„Îi știam chipul mai bine decât îl știam pe al meu. Totuși, a trebuit să-mi iau rămas bun. Asta faci când cineva moare. Cu excepţia faptului că nu era doar cineva – era Ana, fetiţa mea.“

Jacqueline Dooley povestește într-un articol din The Huffington Post despre lupta ei de a supravieţui în cele 16 luni scurse de la moartea fiicei ei, diagnosticată la vârsta de 11 ani cu o formă rară de cancer. Adolescenţa ei a primit pecetea suferinţei, purtând-o pe mama ei prin toate ungherele durerii și determinând-o să afirme că și-ar fi dorit mai bine să moară decât să trăiască fără ceea ce considera a fi o parte din ea însăși.

Totuși, Jacqueline a învăţat câteva lecţii în această perioadă de doliu, despre care simte nevoia să vorbească, pentru alinarea durerii proprii și a celor care trec prin aceeași experienţă.

Feţele cameleonice ale suferinţei

Un părinte îndoliat este dușman declarat al zicalei „timpul vindecă rănile“. Ceea ce a constatat Jacqueline este că, în primă instanţă, timpul te îndepărtează tot mai mult de cel drag – prima zi, prima lună, prima vară, primul Crăciun fără el. Mintea refuză să accepte că viaţa va merge înainte, mutilată, golită de normalitatea și bucuria ei, că nu se va mai auzi râsul celui iubit prin camerele goale, că nu va mai fi niciun mesaj și niciun apel telefonic. Înainte ca să aline, timpul va săpa răni și mai adânci într-o suferinţă tăios de purtat.

Ceea ce a învăţat mama Anei este că durerea își modifică textura de-a lungul timpului, deși nu încetează să fie altceva decât o definește numele. În primul an de doliu, durerea a fost ascuţită, sfredelitoare, încorsetându-i inima într-un înveliș chinuitor. Anul următorul, a constatat că durerea e mai degrabă ca o mantie – uneori învăluie tot corpul, dar alteori doar flutură pe umeri, permiţând bucuriei să se infuzeze din nou între sentimentele obișnuite.

Doar că Jaqueline a învăţat că și bucuriile sunt greu de gestionat de un părinte îndoliat – vin la pachet cu vinovăţia de a fi bine, deși cel drag nu mai este. Părinţii care le supravieţuiesc copiilor urăsc să audă vorbindu-li-se despre vindecare și „a merge înainte“, spune mama îndoliată. Pentru că această realitate li se pare stranie – un viitor în care copilul nu va deveni tot ce trebuia să fie este un viitor tulbure și, cel puţin o perioadă, terifiant.

Lupta cu amintirile este epuizantă – în timp ce simte că nu e sigur să se agaţe de un trecut care nu va mai reveni, Jaqueline știe că nu poate da drumul celui mai valoros lucru din viaţa ei.

Căutând un sens într-o viaţă devastată

„În anii de după moartea fiului meu, am descoperit că, indiferent cât de mare este pierderea mea sau cât de adâncă durerea mea, lumea nu se oprește“, povestește Sandy Peckinpah. E una dintre lecţiile crude învăţate după ce băiatul ei de 16 ani a murit în timpul nopţii, din cauza unei forme letale (dar nediagnosticate) de meningită.

În cele din urmă, ea a descoperit că și viaţa ei merge înainte, dacă are un scop care să o salveze de la izolarea în propria-i durere. A crezut o vreme că suferinţa îi va marca viaţa și că va deveni noua ei identitate – „Sunt Sandy Peckinpah și am pierdut un copil“ – dar și-a dat seama că ceilalţi 3 copii ai ei au nevoie de o mamă și așa a găsit resurse pentru a merge mai departe.

Drumul spre vindecare a început simplu și anevoios totodată – un prieten i-a înmânat un jurnal, încurajând-o să scrie tot ce simte. La început, exerciţiul s-a dovedit peste puterile ei. Tot ce îi venea în minte era: „Băiatul meu a murit și viaţa mea nu va mai fi la fel.“ A scris această primă propoziţie, iar cu timpul cuvintele au venit fără trudă, iar durerea ei a ieșit la suprafaţă, copleșitoare, dar și mai ușor de gestionat, pe măsură ce se descătușa și prindea contur în cuvinte, propoziţii, fraze.

De fapt, subliniază Sandy, vindecarea nu se întâmplă după un calendar și nu există nicio putere magică în jurnal. Vindecarea vine din efortul de a rămâne activ după despărţire, iar jurnalul înregistrează progresele, le face vizibile pentru momentele negre, în care durerea te face să crezi că ești exact în același punct al tragediei.

Sandy mărturisește că a ales să cinstească memoria copilului ei prin vindecare, așa cum el însuși ar fi dorit să se întâmple, și a ales să ofere speranţă părinţilor devastaţi de aceeași suferinţă. „Există viaţă după pierdere“, este mesajul pe care vrea să-l transmită celor care au nevoie să-l audă.

Întărind legăturile cu cei rămași

Louise Woodbridge a trecut printr-o pierdere devastatoare, pe când era însărcinată în 7 luni și jumătate. Verificând dacă s-au trezit copiii după somnul de prânz a constatat că ușa era blocată – un dulap antic, foarte greu, îi strivise pe Betsy și pe William, gemenii de numai 2 ani, în timp ce încercaseră să se caţere pe el.

Înconjuraţi de cei 4 copii ai lor, soţii Woodbrige vorbesc tot timpul despre gemeni, pentru că, așa cum spune Louise, ei vor face mereu parte din familie. Deși durerea prin care au trecut a fost „ucigătoare“, părinţii au căutat căi de a merge mai departe. Fleur s-a născut la 5 săptămâni după tragedie, devenind al treilea copil în viaţă al familiei. Louise și-a dorit foarte mult încă un copil, și el a fost conceput la mai bine de un an de la moartea gemenilor, în primele ocazii în care contactul fizic între soţi a fost reluat – pentru că, așa cum spune Fleur, „în mijlocul durerii, când te atinge cineva, pielea ta se comportă ca și când ar fi arsă“.

A urmat o nouă lovitură – sarcina nu era viabilă, deși Louise spera că va avea din nou gemeni. Cinci ani mai târziu se năștea Teddy, iar dormitorul lui Betsy și William era din nou plin de viaţă. Dar soţii își recăpătaseră echilibrul chiar mai devreme, prin decizia lor de a străbate durerea mână în mână.

„Am pierdut doi copii și suntem singurii oameni din lume care știm cum se simte pierderea asta, așadar nu ne vom pierde unul pe altul“, i-a spus Paul soţiei sale. Louise admite că au avut momentele lor de disperare, dar că au fost hotărâţi să nu permită durerii să le destrame familia.

Părinţii care își îngroapă copiii au nevoie disperată de sprijinul celorlalţi, afirmă Louise, care își amintește că o perioadă observa cum cunoștinţele ei traversau strada pentru a nu o întâlni. Deși înţelege stânjeneala celor care nu știu ce să spună în asemenea ocazii, ea susţine că „să spui ceva este mai bine decât să nu spui nimic“ – pentru că însingurarea e ultimul lucru de care are nevoie un părinte îndoliat.

Soţii Woodbrige și-au găsit vindecarea nu doar devotându-se nevoilor familiei lor numeroase, dar și oferind suport părinţilor care trec prin aceeași experienţă. Pentru că au fost ajutaţi de consilieri ai organizaţiei Child Bereavement, au devenit cei mai zeloși strângători de fonduri ai acesteia; doar în ultima plimbare cu bicicletele – de la Londra la Paris – marcând cea de-a 10-a aniversare a gemenilor, au reușit să obţină donaţii de 105.000 de lire sterline.

Unul dinte proiectele derulate împreună cu fundaţia a fost organizarea de mese rotunde în școli, în care copiii să discute despre cum ar fi să pierzi pe cineva drag. Plecând de la experienţa celor doi fraţi mai mari ai gemenilor, care au trecut prin această perioadă de doliu, soţii cred că, deși un copil nu trebuie să știe totul despre acest gen de tragedie, el trebuie să înţeleagă că moartea e o experienţă cu care te întâlnești în viaţă și că e normal să fii trist și să vorbești despre asta.

„Și există o mulţime de adulţi care trebuie să știe asta“, spune Louise.

Doliul parental sub lupa studiilor

Studii mai vechi au arătat că pierderea unui copil este asociată cu o durere mai intensă decât moartea unui soţ sau a unui părinte, indiferent dacă moartea copilului a survenit brusc sau a fost rezultatul unei boli cronice.

Suferinţa provocată de acest gen are o dinamică destul de complexă, cu reacţii și trăiri care se pot suprapune sau reactiva în diverse etape ale doliului, pe măsură ce părintele este forţat să se adapteze la noile circumstanţe și pe măsură ce întreaga constelaţie de legături ale unei familii este afectată de schimbare.

În timp ce doliul normal este însoţit, dincolo de modificările cognitive, emoţionale și comportamentale obișnuite, de acceptarea pierderii și de reintegrarea reușită în viaţa cotidiană, doliul complicat se caracterizează prin neputinţa desprinderii de cel decedat și prin imposibilitatea imaginării viitorului în nuanţe de speranţă și normalitate. În această formă de doliu, cel puţin 3 din cele 4 simptome ale stresului de separare ating niveluri extreme – gânduri intruzive despre cel dispărut, dor, căutare pretutindeni a decedatului sau însingurare excesivă. Părinţii îndoliaţi prezintă cel mai mare risc de doliu complicat, prezentând frecvent simptomele stresului traumatic: dezinteres pentru viitor, lipsa reacţiilor emoţionale, dificultatea de a accepta moartea, pierderea sensului vieţii, zdruncinarea viziunii asupra lumii.

Pentru că un copil reprezintă viitorul, iar părinţii investesc multe visuri în acest viitor, moartea copiilor echivalează cu pulverizarea tuturor visurilor. E ca și cum viitorul însuși se volatilizează, iar decesul copilului declanșează sentimentul pierderii competenţei (nu mai este îngrijitorul și protectorul copilului) și pe cel al pierderii unei părţi din sine – sau ceea ce în literatura de specialitate a fost numit „metafora amputării“

Părinţii dezavuează termenii de „vindecare“ sau „recuperare“, susţinând că durerea se modifică, dar nu dispare. Termenii „reconciliere“ ori „reconstruire“ au fost agreaţi mai ușor, fiind consideraţi mai realiști în descrierea schimbărilor pe care le suferă în urma despărţirii de copii.

Ca o pierdere colaterală, drama trăită poate duce la deteriorarea mariajului și chiar la divorţ. Un studiu realizat de Judy Rollins Bohannon, de la East Carolina University, a arătat că 19% dintre soţi și 14% dintre soţii apreciau că relaţia lor s-a înrăutăţit după pierderea unui copil. Pierderea copilului poate fi însă doar partea vizibilă a unui aisberg relaţional complicat, nefiind în sine cauza disoluţiei mariajului. Astfel, un sondaj efectuat în 1999 pe mai mult de 14.000 de părinţi îndoliaţi indica faptul că 72% dintre cuplurile căsătorite în momentul morţii copiilor erau încă în relaţie.

În cazul pierderii, vârsta nu contează

Studiile au arătat că, pe lângă diferenţele individuale, familiale și culturale în experimentarea și manifestarea durerii, vârsta la care moare un copil adaugă note particulare stresului separării.

Astfel, în cazul pierderii unui sugar sau al nașterii unui copil mort, vinovăţia devine o a doua epidermă a mamei. Există chiar un model de culpabilizare a mamei pentru deces (26% dintre mame și 13% dintre taţi o fac), în ciuda explicaţiilor medicului. Părinţii resping consolările de genul „o să aveţi și alţi copii“, se recuperează lent (depresia poate dura chiar și 2 ani), în ciuda presiunii familiei de a depăși situaţia, și simt că durerea lor nu e împărtășită de restul familiei, care abia dacă și-a cunoscut noul membru.

Pierderea copiilor sau a adolescenţilor preia din caracteristicile durerii resimţite la moartea unui copil foarte mic, adăugând suferinţa unui atașament format în ani de zile, în care viaţa părintelui a gravitat în jurul copilului.

La celălalt capăt al spectrului de vârstă, părinţii care își pierd copiii adulţi trec printr-un supliciu greu de imaginat. Factorii care ajută părinţii mai tineri să se reechilibreze post-pierdere sunt tot mai puţin disponibili cu trecerea anilor, subliniază Jan Greenberg, cercetător știinţific la Universitatea din Wisconsin-Madison. Părinţii maturi sau în vârstă nu mai pot avea copii care să-i ajute să depășească trauma trăită, iar, dacă și-au pierdut deja partenerul de viaţă, sunt lipsiţi de o sursă de sprijin extrem de importantă.

De fapt, părintele vârstnic care și-a înmormântat copilul se poate simţi mai vulnerabil decât persoana care nu a avut niciodată copii, pentru că nu a avut timp să se pregătească pentru această ipostază, afirmă Kathrin Boerner, gerontolog la Universitatea din Massachusetts.

Se știe mult mai puţin despre cum pot fi ajutaţi să se recupereze părinţii care pierd copii adulţi, poate chiar cu o vârstă înaintată (situaţie tot mai frecventă, din cauza creșterii numărului de seniori ai unei populaţi), în comparaţie cei care au pierdut copii sau adolescenţi.

Factorii cei mai importanţi în vindecare rămân însă capacitatea persoanei de a-și (re)descoperi un sens în viaţă și suportul moral al familiei și comunităţii.

Scriitoarea Mandy Hitchcock e o mamă îndoliată care spune că viaţa ei s-a scindat pentru totdeauna în cele două registre temporale, înainte și după. Încearcă să-i ajute, prin ceea ce scrie, pe cei care traversează același pustiu al durerii. Și ar dori să fie, la rândul ei, înconjurată de un dram de înţelegere din partea celor care sunt doar spectatori ai dramelor de acest calibru. „Mi-aș dori ca oamenii să înţeleagă că, la fel cum dragostea este eternă, așa e și doliul.“