Observ oamenii și le păstrez poveștile cu pasiune de colecţionar. Poveștile mele preferate cuprind micile crăpături prin care se vede în suflet, acele momente în care vocea se schimbă aproape imperceptibil, ochii se luminează dintr-un motiv inaccesibil mie sau gesturile sunt neașteptate.
Scripturile ne vorbesc despre Iisus, dar tot ce știu despre El capătă o forţă uimitoare pentru că am întâlnit oameni prin care se văd frânturi de dumnezeire.
Nu am înţeles niciodată ce le motiva să ne primească de fiecare dată cu bucurie. Eram doar o gloată de copii gălăgioși care deranjau clienţii serioși ai patiseriei frumos luminate și cu vitrină mare, plină de bunătăţi. Mai aveam câteva minute până acasă în drumul nostru de la școală, dar ne opream acolo ca să cerem apă, înfierbântaţi de joacă. Rareori aveam bani să cumpărăm bunătăţile din vitrină, așa că stăteam cu nasurile lipite de geam și admiram auriul produselor, până când doamnele ne dădeau fiecăruia un pahar de apă, fără plată. Ţin minte că iarna le lăsam pe jos zăpadă și noroi, iar ele trebuiau să șteargă în urma noastră. Trec deseori prin locul în care a fost patiseria, închisă demult, dar imaginile și sentimentele sunt încă vii.
Dacă Iisus ar fi avut o patiserie, sunt sigură că ar fi primit cu aceeași bucurie copii gălăgioși și deranjanţi. Oamenii mari n-ar înţelege de ce îi primește, cum n-au înţeles nici ucenicii.
Se oprea de fiecare dată când venea de la muncă și stătea de vorbă cu noi. Ne opream din joacă și făceam cerc în jurul lui, ascultând povești despre radio și telefoane, despre acele lucruri invizibile care conectau lumea și care pentru noi erau fascinante. Nu știu dacă înţelegeam mare lucru, cred că ne atrăgea mai mult pasiunea cu care vorbea și importanţa pe care ne-o dădea când ne împărtășea toate acele lucruri. Stătea câteva minute, apoi urca și noi ne continuam joaca. Mi-am adus aminte de el de curând, când am stat de vorbă cu soţia lui în faţa blocului. Au trecut mulţi ani de când vecinul a murit, dar ea încă vorbește despre el cu o lumină specială în ochi. Cred că același regret l-au avut și femeile din jurul lui Iisus după ce a fost răstignit. Le acordase timp, le dăduse importanţă și le vorbise cu pasiune despre Împărăţia Sa.
Era mereu acolo când aveai nevoie de ea, cu blândeţe și umilinţă. Mersul ei aplecat și zâmbetul senin mi se șterg treptat din minte, dar o văd și acum aplecată lângă un sac de morcovi, curăţând cu grijă. Venise în vizită și rămăsese să ajute. Avea o bunătate aproape naivă, căuta mereu metode prin care să facă mici bucurii și nu refuza niciodată când îi era cerut ajutorul. Cu toate că avea o viaţă grea cu fiul bolnav mintal și nu dormea nopţile, avea un senin în privire pe care de atunci l-am mai văzut de puţine ori. Unii spuneau că e senilă și poate chiar era, dar orice întâlnire cu ea te umplea de calm și bucurie. În cărţile din bibliotecă găsim încă mici felicitări de la ea și nu ne îndurăm să aruncăm raţa decolorată de cârpă pe care într-o zi ne-a adus-o nouă, copiilor. Cred că Iisus avea același senin în privire și cel puţin aceeași dorinţă de a face bine.
Știe să pună limite și să-i avertizeze pe ceilalţi de consecinţele faptelor lor. L-am cunoscut în perioada liceului și m-a intrigat felul lui de a fi. Tăcut și gânditor, cu umor inconfundabil și fermitate în situaţii complicate, mi-a marcat adolescenţa cu seriozitatea cu care privea în interiorul lui la motivaţii și credinţe. Are un mod memorabil de a spune lucrurile, iar câteva sfaturi de-ale lui îmi sună în minte aproape cuvânt cu cuvânt. Am încredere în ceea ce spune că va face, pentru că este încăpăţânat în a duce lucrurile până la capăt și pentru că nu s-a întâmplat să facă vreodată altfel decât mi-a promis. L-am crezut uneori dur, dar copiii cu care lucrează și copiii lui îl privesc cu admiraţie și respect. Cred că și ei simt că limitele pe care le pune sunt spre binele lor, pe care el îl urmărește cu tenacitate și sinceritate. L-am văzut de multe ori luptând cu nedreptatea, diplomat când trebuia și curajos când limitele au fost încălcate. Abia după ce l-am întâlnit am înţeles momentul în care Iisus a izgonit vânzătorii din templu.
Am știut că iubește profund și că vrea să-și ofere ajutorul și înţelepciunea de la prima noastră discuţie. Cuvintele sunt prea puţine pentru admiraţia pe care o am pentru doamna profesoară. Mintea ei calculată este cel mai probabil plină de poveștile copiilor. Le știe problemele, le știe pasiunile și speranţele. Luptă pentru fiecare în parte de parcă ar fi singura ei grijă. Vorbește cu blândeţe și calm, iar dacă se supără știi că motivul este unul foarte întemeiat. Caută metode prin care să facă viaţa altora mai ușoară și mai frumoasă, iar de multe ori își lasă nevoile pe locul al doilea. Nu îi place să iasă în evidenţă, tot ce face este cu tact și umilinţă, dar nu am cunoscut un copil sau un adult care să fi interacţionat cu ea și care să rămână neimpresionat. Atunci când Biblia Îl numește pe Iisus „învăţător” mă gândesc la ea și mă simt, la fel ca ucenicii, privilegiată că am lucrat împreună trei ani.
Mă cunoaște, mă iubește așa cum sunt și mă ajută să cresc. Ne știm de mulţi ani, de mai mult de jumătate din viaţa mea. Prietenia noastră a rezistat chiar și atunci când ne despărţea o jumătate de lume, chiar și după ce ne-am spus lucruri dureroase, chiar și atunci când preocupările noastre se duceau în direcţii diferite. Putem vorbi ore întregi și nu ne plictisim una de cealaltă, iar spaţiul nostru de discuţie este loc sigur pentru cele mai profunde gânduri și temeri. Facem planuri de călătorii în lume și în interiorul nostru, ne spunem lucruri inconfortabile și creștem împreună. Prietenia ei mi-a oferit ocazia de a simţi cum este prietenia pe care mi-o oferă Iisus: plină de bucurie, libertate și acceptare, răbdătoare și plină de compasiune atunci când greșesc, un spaţiu în care să accept critici și să cresc.
Citește și: Oamenii care creează viitorul
O dovadă uimitoare a prieteniei pe care mi-o oferă Iisus sunt tocmai acești oameni, și mulţi alţii ale căror povești nu au încăput în aceste rânduri, care mi-au îmbogăţit viaţa și pentru care sunt profund recunoscătoare.
Andreea Irimia povestește într-o manieră personală despre întâlniri cu oameni care au ajutat-o să înţeleagă caracterul lui Iisus.
