Unii cred că înţeleg problemele oamenilor străzii şi le dau acestora bani. Alţii cred că au înţeles problema cu oamenii străzii şi de aceea nu le dau bani. Ambele categorii demonstrează astfel o înţelegere precară a fenomenului, a cauzelor şi a soluţiilor lui.

Îi observăm zilnic la gurile de metrou, în gări, pieţe, parcuri, sub poduri sau hoinărind pur şi simplu pe stradă, implorând mila trecătorilor grăbiţi şi deranjând prin simpla lor prezenţă. Când temperatura ajunge la -10oC, presa începe să scrie despre decesul unora dintre ei. Unii au ales să trăiască astfel, în timp ce alţii au fost obligaţi de împrejurări să „aleagă” acest mod de viaţă. Şi pentru unii, şi pentru ceilalţi, strada este locul căruia îi spun acasă. Deşi autorităţile şi diversele organizaţii neguvernamentale depun eforturi pentru ajutorarea acestei categorii defavorizate, rezultatele sunt prea puţin vizibile. Iar aceasta nu este o problemă a statelor sărace sau a lumii a treia, întrucât oamenii străzii sunt întâlniţi chiar şi în El Dorado-ul occidental. Criza economică globală a acutizat şi a dat amploare fenomenului.

Indezirabilii oameni ai străzii

Stigmatizaţi adesea, numiţi „boschetari”, oamenii străzii sunt uşor de identificat după aspectul fizic deplorabil – murdari, zdrenţăroşi, mirosind urât. Comportamentul lor este, de multe ori, antisocial: cerşesc, fură, devin agresivi, consumă alcool şi dorm pe unde apucă. Expresia „persoane fără adăpost” se referă la două categorii de oameni: persoane fără un acoperiş deasupra capului – nivelul primar – şi persoane fără o locuinţă legală, stabilă – nivelul secundar. Persoanele care nu au un acoperiş deasupra capului sunt cei care trăiesc pe stradă, în parcuri, în canale, pe lângă gropile de gunoi, în scări de bloc etc. Persoanele fără o locuinţă legală au un loc unde să stea, chiar dacă nu există un titlu legal de deţinere a acestuia, sau locuiesc temporar la rude, la prieteni, în adăposturi şi în instituţii ce oferă găzduire pentru perioade scurte de timp.

Cauzele care l-au condus pe individ la dobândirea statutului de om al străzii se împart în două categorii. Mai întâi sunt cei care rămân fără adăpost din cauza eşecului personal şi a neadaptării la condiţiile sociale existente – blamul cade asupra victimei. Sociologii vorbesc în acest caz despre cauzele endogene ale fenomenului, care ţin de anumite patologii comportamentale. Este vorba, în primul rând, de adolescenţii care pleacă de acasă pentru că nu vor să se supună regulilor impuse de părinţi (să înveţe, să aibă un program limitat de acces la internet sau programe TV, să se întoarcă acasă la ore stabilite etc.). Nu este însă o problemă specifică adolescenţei, pentru că sunt şi adulţi care decid că strada este mult mai uşor de suportat. Unii ajung aici pentru că nu se pot adapta mediului familial, în mare măsură din cauza tulburărilor de comportament. Sunt imprevizibili, generează teamă şi au un potenţial agresiv sporit.

Apoi, sunt situaţiile în care cauzele nu ţin de individ, când vina nu îi poate fi atribuită doar individului, ci contextului social şi economic ce favorizează marginalizarea unora. Acestea sunt cauzele exogene, când societatea eşuează în a-i asigura omului un anumit nivel de bunăstare şi oportunităţi egale. Pierderea locului de muncă atrage după sine lipsa unui venit stabil şi, în unele cazuri, se ajunge la evacuarea din locuinţă. Alţii ajung în stradă în urma divorţului, când, din cauza venitului mic, nu îşi permit închirierea unei locuinţe. În România, retrocedarea caselor naţionalizate a lăsat în stradă multe familii cu copii. Unele dintre aceste familii locuiesc în adăposturi improvizate, în condiţii improprii.

Ştii că a sosit sezonul sărbătorilor când media îi redescoperă, anual, pe oamenii străzii…”

S. Robert Lichter 

Oricum, nu toate persoanele lipsite de adăpost sunt complet lipsite de legături. Pe lângă faptul că între oamenii străzii se leagă prietenii şi relaţii strânse, unii dintre ei păstrează legătura cu rudele sau cu alte persoane.

Problema insuficienţei adăposturilor

La ultimul recensământ (2002), fenomenul era puţin cunoscut, motiv pentru care nu s-a obţinut decât o estimare la nivelul Bucureştiului: aproximativ 5.000 de persoane fără adăpost. În prezent, numărul persoanelor fără adăpost, din România, este de aproximativ 15.000, conform unui studiu realizat de Samusocial. Oricum, datele sunt mai degrabă orientative, pentru că nu există o înregistrare completă şi actualizată a celor care locuiesc pe stradă. În fiecare an, câteva sute dintre aceştia mor din cauza frigului, foamei sau lipsei de asistenţă medicală. Conform Institutului Medico-Legal, pe străzile Bucureştiului au decedat, în perioada 1997-2007, în medie 300 de persoane anual. Majoritatea au fost adulţi fără adăpost.

Nu există o statistică privind numărul de locuri din adăposturile destinate oamenilor străzii la nivel de ţară. Se ştie însă că acestea sunt insuficiente şi nu satisfac solicitările. În Bucureşti există doar 300 de locuri care le revin celor 5.000 de oameni ai străzii şi este lesne de presupus că, în ţară, situaţia nu este cu nimic mai bună.

Două ONG-uri se ocupă cu precădere de această categorie defavorizată la nivelul Capitalei, în parteneriat cu autorităţile locale: Casa Ioana (1995) şi Samusocial România (2004). Serviciile funcţionează zi şi noapte, având drept scop ajutorarea oamenilor străzii în vederea îmbunătăţirii nivelului de trai. Există două centre care asigură găzduire temporară pentru cei 90 de beneficiari ai Casei Ioana: în sectorul 4, destinat femeilor (sediul Asociaţiei Casa Tara, Şos. Olteniţei), şi în sectorul 1, destinat bărbaţilor (Bucureştii Noi). Samusocial are parteneriat cu sectorul 2 (Şos. Pantelimon, lângă Piaţa Odobeşti) şi sectorul 3 (Bd. 1 Decembrie 1918), iar în prezent există un proiect de deschidere a unui centru de noapte în parteneriat cu Primăria Generală a Municipiului Bucureşti, cu o capacitate de 30 de locuri.

În ţară, există 28 de centre destinate persoanelor fără adăpost (copii, adulţi şi bătrâni), patru în Cluj şi câte unu în Alba Iulia, Arad, Botoşani, Braşov, Constanţa, Cluj, Focşani, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Mediaş, Oradea, Piatra-Neamţ, Ploieşti, Rădăuţi, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Siret, Slobozia, Târgovişte, Târgu-Jiu, Târgul Secuiesc, Timisoara, Zalău. Fiecare centru ajunge, în medie, la aproximativ 30-35 de locuri.

Supravieţuirea ca eşec

Persoanele care locuiesc de multă vreme în stradă îşi formează o mentalitate de supravieţuitori. Pentru ele, este important să găsească resurse pentru azi. Nu-şi fac planuri de viitor, iar reintegrarea socială fie nu şi-o mai doresc, fie nu mai speră la ea. Trăind într-un mediu tensionat, caracterizat de agresivitate, îşi pierd abilităţile de comunicare şi socializare, iar încercările de a-i reintegra în familie sau de a le oferi un loc de muncă au şanse mici de reuşită. Mulţi preferă să nu lucreze, aşteptând ajutorul venit din partea statului sau a ONG-urilor. Atitudinea lor nu trebuie să ne inducă o poziţie defensivă, de renunţare. Este uşor să dai verdictul „nu merită”, dar este o provocare şi o dovadă de raţiune şi nobleţe sufletească să înţelegi că un om al străzii şi-a epuizat resursele de a crede în schimbare, în mai bine.

De unde vine ajutorul?

Sunt organizaţii care, pe cont propriu sau în parteneriat cu autorităţile locale, le oferă persoanelor lipsite de adăpost servicii de igienizare, cazare pe timpul nopţii sau pe o perioadă de până la 3 luni, una sau două mese calde pe zi etc. Samusocial are echipe mobile care ies pe stradă pentru a le oferi servicii medicale, pentru a-i ajuta să îşi obţină actele de identitate de care au nevoie pentru a beneficia de cantină sau de ajutor social. Sunt şi echipe mobile care oferă consultaţii şi tratamente psihiatrice, fiecare caz fiind monitorizat cu regularitate. „Cele mai multe servicii pentru oamenii fără adăpost din Europa au fost asigurate de organizaţii neguvernamentale. Per total, aproape două treimi dintre aceste servicii sunt oferite de voluntari sau de ONG-uri, în unele ţări procentul trecând de 90%. Lucrul acesta este valabil în special în ţările cu o puternică tradiţie filantropică, dar şi în cele cu tradiţie religioasă”[1]. Însă, ajutorul pentru aceşti oameni nu trebuie să vină doar din partea statului sau a ONG-urilor. Este nevoie de o implicare socială mai largă. Intervenţia de la nivel politic, presiunile exercitate prin mass-media şi campaniile unor organizaţii neguvernamentale trebuie dublate de o implicare mai amplă a fiecărui individ.

Prevenirea unor astfel de situaţii este cea mai bună soluţie. „Rareori se întâmplă ca oamenii să ajungă fără locuinţă şi fără acoperiş deasupra capului în acelaşi timp. De obicei, există un timp de un an sau doi între cele două”[2]. Se pot înfiinţa centre de suport unde persoanele care sunt în pericol să ajungă pe stradă pot beneficia de sfatul unui specialist, care să le îndrume. Simplele liste cu adăposturi sau cantine pentru săraci sunt insuficiente. Este nevoie de oameni care să se intereseze constant de situaţia celui aflat în pericolul de a ajunge la marginea societăţii şi care să îl sfătuiască, pas cu pas, în sensul rezolvării dificultăţilor. De asemenea, este necesară suplimentarea numărului de locuri în adăposturi. Ar fi utile şi lecţii pentru elevi, care, la ora de dirigenţie, ar putea învăţa despre cauzele acestui fenomen şi despre evitarea unor astfel de situaţii. De prea multe ori serviciile sociale sunt prinse în tiparele birocratice, în timp ce cazurile sunt foarte diverse. Flexibilitatea şi abordarea fiecărui caz ţinându-se cont de specificul său, pot conduce la rezultate mai bune. Prevenire, asigurarea nevoilor de bază, reintegrare socială – acestea sunt cuvintele-cheie.

Indiferenţa şi lipsa de implicare îi costă mult pe aceia care ar putea beneficia de sprijinul nostru. Banii, îmbrăcămintea, sacii de dormit, păturile, medicamentele şi alimentele pe care le oferim sunt rezolvările problemelor imediate, urgente. Oamenii străzii au nevoie însă şi de înţelegere, de o mână întinsă cu prietenie.

Oamenii străzii nu sunt „un caz pierdut” sau o resursă dispensabilă. Valoarea lor este egală cu a oricărui om obişnuit, cu familie, casă şi un loc de muncă. O dovedeşte impresionanta istorie de viaţă a lui Liz Murray, care, la vârsta de 15 ani, şi-a pierdut mama (bolnavă de SIDA) şi a ajuns să trăiască pe străzi. Cu sprijinul unor persoane binevoitoare, s-a înscris la liceu la vârsta la care alţii îl terminau şi, datorită perseverenţei şi ajutorului primit, a obţinut rezultate foarte bune, ajungând să studieze la Harvard. Astăzi, la vârsta de 30 de ani, Liz este licenţiată în psihologie şi o vorbitoare recunoscută, care se străduieşte să-i motiveze pe alţii să privească viaţa ca pe o provocare.

Prinşi în alergarea pentru asigurarea unui trai decent şi în multitudinea activităţilor sociale, oamenii care au un loc unde să se retragă, o locuinţă care poate să nu fie proprietate personală, dar care le asigură confortul minim, găsesc puterea fizică şi psihică de a o lua de la capăt. Acasă nu este un simplu concept, la nivelul abstract, ci este locul de refugiu, de stabilitate şi linişte, de intimitate şi siguranţă. Chiar dacă te simţi ca acasă la rude sau la prieteni, acasă înseamnă un loc anume, un loc ce face parte din ceea ce îţi oferă, ca individ, o identitate socială. Este dreptul fiecărui individ la demnitatea „unui acoperiş” şi este datoria morală a fiecăruia dintre noi să nu trecem mai departe cu privirea întoarsă. Nu ar trebui să îngăduim prin ignoranţa noastră unui număr atât de mare de oameni să se „ascundă” de viaţa normală, de societate… pe stradă şi sub cerul liber.  Segregarea socială în funcţie de locuinţă, bani sau statut este la fel de injustă şi nocivă ca segregarea rasială sau religioasă.


[1] Patricia Kennet, Alex Marsh (editori), Homelessness. Exploring the new terrain, The Policy Press, 1999, p. 269

[2] Megan Ravenhill, The Culture of Homelessness, Ashgate Publishing, 2008, p. 224