Principala problemă a oricărei hermeneutici centrate pe Evanghelie rezidă în stabilirea relaţiei potrivite între Hristos și Biblie.
În perioada recentă, unii teologi au propus o abordare hristologică a hermeneuticii biblice, prin aceasta înţelegând că Iisus Hristos, Evanghelia, mesajul îndreptăţirii prin credinţă sau orice altă temă centrală a Scripturii devine o cheie pentru interpretarea întregii Biblii.[1] Această abordare pare atractivă din mai multe motive.
Nu putem înţelege unele dintre implicaţiile hermeneuticii centrate pe Evanghelie fără să ne uităm mai întâi la Martin Luther, care ne-a lăsat o moștenire durabilă privind această abordare.
Din moment ce Iisus este esenţial pentru mântuirea și credinţa noastră, de ce nu am considera că Iisus este esenţial și pentru înţelegerea Scripturii? Nu este acest lucru poruncit chiar de Scriptură și practicat de scriitorii Evangheliei și de apostolii care Îl prezintă pe Iisus ca explicaţie a Vechiului Testament (cf. Luca 24:27,44,45; Ioan 5:39 și mai departe.; Romani 10:4; 2 Corinteni 1:20; 3:14-16; Galateni 3:24; Coloseni 1:25 – 2:3)?
Nu este Iisus Acela care unește Vechiul și Noul Testament? Nu are Iisus întâietate faţă de Biblie, deoarece El Însuși este revelaţia lui Dumnezeu? Mai mult decât atât, nu ar reuși o hermeneutică hristocentrică să risipească orice acuzaţie de sectarism, prin stabilirea fermă a lui Hristos drept cheie interpretativă pentru înţelegerea Scripturii?[2]
Martin Luther și hermeneutica sa hristologică
În timp ce a afirmat autoritatea Scripturii și a proclamat Sola Scriptura ca normă, Martin Luther a propus și un alt principiu hermeneutic, ce poate fi numit „principiul hristologic”. Acest principiu a fost esenţial în producerea unei schimbări subtile, dar semnificative, în înţelegerea autorităţii teologice și în hermeneutica Bibliei.
Deși afirma autoritatea divină a Scripturii și prioritatea Bibliei faţă de tradiţia bisericească, autoritatea teologică a lui Luther era strâns legată de modul lui de a înţelege Evanghelia. Din perspectiva lui Luther, Hristos și Evanghelia îndreptăţirii numai prin credinţă, pe care Scriptura o atestă, au constituit centrul teologic al Scripturii și, prin urmare, în cele din urmă cheia autorităţii sale finale.
În acest sens este grăitoare celebra prefaţă a lui Luther la Epistola lui Iacov, unde susţine că, dacă o învăţătură nu arată spre Hristos sau dacă Îl exclude chiar, aceea nu este o învăţătură apostolică, indiferent că o predică unul ca Petru sau ca Pavel. Pe de altă parte, orice învăţătură care Îl aduce pe Hristos mai aproape este apostolică, inclusiv dacă aceasta ne-ar parveni de la Iuda, Ana, Pilat sau Irod.[3]
Astfel, pentru Luther, conţinutul Scripturii este Hristos, iar lucrul acesta, pare să susţină el în mod repetat, este ceea ce îi conferă autoritatea. Toată Scriptura se învârte în jurul lui Iisus ca în jurul unui veritabil centru. Această „hristocentricitate” poate fi văzută drept elementul decisiv al modului lui Luther de interpretare și utilizare a Scripturii.[4]
Astfel, Luther a susţinut de fapt nu „primatul Scripturii în sens strict, ci primatul Evangheliei pe care Scriptura o atestă și, prin urmare, primatul Scripturii ca atestare a Evangheliei”[5]. Luther a apreciat Biblia „pentru că este leagănul care Îl ţine pe Hristos. Din acest motiv, Evanghelia îndreptăţirii prin har, prin credinţă, i-a servit lui Luther drept cheie hermeneutică a Scripturii.”[6]
Interpretarea lui Luther poate face ca Hristos și Scriptura să intre în contradicţie, fiindcă produce o ierarhie în care primordial este Cuvântul întrupat (Hristos).
Dacă Scriptura nu se referă la Hristos, nu trebuie considerată Scriptură autentică.[7] Acest mod de a înţelege Evanghelia a devenit pentru Luther fundamentul în funcţie de care determina autoritatea relativă a diferitelor scrieri canonice.[8] Dacă Scriptura este împărăteasă, Hristos este Împărat, chiar și peste Scriptură![9] Aceasta înseamnă că, dacă un pasaj al Scripturii pare să fie în conflict cu interpretarea lui Luther centrată pe Hristos, interpretarea sa devine „o critică, centrată pe Evanghelie, a Scripturii”.[10]
Interpretarea lui Luther poate face ca Hristos și Scriptura să intre în contradicţie, fiindcă produce o ierarhie în care primordial este Cuvântul întrupat (Hristos), urmat de Cuvântul rostit (Evanghelia) și apoi de Cuvântul scris (Scriptura). O astfel de ierarhizare duce la un canon în interiorul canonului, ceea ce compromite puterea principiului Scripturii potrivit căruia Scriptura este singura sursă a propriei interpretări.
Căci, „dacă este interpretată în funcţie de un centru doctrinar sau de o tradiţie, Scriptura nu se mai interpretează pe ea însăși, ci noi suntem cei care interpretăm Scriptura prin intermediul unei doctrine sau tradiţii, căreia Scriptura îi este, astfel, supusă.”[11] Prin urmare, nu este de mirare că metoda hristologică a lui Luther „s-a transformat într-un instrument de critică teologică”[12] potrivit căruia interpretul devine, în cele din urmă, judecător și se află deasupra Scripturii. Ironia acestei critici teologice este că este făcută în numele lui Iisus Hristos și al Evangheliei.
Relaţia dintre Hristos și Biblie
În definitiv, principala problemă a oricărei hermeneutici centrate pe Evanghelie rezidă în stabilirea relaţiei potrivite între Hristos și Biblie. Desigur, Iisus Hristos este esenţial pentru mântuirea noastră. Fără El nu am putea și nu am fi mântuiţi. Acest lucru îl recunoaștem și îl înţelegem cu bucurie prin credinţă. Hristos Însuși le-a explicat ucenicilor pasajele în care Scriptura arăta spre El (Luca 24:25-27). Scriptura mărturisește despre Hristos (Ioan 5:39). Dar întrebarea decisivă este: Cum trebuie să înţelegem relaţia dintre Hristos și Scriptură?
Se pare că cineva trebuie să creadă mai întâi Scriptura pentru a putea crede apoi în Hristosul Scripturii.
Dumnezeul cel viu al Scripturii a ales să Se descopere prin Cuvânt. Dumnezeu a considerat că este potrivit să-și încredinţeze cuvântul rostit scrisului, prin intermediul autorilor biblici, dând naștere astfel Bibliei, Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Se pare că cineva trebuie să creadă mai întâi Scriptura pentru a putea crede apoi în Hristosul Scripturii. Cuvântul întrupat (Iisus Hristos) nu poate fi separat de Cuvântul scris (Sfânta Scriptură). Iisus Însuși a apelat la Scriptură pentru a Se face cunoscut.
Când i-a întâlnit pe ucenici pe drumul spre Emaus, El a început „de la Moise și de la toţi prorocii” și le-a explicat „în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27). Mai târziu în acea seară, Iisus a indicat din nou Scripturile când le-a arătat ucenicilor că tot ce este scris despre El „în Legea lui Moise, în Proroci și în Psalmi” (v. 44) trebuie să se împlinească. „Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile” (v. 45). Fără aportul sigur al relatării scripturilor privind lucrarea și moartea lui Iisus, Evanghelia lui Hristos ne-ar fi necunoscută și de puţin folos.
Iisus Însuși S-a referit în mod repetat la Scriptură ca norma cu autoritate în materie de credinţă și practică. El l-a întrebat pe cărturar: „Ce este scris în Lege? Cum citești în ea? ” (Luca 10:26). Când cărturarul a citat Deuteronomul 6:5 și Leviticul 19:18, Iisus l-a lăudat pentru că a răspuns corect (v. 28). Iisus Însuși a subliniat aceeași idee: „N-aţi citit niciodată în Scripturi”? (Matei 21:42); „Oare n-aţi citit…?” (Matei 12:3,5; 19:4; 22:31; Marcu 12:10,26; Luca 6:3 ); „Cine citește să înţeleagă” (Matei 24:15; Marcu 13:14). Indiferent că a vorbit cu cărturari sau cu oameni de rând, Iisus Și-a asumat întotdeauna ca premisă autoritatea deplină a întregii Scripturi.
Pentru Iisus, Scriptura era singura sursă de autoritate prin intermediul căreia putem discerne binele și răul. Când a spus în Matei 5:21,22: „Aţi auzit că s-a zis (…) dar Eu vă spun (…)”, El nu a discreditat autoritatea Scripturii și nici nu Și-a pus cuvântul mai presus, împotriva și în contradicţie cu cuvintele Scripturii. El nu a abolit Scriptura, ci mai degrabă a intensificat ceea ce Dumnezeu a încredinţat oamenilor prin Cuvântul Său scris. De fapt, El Însuși S-a ghidat după Scriptură.
Când Scriptura nu este contextul pentru înţelegerea lui Iisus Hristos, Iisus devine pretextul pentru a judeca Scriptura.
Iisus a citat Scripturile și S-a raportat mai degrabă la ele decât la propriul Său cuvânt pentru a-l respinge pe diavol în timpul ispitirii Sale (cf. Matei 4:4,7,10). Atunci când a explicat ce înseamnă să credem în El ca Mesia, a spus: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura” (Ioan 7:38; subl. ad.). Scriptura L-a recunoscut pe Iisus ca Hristos. Când Scriptura nu este contextul pentru înţelegerea lui Iisus Hristos, Iisus devine pretextul pentru a judeca Scriptura.
Nu-L găsim niciodată pe Iisus criticând părţi ale Scripturii. Nici pe apostoli nu îi vedem făcând acest lucru. Ei nu insinuează nici măcar o dată că vreo parte sau alta a Scripturii nu este demnă de încredere sau nu are autoritate divină. Iisus nu abrogă Legea și Profeţii; El le susţine. Putem fi noi mai creștini decât Hristos Însuși? Putem fi noi mai apostoli decât apostolii?
Perspective teologice simfonice sau centru teologic monofonic?
Trebuie să facem distincţie cu atenţie între o temă centrală din Scriptură și postularea unui centru teologic care funcţionează ca o cheie hermeneutică prin care alte părţi și declaraţii ale Scripturii sunt retrogradate la un statut secundar sau inferior. Un centru teologic care funcţionează ca o cheie hermeneutică duce la un canon în canon, care nu reprezintă corect plinătatea, bogăţia, lărgimea și adâncimea adevărului divin, așa cum îl găsim în toată Scriptura.
Un centru monofonic duce la o critică a conţinutului Scripturii. Este reducţionist să postulăm o „hermeneutică evanghelică” în care Iisus Hristos este cheie hermeneutică pentru interpretarea Scripturii. Materialul biblic este prea bogat și are prea multe faţete pentru a-l putea limita la o singură temă sau centru. Mai degrabă decât un centru monofonic, Biblia ne prezintă o perspectivă teologică „simfonică”, mult mai cuprinzătoare.[13]
La întrebarea perenă: Care este elementul central al Scripturii?, răspundem punând o altă întrebare: „Unde găsește cineva punctul central al unei simfonii sau al unei piese de teatru? Desigur, există teme centrale, dar niciun punct nu poate fi luat drept centru, decât dacă însăși unitatea întregului este văzută drept centru.”[14] Trebuie să îi permitem Scripturii în întregime (Tota Scriptura), cu toate vocile și genurile sale multifaţetate, să ne dezvăluie bogăţia și profunzimea înţelepciunii lui Dumnezeu.
A susţine principiul Sola Scriptura înseamnă mai mult decât a acorda Scripturii întâietate faţă de alte surse în teologie. Sola Scriptura afirmă că Scriptura este singura sursă de interpretare a Scripturii. Aceasta face Scriptura fundamentală pentru teologie.
Doar o citire simfonică a întregii Biblii, sub îndrumarea unificatoare a Duhului Sfânt, va da mărturie în chip potrivit despre multiplele aspecte ale Scripturii.
Concluzie
Dumnezeu a ales să folosească Duhul Său Sfânt pentru a ne conduce la Cuvântul Viu (Iisus Hristos) prin Cuvântul Scris (Sfintele Scripturi). Aceasta arată cum Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, a ales să facă disponibilă revelaţia Sa la nivel universal. Scriptura este esenţială pentru credinţa și devotamentul nostru faţă de Dumnezeu, deoarece nu există altă mărturie despre Iisus Hristos decât Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Nu avem alt Hristos decât Acela pe care ni-l prezintă scriitorii biblici.
Supunerea faţă de Iisus Hristos, Domnul viu, implică supunerea noastră credincioasă faţă de Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce a făcut Iisus. În mod individual, precum și colectiv (ca biserică), ne aflăm sub autoritatea Scripturii, deoarece singura sursă cu autoritate pe care o avem despre Iisus este Scriptura. Nu ne închinăm hârtiei și cernelii și nici nu idolatrizăm o carte, ci pur și simplu recunoaștem că Biblia este sursa care ne spune totul despre Iisus Hristos. Prin Sfintele Scripturi am învăţat să-L cunoaștem și să-L iubim (1 Petru 1:8 ).
Sola Scriptura fără Hristos este vorbărie goală, dar Hristosul fără Scriptură, al cui Fiu este?
Această poziţie nu înseamnă bibliolatrie, ci aderare la creștinism în forma sa cea mai autentică. Duhul lui Hristos care locuiește în creștini nu îi face niciodată să se îndoiască, să critice, să treacă dincolo sau să rămână sub standardele învăţăturilor Bibliei. Duhul Sfânt nu ne îndepărtează niciodată de Cuvântul Scris, la fel cum nu ne îndepărtează nici de Cuvântul Viu. În schimb, El ne menţine într-o supunere constantă, conștientă și de bunăvoie faţă de ambele simultan.
Sola Scriptura fără Hristos este vorbărie goală, dar Hristosul fără Scriptură, al cui Fiu este? Fără Scripturi nu L-am cunoaște pe Iisus ca Hristosul mesianic și El nu ar putea fi Mântuitorul nostru. Astfel, loialitatea noastră faţă de Biblie face parte din loialitatea noastră faţă de Hristos. Nu avem nevoie de o critică umană a Scripturii – nici măcar în numele lui Hristos –, ci de o examinare critică a noastră, a bisericii și a altor domenii prin Scriptură, demersuri pentru care doar textul biblic a fost făcut potrivit de Dumnezeu.
Acest articol a apărut iniţial în revista Ministry din decembrie 2021.
Frank M. Hasel este doctor în teologie sistematică la Universitatea Andrews, director asociat al Institutului de Cercetări Biblice al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, din Silver Spring, MD, SUA.
Te-ar putea interesa și: Ce a spus Iisus despre El Însuși
