Cum se deosebesc Scripturile creștine de textele sacre necreștine (Coran, Vedele, Dharmele, Cartea lui Mormon etc.)?
Elemente comune evidente între religiile lumii sunt prevederile morale și etice: prohibiţiile privind furtul sau uciderea, afirmarea castităţii și sacralităţii familiei, respectul faţă de părinţi. Elemente fundamentale comune de natură doctrinală ar fi: originea elevată a omului, pierderea acestui statut, căderea în starea actuală dominată de suferinţă și moarte, existenţa unui cataclism care a schimbat istoria, necesitatea unui sacrificiu în relaţie cu divinitatea, căutarea unei soluţii pentru recuperarea stării paradisiace, iar ascultarea de prevederile religioase asigură accesul într-o lume în care nu există niciunul din necazurile actualei existenţe.
Observarea acestor asemănări a dus în tradiţia iudeo-creștină la conceptul de prisca theologia (teologie ancestrală[1]), conform căruia marii gânditori necreștini au împrumutat idei, concepte din Revelaţia biblică prin interacţiunile cu evreii și creștinii. Găsirea acestor corespondenţe se înscrie în elanul apostolului Pavel de a recupera misiologic revelaţia extrabiblică. Urmând pilda apostolului care îi citează pe Epimenide și pe Aratus[2], creștinii antici au citit motive mesianice creștine în Egloga a 4-a lui Virgiliu.[3]
Jonathan Edwards, mai târziu, a sugerat că învăţături primite prin viu grai din generaţie în generaţie de la fiii lui Noe au circulat în paralel cu revelaţia scrisă.[4] Totuși, din cauza entropiei comunicării, aceste adevăruri s-au distorsionat, creând forme superstiţioase și idolatre ale manifestării religioase. Cercetări ulterioare oferă suport acestei teze[5] și se înscriu în ceea ce a afirmat apostolul Pavel, că Dumnezeu „nu S-a lăsat fără mărturie” între neamuri (Faptele 14:17) – o mărturie care a avut rolul de a limita derapajele imorale sau superstiţioase. În această perspectivă, Siddharta Gautama, Zoroastru, Confucius, Mahomed și scrierile lor, sau atribuite lor, Dharmele, Analectele, Coranul, au funcţionat ca factori reformatori în contextele lor, limitând politeismul, superstiţia și imoralitatea, creând zone de interferenţe pozitive.[6] Ned B. Stonehouse considera că acești autori precreștini, întâlnindu-se cu Revelaţia au fost capabili de a oferi răspunsuri contrastante cu sistemul religios păgân. Acestea, în ciuda contextelor necreștine și anticreștine, ar fi putut fi recunoscute până la un punct ca o exprimare a unor revelaţii creștine.
Deși mântuirea este o ţintă comună în scrierile religioase, aspiraţiile acestora arată (vezi Isaia 8:20) limitele inspiraţiei lor. Rezultatele practice verifică apoi aceste limite[7] (vezi Matei 7:16-20): regula de aur în confucianism cere evitarea negativului, pe când varianta creștină propagă binele, nu doar omite răul; în etica budistă, moralitatea are relevanţă doar pentru aici și acum, pentru o karma mai bună, dar nu în faţa absolutului, în care omul se va disipa la final, pe când în revelaţia biblică Dumnezeu ne invită la o legătură personală cu El, iar moralitatea este rodul permanent al acestei relaţii. Generozitatea divinităţilor hinduse e gratuită, însă în creștinism harul mântuitor acordat credinciosului are la bază sacrificiul suprem al Fiului lui Dumnezeu. Inestimabilul cost al harului oferit implică moralitatea celui care îl oferă, precum și responsabilitatea primitorului, iar accesul universal la beneficiile acestui Dar revalorizează fiecare fiinţă umană.
Scrierile sacre necreștine pot funcţiona ca trepte pentru revelaţia biblică, asemeni monoteismului filosofiei grecești, care i-a pregătit pe membrii Areopagului pentru mărturia completă a revelaţiei lui Iisus. Din această perspectivă, scrierile sacre extrabiblice pot fi considerate sursă de revelaţie în măsura corespondenţei cu Biblia, dar și atunci doar în sens secundar, întrucât aceste corespondenţe trimit căutătorul spre revelaţia care Îl are în centru pe Iisus Hristos.
