Nu e nevoie să citești Biblia cu foarte mare atenţie ca să-ţi dai seama că aceasta conţine suficient material care ar putea fi încadrat la categoria profeţie. Care sunt însă sursa și scopul acestor profeţii? Cum trebuie să le înţelegem și să ne raportăm la ele?

Profeţia este dominantă în Vechiul Testament, de la început până la sfârșit. Imediat ce Adam și Eva au păcătuit și au fost izgoniţi din grădina Eden, Dumnezeu le promite că le va trimite un Mântuitor (Geneza 3:15). Mai târziu, Dumnezeu îl avertizează pe Noe cu privire la un potop care avea să distrugă întregul pământ (Geneza 6). Avraam, părintele fizic și spiritual al lui Israel, a primit mai multe profeţii semnificative; de exemplu, aceea cu privire la exilul egiptean al urmașilor săi. Sfârșitul Vechiului Testament este marcat de cuvintele unor profeţi precum Hagai, Zaharia și Maleahi.

Un profet nu intră într-o stare extatică, după care să „se trezească profeţind”. Profetul slujește planului lui Dumnezeu, nu invers, așa cum reiese și din episodul cu Balaam (Numeri 22 – 24).

„Dar”, ar putea spune unii, „așa stau lucrurile doar în Vechiul Testament.” Nu neapărat. O scurtă privire asupra Noului Testament ne dezvăluie că și aici profeţia era destul de obișnuită. Această secţiune a Bibliei începe cu profeţiile despre cele două nașteri: a lui Ioan Botezătorul și a lui Iisus. Ioan, care avea să anunţe venirea lui Mesia, a fost considerat de Iisus cel mai mare dintre profeţi. Iisus Însuși Și-a încheiat lucrarea cu extraordinara predică cu caracter profetic de pe Muntele Măslinilor. Era nevoie de o viziune profetică pentru a-i spune lui Petru că neamurile aveau să devină parte a bisericii (Faptele apostolilor 10). Pavel și-a transpus experienţele profetice în cea dintâi Epistolă către corinteni și în a doua Epistolă către tesaloniceni. Cel mai concludent exemplu este cartea profetică majoră care încheie Noul Testament, Apocalipsa. Prin urmare, nu putem eluda fenomenul profeţiei, afirmând pur și simplu, așa cum o face o confesiune protestantă anume, că „noi suntem creștinii «Noului Testament»”.

Origini și funcţii

De ce este profeţia atât de răspândită în Vechiul și în Noul Testament? Un prim răspuns simplu, dar concludent la această întrebare ar fi: „Pentru că așa a vrut Dumnezeu.” Răspuns care subliniază originea divină a profeţiei. Un profet nu intră într-o stare extatică, după care să „se trezească profeţind”. Profetul slujește planului lui Dumnezeu, nu invers, așa cum reiese și din episodul cu Balaam (Numeri 22 – 24). Prin urmare, prima concluzie despre originea profeţiei ar fi cea exprimată în 2 Petru 1:21, „oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt”.

Dacă ar fi prezis doar evenimente care aveau să aibă loc în viitorul apropiat, profeţii biblici ar putea fi bănuiţi că sunt pur și simplu ghicitori mai buni decât contemporanii lor, așa cum cred unii cercetători umaniști.

În camera de sus, înainte de răstignirea Sa, Iisus a menţionat una dintre funcţiile profeţiei. Atunci când o profeţie se împlinește, ne amintim ce ne-a spus El și Îl recunoaștem pe Hristos drept ceea ce este de fapt (Ioan 16:4). Versetul din 2 Petru citat mai sus sugerează că, deși viitorul le poate părea incert altora, în cazul creștinilor profeţia este o lumină care oferă speranţă în faţa incertitudinii legate de viitor. Mesagerii lui Dumnezeu au vorbit și pentru comunităţile din care făceau parte, în semn de avertisment și ca îndemn la pocăinţă.

Aplicaţie: în prezent și în viitor

Ce perioadă de timp vizează cuvintele profeţilor? Aceștia au vorbit doar pentru vremea și poporul lor? Cuvintele profeţilor marchează o permanenţă în timp. Primul cadru temporal pentru mesajele profeţilor este prezentul. Multe dintre rechizitoriile profeţilor privind păcatele oamenilor intră în această categorie, un exemplu semnificativ în acest sens regăsindu-se în Amos 2:6-16. Profeţia acestuia nu se referă la viitor, decât dacă o luăm, poate, ca pe un avertisment cu caracter general privind rezultatele acelui tip de comportament recurent. Acest aspect al lucrării profetice, a vorbi din partea lui Dumnezeu într-o situaţie curentă, se mai numește uneori „vestire”. În orice caz, profetul poate vorbi despre lucruri care se vor întâmpla fie în viitorul apropiat, fie în cel depărtat. Iar acest aspect se numește uneori „prevestire”. Când le-a oferit profeţilor viziuni sau cuvinte inspirate despre viitor, Dumnezeu le-a pus înaintea ochilor evenimente complexe, de la cele iminente până la cele vizând veșnicia.

Dacă ar fi prezis doar evenimente care aveau să aibă loc în viitorul apropiat, profeţii biblici ar putea fi bănuiţi că sunt pur și simplu ghicitori mai buni decât contemporanii lor, așa cum cred unii cercetători umaniști. Cu toate acestea, Dumnezeu a extins viziunea profeţilor biblici asupra evenimentelor aflate cu mult dincolo de ceea ce s-ar putea specula. Un exemplu de profeţie la o scară intermediară se referă la perioada captivităţii evreilor în Babilon, pe care Ieremia a plasat-o la 70 de ani (Ieremia 25:12).

Profeţiile despre popoare care se regăsesc în Daniel 2 și 7 sunt un exemplu fascinant de predicţii care se întind pe mai multe secole. Din punct de vedere uman, Daniel pare să fi ales alternativa cea mai puţin probabilă pentru destinul Imperiului Persan în care a trăit, dar, din punct de vedere divin, el a transmis exact ceea ce a prezis Dumnezeu.

Profeţii neîmplinite

Profeţiile care se referă la evenimente proiectate într-o perioadă lungă de timp s-au concentrat uneori pe sfârșitul istoriei umane. Ne referim la ele cu un termen extras din greacă. Sunt profeţii escatologice, cele care se ocupă de „lucrurile ultime”. Știm că Noul Testament se referă la evenimente care vor avea loc în perioada sfârșitului, legate în special de a doua venire a lui Hristos.

Cu toate acestea, ar trebui să recunoaștem și o escatologie a Vechiului Testament. Deși nu sunt la fel de clare, aceste profeţii se găsesc în cărţile tuturor profeţilor mari (de exemplu, Ezechiel 40 – 48) și în majoritatea celor scrise de profeţii mici. Aceste profeţii au elemente comune. Încep cu circumstanţele profetului, de obicei cu exilul babilonian, apoi trec dincolo de evenimentele imediate, în viitor. Astfel, profeţilor li s-a arătat ce ar fi putut deveni Israelul antic. Ei au văzut poporul lui Dumnezeu întorcându-se în ţara promisă. Ierusalimul era văzut ca un oraș proslăvit, un fel de centru al lumii, în care aveau să se adune toate popoarele pentru a se familiariza cu adevăratul Dumnezeu și cu planurile Lui pentru ele, intrând astfel, asemenea iudeilor, într-o relaţie de legământ cu El. Glorificarea acestui pământ și a întregii lumi avea să continue până când acesta se va transforma în Noul Pământ.

Din păcate, aceste profeţii despre Israelul antic nu s-au împlinit niciodată literalmente. „Ce s-a întâmplat, totuși?” s-ar putea să ne întrebăm. Există trei percepţii asupra profeţiilor referitoare la restaurarea și glorificarea Sionului. Abordarea umanistă susţine că profeţii nu au fost cu adevărat destinatari ai preștiinţei divine și că pur și simplu au înţeles greșit. Viziunea opusă este literalismul practicat intens, caracteristic interpreţilor evanghelici cunoscuţi ca dispensaţionaliști, care cred că, deoarece acestea sunt profeţii inspirate de Dumnezeu, ele trebuie să aibă loc în regiunea propriu-zisă a Israelului.

Cea de-a treia abordare a acestor profeţii se situează între aceste două poziţii, mizând pe faptul că aceste profeţii „eșuate” sunt autentice, date de Dumnezeu slujitorilor Săi profeţii, dar și pe faptul că aceste profeţii nu se vor împlini literalmente în Israel.

Provenind de la numele cărţii Apocalipsa, cuvântul „apocalipsă” se referă la revelarea a ceva din viitor, în acest caz a sfârșitului istoriei umane așa cum o cunoaștem.

Cum se pot concilia aceste puncte de vedere? Raportându-ne la aceste profeţii ca fiind condiţionate, ca fiind promisiuni despre ceea ce ar fi putut fi dacă poporul ales al lui Dumnezeu ar fi acceptat pe deplin planul Său pentru el. Din păcate, nu a făcut-o. Vedem eșecul final al acestui plan în Noul Testament, atunci când poporul lui Dumnezeu Îl respinge pe Fiul Său: „[El] a venit la ai Săi, și ai Săi nu l-au primit” (Ioan 1:11). Deși se vor împlini în cazul Israelului înnoit și spiritualizat (Galateni 3:15-29), aceste profeţii nu se vor împlini în sensul propriu pentru Israelul pământesc.

Profeţia apocaliptică

Genul de profeţie care indică spre escatologia Noului Testament și își găsește împlinirea finală în ea este numit „apocaliptic”. (Celelalte tipuri de profeţii sunt numite de obicei „clasice”.) Provenind de la numele cărţii Apocalipsa, cuvântul „apocalipsă” se referă la revelarea a ceva din viitor, în acest caz a sfârșitului istoriei umane așa cum o cunoaștem. Drept urmare, un exemplu semnificativ al acestui tip de profeţie este cartea Apocalipsa. Datorită similitudinilor sale evidente cu Apocalipsa, cartea Daniel este de asemenea clasificată în mod obișnuit ca apocaliptică. Pasaje precum Isaia 24 – 27, Zaharia 9 – 14 și Matei 24 sunt uneori plasate tot în această categorie.

Profeţia apocaliptică presupune o serie de caracteristici. Există o utilizare mai frecventă a viziunilor în cazul profeţiei apocaliptice decât în profeţia clasică. Profeţia apocaliptică prezintă, de asemenea, o utilizare intensă a simbolurilor. În timp ce profeţia clasică se referă de obicei la probleme imediate, profeţia apocaliptică se ocupă mai frecvent de viitorul îndepărtat. Profeţia apocaliptică adesea pune în contrast puternic binele și răul, uneori simbolizate de lumină și întuneric, așa cum se vede, de exemplu, în descrierea din Apocalipsa a marii confruntări dintre Hristos și Satana. Profeţii menţionează de asemenea și existenţa unui înger trimis să îl ajute pe profet să înţeleagă ce i-a arătat Dumnezeu.

Preteriști, istoriciști și futuriști

O diferenţă între profeţia clasică și profeţia apocaliptică ar fi că aceasta din urmă tinde să dezvăluie detaliile evenimentelor care duc la sfârșitul timpului, în timp ce profeţia clasică poate dezvălui doar o etapă intermediară ocazională în procesul de finalizare a istoriei. Cu toate acestea, unii savanţi neagă faptul că profeţia apocaliptică ar cuprinde această trecere în revistă a veacurilor. Aceștia s-au divizat în câteva școli interpretative de gândire.

Interpretarea istoricistă vede profeţiile apocaliptice ca având rol revelator al istoriei umanităţii în mod continuu; adică profeţiile din Daniel și Apocalipsa prezintă marele final din viitor, începând din vremea profetului până la instaurarea viitoarei Împărăţii a lui Hristos. Dovezi puternice în acest sens se găsesc în seria majoră de simboluri care s-au perpetuat de-a lungul secolelor, atât în Daniel, cât și în Apocalipsa. Daniel 2 și 7, de exemplu, prezintă o serie de figuri din metal și animaliere care simbolizează imperii ce se vor succeda până la instituirea Împărăţiei veșnice a lui Dumnezeu (piatra lui Daniel 2) sau până în momentul în care sfinţii Celui Preaînalt intră în Împărăţia eternă a lui Dumnezeu (în Daniel 7). Daniel 11 și 12 repetă modelul, descriind acţiunile anumitor conducători pe parcurs.

Astfel, există dovezi interne puternice din alte cărţi sau din Daniel (și, de asemenea, din Apocalipsa) că aceste profeţii au fost destinate să le ofere ascultătorilor și cititorilor o viziune particulară asupra încheierii istoriei din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, unii au negat acest punct de vedere istoric. Dacă nu le aplicăm la cursul ca atare al istoriei, există două spaţii alternative în care se poate căuta împlinirea acestor profeţii: mai ales în trecut sau mai ales în viitor.

Preteriștii, care interpretează cartea lui Daniel la trecut, consideră că profeţiile sale se încheie în secolul al II-lea î.Hr., pe vremea lui Antioh al IV-lea Epifanul, un rege grec care a domnit în Siria. Întrucât a fost un rege crud mai ales cu evreii, el este văzut ca o împlinire a nenorocirilor care urmau să se întâmple poporului lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, cartea Daniel nu ar fi fost scrisă în secolul al VI-lea î.Hr. ca profeţie viitoare, ci în în secolul al II-lea î.Hr., chiar în timp ce se petreceau aceste evenimente. Prin urmare, nu ar fi o profeţie, ci mai degrabă istoria transcrisă ca profeţie de un autor necunoscut.

Pentru futuriști, profeţiile au început în epoca profetului, dar apoi s-a oprit marele ceas profetic. A existat o paranteză, o pauză, iar segmente majore ale istoriei umane, precum lucrarea lui Hristos și biserica creștină timpurie, pur și simplu nu au fost abordate de profeţie. Futuriștii care preferă poziţia dispensaţionalistă așteaptă repornirea ceasului profetic. Când se va întâmpla acest lucru, ei vor număra ultimii șapte ani ai istoriei pământului (a 70-a săptămână din Daniel 9) ca perioada în care va exista un antihrist literal și personal, care va apărea în Israel și îi va persecuta pe evrei pentru trei ani și jumătate. După ce biserica va fi răpită din lume, evreii vor fi persecutaţi de antihrist și de urmașii săi. Acești ultimi șapte ani se vor încheia cu a doua venire a lui Hristos (de fapt, cu a treia venire pentru ei). Astfel, pentru futuriști, marea buclă a erei creștine este reprezentată de o paranteză, pe care profeţia nu a abordat-o deloc.

Alegerea unei poziţii

Care dintre aceste interpretări are dreptate? Cea istoricistă, cea preteristă sau cea futuristă? Pentru a oferi cu fermitate un răspuns concludent la această întrebare, s-ar impune să parcurgem toate profeţiile în detaliu, ceea ce ar necesita mult spaţiu de dezbatere.

Interpreţii biblici ai Vechiului Testament târziu și până la biserica creștină timpurie pot fi clasificaţi ca istoriciști. Deși au considerat că aspecte majore din aceste profeţii urmau încă să se împlinească, ele făceau totuși parte dintr-un continuum.

Să observăm câteva aspecte. Am observat, din dovezile interne ale acestor profeţii, că acestea sunt exhaustive din punct de vedere istoric. Cu toate acestea, preteristul oferă o perspectivă trunchiată asupra activităţii lui Dumnezeu în istorie: El pare destul de neinteresat de oameni încă din secolul al II-lea î.Hr. (Daniel) sau din secolul I d.Hr. (Apocalipsa). Futuristul se confruntă cu aceeași problemă, dar susţine că toate aceste profeţii aparţin doar acestei perioade; Dumnezeu nu a vorbit în nicio altă perioadă a erei creștine prin vocea profetică.

Școala istoricistă de interpretare nu este de acord, spunând că vocea profetică a lui Dumnezeu a continuat să se facă auzită în toate etapele. Așa cum Vechiul Testament ne-a furnizat o istorie a lumii de la creaţie până la sfârșitul acestei epoci veterotestamentare, tot așa, cărţile apocaliptice ne oferă o perspectivă panoramică asupra erei creștine, dat fiind că Dumnezeu S-a exprimat dinainte prin vocea profetică.

Interpreţii biblici ai Vechiului Testament târziu și până la biserica creștină timpurie pot fi clasificaţi ca istoriciști. Deși au considerat că aspecte majore din aceste profeţii urmau încă să se împlinească, ele făceau totuși parte dintr-un continuum. Reformatorii protestanţi erau, de asemenea, pronunţat istoriciști. Unul dintre evenimentele pe care le-au observat a fost activitatea „cornului mic” (Daniel 7:7-26), pe care l-au identificat cu papalitatea de la Roma.

În mod evident, exegeţii papalităţii au văzut altfel lucrurile și au încercat să pareze elanul reformatorilor în timpul Contrareformei catolice din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. În 1590, Francisco Ribera, din Spania, a publicat un amplu comentariu la Apocalipsa în care a respins interpretarea protestantă și a plasat profeţiile în viitor. Între timp, un interpret spaniol pe nume Luis de Alcazar a introdus interpretarea preteristă în cercurile catolice.

Elaborări similare nu au avut loc în protestantism decât mult mai târziu. Prima abordare preteristă a cărţii lui Daniel în cercurile protestante a venit odată cu comentariul lui Anthony Collins, publicat în 1726. Până în prezent, aproape toţi interpreţii protestanţi proeminenţi s-au dovedit a fi istoriciști. În orice caz, odată cu manifestările raţionalismului, umanismului și ale gândirii liberale din secolul al XIX-lea, multe confesiuni protestante importante s-au orientat spre preterism.

Interpretarea futuristă a profeţiei apocaliptice a fost introdusă de un englez pe nume John Darby, în anii 1820, în perioada în care William Miller predica despre venirea lui Iisus din punct de vedere pronunţat istoricist.

În prezent, punctele de vedere preteriste sunt susţinute în principal de confesiunile protestante liberale, în timp ce punctele de vedere futuriste se regăsesc în special printre evanghelicii conservatori. Cu toate acestea, interpretarea istoricistă a profeţiilor s-a perpetuat prin învăţătura și misiunea adventiștilor de ziua a șaptea. Într-un anumit sens, aceștia rămân, practic, singurii continuatori ai interpretării de tip reformat a profeţiilor biblice. Relaţia aceasta a fost explicată detaliat de Leroy Edwin Froom în monumentala sa lucrare în patru volume The Prophetic Faith of Our Fathers (Review and Herald, 1950-1954Washington, D.C.).

Interpretarea duală

Ceea ce s-a întâmplat în catolicism în secolul al XVI-lea și în protestantism în secolul al XIX-lea se repetă acum în anumite cercuri adventiste. La începutul anilor 1980, a apărut o controversă cu privire la interpretarea profetică în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. La acea vreme, preterismul era oferit ca alternativă la istoricism. Sub eticheta „interpretării duale a profeţiei”, oamenilor li s-a spus că își pot păstra viziunea istoricistă, căreia îi pot adăuga, eventual, preterismul. În aceste condiţii însă, adevăratul istoricism dispare. După ce a organizat o conferinţă de proporţii în 1980, Biserica Adventistă a respins preterismul. Delegaţii din toată lumea adunaţi pentru studiu în Glacier View, Colorado, și-au afirmat adeziunea la punctele de vedere biblice și istorice susţinute de fondatorii adventismului, care considerau că reprezintă o mișcare profetică apărută la un moment dat pentru a exprima adevăruri profetice specifice acelui interval de timp.

În prezent, adventiștii practică un futurism aparte, la fel ca preterismul de acum un deceniu. Acest curent sugerează că anumite profeţii din Daniel și Apocalipsa ar trebui proiectate, în masă, în viitor. Din această perspectivă, viziunea istoricistă asupra profeţiei biblice este în realitate abandonată.

Controversa nu este neapărat rea dacă ne determină să analizăm baza convingerilor noastre. Procedând astfel, în ultimul deceniu au apărut noi studii complexe despre profeţie. Totuși, aceste două puncte de vedere alternative ne provoacă, de asemenea, să studiem serios profeţia biblică, astfel încât să putem înţelege ceea ce vrea să ne transmită cu adevărat. Când procedăm astfel, putem fi siguri că rămânem întemeiaţi pe adevăr.

Pe scurt, se poate considera că profeţia din Biblie are un rol major, așa cum o arată atenţia acordată ei de scriitorii inspiraţi și de Însuși Domnul Iisus. Fiecăruia ne revine responsabilitatea de a studia și a le împărtăși altora profeţiile neîmplinite încă din Daniel și Apocalipsa, astfel încât aceștia să poată înţelege unde ne aflăm în curgerea timpului profetic și a împlinirilor sale de natură istorică.

A trecut mult timp de când au fost date aceste profeţii biblice. Aceasta înseamnă că am ajuns aproape de sfârșitul timpului așa cum îl știm. Maranatha! Fie ca noi să fim pregătiţi pentru venirea iminentă a lui Hristos!

William H. Shea (MD, Universitatea Loma Linda; Ph.D., Universitatea din Michigan) este director asociat la Institutul de cercetare biblică, din Silver Spring, Maryland, SUA. A slujit ca medic misionar în America Centrală și ca profesor asociat la Universitatea Andrews. Este autorul lucrării Selected Studies on Prophetic Interpretation (1982) și a diverse articole pe subiecte biblice în reviste de specialitate.

Bibliografie recomandată

William H. Shea, „Making Sense of Bible Prophecy”, Dialogue, vol. 5, nr. 2, p. 1993, p. 5-8.