Calitatea educaţiei este în scădere. Discuţiile sterile pe această temă pun în lumina reflectoarelor slăbiciunile şi incapacitatea sistemelor politice de a găsi soluţii funcţionale. Totuşi, mai presus de culpa guvernanţilor, se află criza familiei. Familia îşi pierde treptat identitatea ca prim-instrument educaţional.

Educaţia este esenţială pentru supravieţuirea oricărui grup social, de vreme ce o comunitate îşi asigură existenţa şi dezvoltarea numai prin transmiterea către generaţia următoare a cunoştinţelor acumulate, a puterii derivate din aceasta şi a aspiraţiilor ideologice. Criza educaţională este, de departe, cea mai gravă dintre crizele societăţii româneşti actuale.

Starea de fapt ne aşază în faţa unui paradox: pe de o parte, numărul şcolilor este în continuă creştere, instrumentele educaţionale fiind din ce în ce mai sofisticate, iar pe de altă parte, nivelul calitativ al educaţiei este în scădere. Discuţiile sterile pe această temă pun în lumina reflectoarelor slăbiciunile şi incapacitatea sistemelor politice de a găsi soluţii funcţionale. Totuşi, mai presus de culpa guvernanţilor, se află criza familiei. Familia îşi pierde treptat identitatea ca prim-instrument educaţional, prin abandonarea sarcinilor educaţionale pe care ar trebui să şi le asume şi redirecţionarea responsabilităţii către sistemele academice.

De la filtru sau de la izvoare?

Pentru societatea contemporană de tradiţie creştină, viziunea iudaică, biblică, a educaţiei reprezintă un izvor important de inspiraţie. Din scrierile sacre ale Vechiului Testament răzbate ideea că succesul comunităţii ebraice şi continuitatea culturii acesteia au fost condiţionate de cunoaşterea şi ascultarea de legea revelată a lui Dumnezeu. Poporul evreu scăpat din lanţurile robiei egiptene a primit din partea lui Dumnezeu porunca de a-şi organiza întreaga viaţă în jurul poruncilor divine. „Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea” (Iosua 1:8). Asigurarea prosperităţii, a creşterii şi longevităţii poporului israelit depindea de educarea descendenţilor în spiritul cărţilor sacre. Părinţii îi învăţau cu grijă pe copii să-L iubească pe Dumnezeu şi să respecte legile şi poruncile Sale (vezi Deuteronom 6:1-9).

Manualul folosit pentru educaţia copiilor evrei în timpurile Vechiului Testament era istoria poporului Israel şi modul în care Yahweh l-a condus. Cititorul Bibliei poate remarca insistenţa cu care li se cerea părinţilor să le povestească propriilor copii istoria ieşirii din Egipt. „Când fiul tău te va întreba într-o zi: Ce înseamnă învăţăturile acestea, legile acestea şi poruncile acestea, pe care vi le-a dat Domnul, Dumnezeul nostru? să răspunzi fiului tău: Noi eram robi ai lui Faraon în Egipt şi Domnul ne-a scos din Egipt cu mâna Lui cea puternică” (Deuteronom 6:20,21). Părinţii trebuiau să le transmită noilor generaţii vocaţia, identitatea şi misiunea lor, pecetluite prin legământul încheiat cu Dumnezeu. „O cunoaştere a lui Dumnezeu, părtăşia cu El în studiu şi în muncă şi asemănarea cu El în caracter, acestea urmau să fie sursa, mijlocul şi ţelul educaţiei lui Israel”[1].

„Primul şi cel mai eficient factor educaţional a fost casa părintească, tatăl şi mama fiind cei dintâi dascăli ai copiilor lor”[2]. Familia (sau bet av) constituia unitatea socio-economică fundamentală în Israel, având un rol important în împlinirea nevoilor membrilor ei, ceea ce includea şi educaţia tinerilor. Se considera că „a nu acorda asistenţa necesară pentru formarea copilului prin educaţie constituie o impietate faţă de Dumnezeu şi faţă de societate”[3]. Conform legii israelite, părinţii începeau educaţia religioasă a copilului cât mai timpuriu posibil.

Despre strategie şi curriculum

Dimensiuni. Educaţia ebraică era atât obiectivă (orientată extern şi spre conţinut), cât şi subiectivă (orientată intern şi personal); era cognitivă (acordându-se o atenţie specială dezvoltării intelectului) şi afectivă (prin accentul pus pe dezvoltarea voinţei şi a emoţiilor); era activă (implicând investigaţia, participarea elevului) şi pasivă (presupunea folosirea memoriei, copilul fiind învăţat totodată să reflecteze asupra a ceea ce descoperea). În mod specific, procesul predare-învăţare implica perseverenţa în observare, învăţarea experienţială (prin a face), ascultarea, recitarea şi imitarea. Experienţa educaţională includea şi îndrumarea specială (studiul direct), corectarea greşelilor şi avertizarea.

Scop. Scopul suprem al educaţiei în Vechiul Testament este rezumat în ceea ce a spus Dumnezeu despre ce patriarhul Avraam în contextul discuţiei cu privire la distrugerea cetăţilor Sodoma şi Gomora: „Căci Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului” (Geneza 18:19). Avraam se dovedea a fi un om deosebit înaintea lui Dumnezeu tocmai prin faptul că avea să îşi educe copiii în spiritul ascultării de legea divină. Versetul citat sugerează că scopul suprem al educaţiei este dezvoltarea unui caracter care să-l determine pe om să iubească dreptatea şi neprihănirea. Pe această direcţie, formarea abilităţii de a gândi critic reprezenta o primă ţintă importantă a procesului de educaţie, iar cea de-a doua era utilitatea în viaţa cotidiană.

Conţinut. Geneza 18:19 descrie criptic conţinutul educaţiei ebraice – „Calea Domnului”. Ce înseamnă însă această sintagmă şi ce legătură are cu aspectul religios al educaţiei în Vechiul Testament? Dintr-o perspectivă generală, „Calea Domnului” se referă la cunoaşterea voinţei lui Dumnezeu şi ascultarea de cuvântul Lui – voinţa divină fiind revelată prin act şi cuvânt în istoria lui Israel. Calea, sau voinţa, lui Dumnezeu pentru omenire reflectă caracterul şi atributele Sale personale. Când îşi iubesc aproapele ca pe ei înşişi (Leviticul 19:18), trăind o viaţă neprihănită şi dreaptă (Geneza 18:19) şi urmărind sfinţenia (Leviticul 11:44), oamenii merg pe calea Domnului prin faptul că oglindesc caracterul Său.

Regres moral şi progres instituţional

Odată cu intrarea în ţara Canaanului şi cucerirea acesteia, poporul Israel nu a respectat în totalitate porunca lui Dumnezeu de a nimici popoarele care locuiau în teritoriul respectiv. Aceste popoare, care se închinau idolilor păgâni, au exercitat o influenţă nefastă asupra israeliţilor, care, treptat, s-au trezit prinşi în cursa închinării la dumnezei străini. De-a lungul timpului, căsătoriile mixte dintre israeliţi şi naţiunile sau triburile păgâne au alterat viziunea originară asupra educaţiei. Deveniţi indiferenţi faţă de Dumnezeu şi poruncile Sale, părinţii nu şi-au mai îndeplinit cu aceeaşi rigoare rolul de educatori pentru copiii lor. Din cauza influenţelor din afara familiei, dar şi din interiorul acesteia, tinerii evrei au început să primească o educaţie diferită de cea intenţionată de Dumnezeu.

Pe măsură ce rolul familiei în cadrul procesului de educaţie s-a diminuat, a crescut rolul profeţilor în procesul educaţional. În acest context s-a remarcat profetul Samuel, care a înfiinţat şcolile profeţilor: una la Rama (1 Samuel 8:4) şi alta la Chiriat-Iearim, unde se afla şi chivotul Domnului (1 Samuel 2:3,5). Mai târziu, în timpul profetului Ilie, au apărut încă două astfel de şcoli, la Betel şi la Ierihon (2 Regi 2:3,5). Elevii acestor şcoli se întreţineau singuri, prestând diferite munci şi meşteşuguri învăţate de la părinţi. Până la distrugerea Ierusalimului de către armatele babiloniene ale împăratului Nabucodonosor al II-lea, principalul instrument educaţional a fost reprezentat de şcolile profeţilor.

În perioada exilului babilonian, iudeii au înfiinţat celebrele şcoli ieşivat (academii). În aceste academii, accentul era pus pe studiul Torei, sarcina predării şi interpretării legilor revenindu-le rabinilor. Tot atunci a luat fiinţă sinagoga, după exilul babilonian aceasta devenind „prima instituţie de învăţământ pe care au promovat-o evreii” [4], fiind prezentă şi în perioada Noului Testament. După exilul babilonian, evreii au realizat opera lor fundamentală, Talmudul [5].

O lecţie a istoriei

Mai mult ca niciodată înainte, omenirea are la dispoziţie resurse informaţionale şi tehnice extraordinare. Totuşi, în ciuda acestui progres, copiii, adolescenţii şi tinerii dau pe faţă un spirit de nesupunere şi nechibzuinţă neegalat în niciuna dintre epocile anterioare. Lipsa disciplinei în foarte multe dintre instituţiile de învăţământ îi determină pe mulţi să se întrebe dacă acestea mai au vreo utilitate. Există o nevoie acută de şcoala în care tinerii să înveţe autocontrolul, perseverenţa şi încrederea în propriile puteri, respectul pentru autoritate şi reverenţa faţă de Dumnezeu. Prima şi cea mai mare lecţie care trebuie învăţată de la poporul Israel este faptul că aderarea strictă la un sistem religios şi moral le-a asigurat israeliţilor unitatea – lucru ce nu putea fi realizat de niciun sistem politic.

Nimic nu înlocuieşte familia

Filosofia actuală cu privire la educaţie este radical diferită de sistemul prezentat în Biblie. Chiar şi expresia „cei şapte ani de-acasă”, atât de des folosită în limbajul popular, şi-a pierdut consistenţa şi relevanţa în condiţiile în care termenul „acasă” înseamnă mai degrabă cămine de copii, grădiniţe, şcoli cu program prelungit, instituţii after school şi alte surogate ale familiei. În ciuda acestui fapt, familia constituie şcoala în care copilul primeşte primele sale lecţii, cu efecte de cea mai lungă durată. Nicio instituţie nu poate prelua rolul modelator al mamei şi al tatălui. Părinţii ar trebui să stea mai mult acasă, dar, ţinând cont de modelul social acceptat, acest „mai mult acasă” este aproape utopic. Mulţi părinţi sunt plecaţi de acasă pentru perioade lungi de timp, unii chiar peste hotare, muncind ca să le asigure copiilor un viitor. Din nefericire, tocmai absenţa lor le afectează acestora viitorul.

În acelaşi timp, trebuie accentuat că educaţia din cadrul familiei şi cea academică sunt două sisteme complementare, care nu ar trebui să-şi confunde rolurile pe care le au în procesul educaţional. Cedarea de către părinţi a acestei responsabilităţi pune în pericol integritatea spirituală, morală, emoţională şi chiar fizică a copilului. Restabilirea statutului familiei ca instrument de primă importanţă în procesul educaţional presupune însă, înainte de toate, o reeducare a familiei în privinţa rolului pe care-l are. Familia trebuie să-şi regăsească identitatea, să-şi recâştige rolul de instrument educaţional. Societatea are mai puţină nevoie de genii, şi mai multă nevoie de oameni de caracter, iar formarea caracterului începe în familie.

Cuvântul ‘educaţie’ înseamnă mai mult decât un curs studiat la facultate. Educaţia începe cu pruncul din braţele mamei. În timp ce modelează şi construieşte caracterul copiilor ei, mama îi educă. Părinţii îşi trimit copiii la şcoală, iar după ce termină şcoala cred că i-au educat, dar educaţia este o noţiune ale cărei dimensiuni puţini le realizează: ea cuprinde întregul proces prin care copilul este instruit din pruncie la copilărie, din copilărie la tinereţe şi de la tinereţe la maturitate. Educaţia copilului trebuie să înceapă din momentul în care acesta este în stare să-şi formuleze primele idei.Sursa: Ellen White, Îndrumarea copilului, Bucureşti, Viaţă şi Sănătate, p. 9


[1] Ellen White, Educaţie, Bucureşti, Editura Viaţă şi Sănătate, 2001, p. 33 
[2] Petre Semen, Arheologie biblică în actualitate, Iaşi, Editura Trinitas, 1997, p. 84 
[3] Constantin Cucoş, Educaţia religioasă: repere teoretice şi metodice, Iaşi, Editura Polirom, 1999, p. 35
[4] Kenneth Gangel, Warren S. Benson, Educaţia creştină: Istoria şi filozofia ei, Oradea, Cartea Creştină, 1994, p. 27 
[5] Termenul ebraic Talmud înseamnă „a studia" sau „a învăţa". Talmudul este o colecţie de învăţături bazate pe Biblia Ebraică şi pe comentariile orale ale învăţământului ebraic. Talmudul include învăţăturile înţelepţilor evrei care au trăit în perioada dintre cel de-al doilea Templu şi timpul Amoraimilor, în secolul al V-lea. Cei mai mulţi rabini citaţi în Talmud au trăit între 20 î.Ch. şi 450 d.Ch.