dator și poţi face arată cum vezi și preţuiești tu viaţa. Aceste lucruri condamnă tot așa de sigur precum orice altă lege implacabilă a naturii sau asemenea principiului universal cauză-efect.

Căutăm explicaţia problemei în afara noastră în timp ce ea poate este mai aproape decât credeam. Întindem un deget acuzator într-o direcţie, dar celelalte sunt în direcţia noastră. Dacă Dumnezeu se întreabă: „Ce aș mai fi putut face viei Mele, și nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, când Eu mă așteptam să facă struguri buni?“[16] atunci cu atât mai mult este cazul să ne întrebam și noi: ce mai puteam face și nu am făcut? Ba putem să ne întrebăm și ceea ce Dumnezeu nu are nevoie să se întrebe: „Ce am făcut greșit? Unde trebuia să procedez diferit?“. Doar Iisus a purtat durerile și suferinţele altora fără să fie vinovat de ele. Noi suntem legaţi în taină, cu sau fără știinţa noastră, de lucrurile pe care le deplângem. Firul cauzei lor se strecoară tainic până în inima și în acţiunile noastre. Același binecuvântat izvor al înţelepciunii lui Chesterton spune: „Nu cred într-o soartă care te va lovi indiferent ce vei face, dar cred într-o soartă care te va lovi cu siguranţă dacă nu vei face nimic.“[17] Martin Luther sublinia că e în zadar să crezi în iertarea păcatelor dacă nu crezi că tu ești iertat. Ce dreaptă și adevărată a fost întrebarea ucenicilor la ultima lor cină cu Iisus: „Nu cumva sunt eu, Doamne?“[18] Până la urmă chiar și Iuda a pus aceeași întrebare, una foarte bună, pe care ar trebui să ne-o punem și noi mai des. În ceea ce-L privește pe Dumnezeu sau suspiciunea legăturii dintre El și răul care se întâmplă, Biblia spune: „Ochii Tăi sunt așa de curaţi…“[19].„Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău și El Însuși nu ispitește pe nimeni.“[20] Cu adevărat „El este bun și îndurarea Lui ţine în veci!”[21].