Haiti este „cenuşăreasa” emisferei vestice, cea mai săracă ţară din „casa bogaţilor”, deşi cu 200 de ani în umă, era o colonie franceză la a cărei bogăţie Napoleon nu voia să renunţe cu niciun chip. Astăzi, pentru mulţi, Haiti pare o ţară răsărită de nicăieri, care ar trebui să pupe mâinile salvatorilor dispuşi la un nou „plan Marshall” pentru transformarea unui stat eşuat într-o naţiune modernă şi democratică. N-ar fi rău, dacă democraţia s-ar construi la fel de simplu precum castelele de nisip cu ajutorul formelor de plastic. „O democraţie funcţională are însă precondiţii”, spunea Noam Chomsky. Unele dintre ele ar fi să-i laşi pe oameni să afle adevărul despre ce se întâmplă şi să decidă liber, sau să nu laşi politica să devină proiecţia marilor afaceri asupra societăţii.
În realitate, tragedia haitienilor depăşeşte criza umanitară provocată de dezastrul natural care i-a lovit. Despre posibilele dimensiuni ale acestei tragedii a scris, în 1994, Paul Farmer, care a pus bazele organizaţiei Partners in Health şi a lucrat mai bine de 20 de ani în Haiti ca director al unui spital ce oferă servicii medicale gratuite locuitorilor săraci. În cartea The Uses of Haiti, Farmer revizuieşte istoria haitiană şi scoate la iveală un raport ruşinos al inechităţii cu care Haiti a fost tratată în ultimele două secole, de la sclavia din secolul al XVIII-lea până la invazia americană din 1915 şi mai ales după, când Statele Unite au susţinut în Haiti, prin diverse mijloace, fie dictatura, fie democraţia, în funcţie de propriile interese economice. Cartea desfiinţează mitul că Haiti este o lume aparte, un inexplicabil eşec în lumea civilizată.
Pentru SUA deci, proiectul Haiti nu este nici pe departe nou. Există totuşi un element important de noutate. O foarte controversată administrare a crizei irakiene este contextul în care dezastrul din Haiti a mobilizat SUA pentru un nou început. După ce guvernul american a fost învinuit de risipirea a miliarde de dolari din fondul pentru reconstrucţia Irakului, iar premierul britanic Gordon Brown, la sfârşitul lui ianuarie a.c., recunoştea că lipsa unui plan de reconstrucţie rapidă a fost greşeala din Irak, planul pentru Haiti – prima criză umanitară majoră gestionată de preşedintele Obama -, va fi, înainte de toate, un nou început de imagine.
Din păcate însă, pe 25 ianuarie a.c., summitul de la Montreal pe tema reconstrucţiei haitiene a arătat cât de puţin nobil sau idealist ar putea fi acest plan. Discutând despre aspectele de interes major în alcătuirea strategiei de reconstrucţie, reprezentanţii Statelor Unite, Canadei, Franţei şi ai altor state au rămas rezervaţi în privinţa chestiunii arzătoare a subvenţiilor pentru agricultură din propriile ţări, care provoacă falimentul fermierilor din Haiti şi, în general, din ţările lumii a treia. Reacţia participanţilor la summit arată de ce în Haiti criza nu a început la cutremur. Cutremurul din 12 ianuarie 2010 a adus la lumină o rană urâtă a lumii occidentale, pe care nimeni nu a fost în mod real interesat să o vindece până acum…
