Au spus câteva cuvinte pe care ni le amintim şi acum sau poate ne-au ajutat, timp de mai mulţi ani, să devenim ce suntem azi. E apoape imposibil să nu avem în minte măcar o persoană care să ne facă să zâmbim atunci când ne gândim la şcoală.
În ciuda tuturor problemelor pe care sistemul de învăţământ din România încă le are, acest tip de oameni continuă să formeze caractere şi să transforme vieţi.
„Haideţi, încă o dată: trei ori patru fac…” Orele se terminaseră de ceva timp pentru cei din clasele primare, aşa că aceste cuvinte calm rostite care se auzeau pe holul şcolii erau neaşteptate. Prin uşa întredeschisă s-au ivit patru feţe zâmbitoare şi puţin obosite: „Doamna ne ajută să învăţăm tabla înmulţirii.”
Doamna lor nu este singura care rămâne uneori peste program pentru a lucra cu copiii care sunt mult în urmă şi pe care părinţii nu îi pot ajuta acasă. La fel ca ea, şi ceilalţi învăţători au acasă propriii copii, pe care îi lasă să mai stea puţin cu bunicii sau cu fraţii mai mari. Pe ei, mai are cine să îi ajute, dar copiii lor din clasă sunt neajutoraţi.
Au adunat multe experienţe triste, ştiu că unii dintre copiii pe care îi ajută azi nu vor mai veni mâine la şcoală, pentru că părinţii îi pun la treabă sau pentru că nu mai au cu ce să se îmbrace sau să se încalţe. Merg la ei acasă, încearcă să îi convingă pe părinţi de importanţa şcolii, le găsesc haine şi încălţăminte copiilor, fac tot ce pot. Îi învinge uneori resemnarea, dar cine poate să îi învinovăţească?
Tot copiii îi salvează de cele mai multe ori. Azi, unul a învăţat în sfârşit litera B, altul ştie răspunsul înaintea celor mai isteţi din clasă. La cei cu ani buni de învăţământ în spate, se întorc uneori foştii elevi de la liceu sau de la facultate şi le mulţumesc pentru că i-au învăţat baza a tot ceea ce ştiu. Aceste mărturii emoţionante le dau putere să mai lupte puţin cu sistemul, cu societatea, care nu pune mare preţ pe ce fac ei, cu durerea că nu au reuşit să ajute atât de mult și atât de mulţi pe cât şi-ar fi dorit. Şi o iau de la capăt.
„Îmi place foarte mult acea culoare…” Ai putea crede că te afli la o oră de arte plastice, dar ai fi departe de adevăr. Copiii îşi decorează clasa cu doamna lor dirigintă, profesoară de matematică, şi e mare forfotă. Fiecare şi-a găsit ceva de făcut, iar doamna este atentă să observe abilităţile noilor ei elevi. Ştie că mai importante decât cunoştinţele sunt atitudinile şi talentele fiecăruia. Dacă descoperă aceste detalii, doamna știe că poate să se lege mai uşor la ore de interesele copiilor şi că poate să îi ajute să se dezvolte în domenii pe care nu le studiază la şcoală. Dacă o întrebi ce cadouri ai putea să le iei elevilor, nu se gândeşte la culegeri de matematică, ci la mingi de fotbal, volei sau handbal. Le încurajează pasiunea pentru sport şi ştie că exerciţiul fizic e important pentru autocontrol.
Face de mai bine de un sfert de secol acelaşi lucru şi nu i-a pierit entuziasmul. Are un mod de a privi copiii, de a vorbi cu ei, care demonstrează că îi pasă şi că îi sunt extrem de dragi. Le ştie greutăţile şi este atentă să nu le rănească sentimentele. Nu primeşte flori, doar felicitări sau mici cadouri confecţionate de copii. E regula ei şi o ştiu şi copiii. Mai ales cei care nu ar avea cum altcumva să îşi arate afecţiunea faţă de ea.
Printre colegii de cancelarie răspândeşte entuziasm, bunătate şi umilinţă. Face mult mai multe lucruri decât ar fi nevoită, şi le face cu plăcere. Vede problemele şi greutăţile la fel de clar sau poate mai clar decât colegii ei, dar se comportă de parcă ar vedea speranţă şi oportunităţi la tot pasul. Şi, dacă ceilalţi nu le văd, nu îi judecă, ci, dimpotrivă, încearcă cumva să le îndulcească supărarea. Dacă oamenii ar umbla cu inimile la vedere, cu siguranţă a ei ar umple şcoala, fiecare colţişor al ei. Dar, pentru că nu se vede, a ei rămâne împărţită în inimile altora.
„Când vă aşezaţi seara în pat, încercaţi să nu adormiţi imediat, gândiţi-vă la ce aţi făcut în ziua respectivă. Nu trăiţi inconştient, cum fac majoritatea adulţilor din jurul vostru. Dacă nu este nimic bun acolo, dacă nu găsiţi bucurie în ceea ce faceţi, înseamnă că nu faceţi lucrurile cum trebuie. Schimbaţi ce trebuie schimbat.”
Au trecut mai bine de 15 ani de când am auzit acest discurs şi încă îmi răsună în minte când mă aşez seara în pat. Uneori adorm înainte să îmi analizez ziua, semn că unele lecţii sunt greu de pus în practică, dar nu pot să uit ceea ce ne-a învăţat dirigintele din şcoala generală. Erau cuvinte prea mari pentru nişte copii, dar importanţa pe care le-a dat-o atunci ne-a convins că e un lucru pe care nu trebuie să-l uităm.
Am început atunci să fiu mai atentă la lumea din jurul meu, să fiu conştientă de locul meu în ea. Şi, datorită acelor cuvinte, am avut curajul să fac schimbări pe care aproape toţi cei din jurul meu le considerau ciudate sau nebuneşti.
Nu am avut ocazia să îi mulţumesc dirigintelui pentru acele cuvinte, poate nici nu mai ţine minte că ni le-a spus atunci. Am încercat totuşi, de câte ori am avut ocazia, să le mulţumesc profesorilor pe care i-am îndrăgit pentru modul minunat în care au reuşit să aşeze în noi nu doar informaţii, ci şi cuvinte care au dat încredere şi au deschis noi perspective. Şi, mai mult decât atât, ne-au învăţat ce înseamnă munca disciplinată, bunătatea şi curajul. Sunt recunoscătoare pentru toţi educatorii, învăţătorii şi profesorii care ne-au arătat că un lucru făcut cu pasiune şi bucurie schimbă lumea. Sunt convinsă de acest lucru, pentru că au schimbat-o deja pe a mea.