„Eu cred că este mai degrabă o chestiune de marketing senzaţional, mult mai bun decât filmul. Nu este foarte greu să îi zăpăceşti pe ăştia mici în felul ăsta, dar asta presupune să ai un IQ destul de redus. Bine, dacă aceşti copii vor să trăiască într-o lume ca Pandora, se pot duce într-o zonă luxuriantă, ca pădurea amazoniană, dar să le spună cineva că nu au internet acolo". Irina Margareta Nistor, critic de film, despre Avatar, ultimul film al lui James Cameron.

Margareta Nistor este convinsă că isteria din România provocată de filmul Avatar este legată mai degrabă de curiozitatea faţă de cinematograful IMAX, din moment ce „scenariul este oricum subţire…, aceeaşi reţetă de scenariu (din filmele western – n.r.), cu variaţiuni SF”. Criticul de film a concluzionat nonşalant, într-un interviu din revista Capital: „O să le treacă! Aşa cum le-a trecut şi de Matrix”.

Presa românească păstrează un ton superior şi enerva(n)t şi în analiza cazului studentei care s-a sinucis de curând în locuinţa sa din Cluj-Napoca. Mama fetei le-a declarat anchetatorilor că tânăra e posibil să se fi sinucis şi din cauza filmului Avatar, care i-ar fi accentuat suferinţa despărţirii de iubitul ei. În context, cotidianul Gândul o cita pe Emilia Potenteu, psiholog, care susţine că sinuciderea apare pe fondul unor probleme psihice netratate: “Depresia e un lux, e pentru cei care au prea mult timp liber, pentru cei care nu vor să se confrunte cu realitatea.

Un om ocupat, o femeie care are şi familie, şi serviciu, are mereu ceva de făcut şi nu îşi permite să aibă depresie. Filmul Avatar este doar un pretext folosit de cei care refuză să se confrunte cu realitatea, nu o acceptă şi nu vor să îşi asume eşecul”. Cu toate acestea, peste 50 de studii internaţionale au arătat că există o strânsă legătură între maniera prezentării în media a cazurilor de sinucidere şi creşterea sau scăderea numărului de sinucideri şi tentative[1], ceea ce sugerează că nu ar fi vorba doar de un „pretext”, ci de o influenţă.

În orice caz, opiniile reflectate în presa românească par a desfiinţa uşor povestea succesului, dar şi a influenţei unui film cu şanse mari la ocuparea primului loc în topul încasărilor. Pe scurt, zic ziarele noastre, dacă te-a prins mirajul 3D al filmului, ai un IQ de băşcălie, iar dacă eşti deprimat sau te trec gânduri sinucigaşe, eşti un pierde-vară dus cu pluta. Tipică în peisajul autohton, maniera aceasta de exprimare distruge nu doar aura filmului, dar şi nevoia de evaluare serioasă a efectelor sale asupra privitorului, precum şi a semnificaţiilor şi implicaţiilor mentalităţii şi viziunii despre lume pe care le ilustrează filmul.

În presa din străinătate, subiectul este tratat mult mai nuanţat. Cu toate acestea, dincolo de analize ale filmului în sine şi ale filosofiei lui, nu se scrie nimic despre angrenajul mai mare care a pus în mişcare schimbarea la faţă a lumii prin cultura media. Şi aceasta poate pentru că, pe undeva, cei mai mulţi sunt de acord că „o să ne treacă” repede. Totuşi, nu va rămâne chiar nimic în urmă?

Avatar creştin, minte pagână

Chiar înainte de lansarea în cinematografe a filmului lui James Cameron, un sondaj realizat de Pew Research Center’s Forum on Religion & Public Life a scos la iveală ce „rămâne în urmă”. Sondajul, dat publicităţii pe 9 decembrie 2009, dezvăluie că un număr mare de americani amestecă elemente din diverse tradiţii religioase. De asemenea, o parte importantă a populaţiei creştine din SUA îmbină creştinismul cu idei şi credinţe orientale sau de sorginte New Age, precum reîncarnarea, astrologia şi prezenţa energiei spirituale în obiectele fizice. În acelaşi timp, minorităţi numeroase din toate religiile majore prezente în Statele Unite mărturisesc experimentarea fenomenelor supranaturale precum intrarea în contact cu persoane decedate sau cu fantome[2].

Astfel, pentru 22% dintre cei intervievaţi şi care s-au declarat creştini, reîncarnarea este o realitate, în timp ce 23% cred în astrologie, iar 15% au consultat un ghicitor sau un medium. Sondajul Pew Forum a mai arătat că aproape jumătate din public (49%) consideră că a trăit cel puţin o experienţă religioasă mistică (spre deosebire de un sondaj Gallup din 1962, care indica un procent de 22%). Aspectul şi mai interesant este că 30% dintre cei neafiliaţi unei religii anume mărturisesc trăirea unor experienţe mistice similare.

Unu din trei americani s-a simţit în legătură cu o persoană decedată şi unu din cinci pretinde că a văzut sau a simţit prezenţa fantomelor.

Procentele sunt prea mari ca să fie trecute cu vederea[3]. În plus, dacă aceste procente sunt comparate cu rezultatele unor sondaje precendente, este evident că avem de-a face cu o dezvoltare a fenomenului, explicat plastic de D. Michael Lindsay, sociolog al religiilor la Universitatea Rice, ca fiind efectul playlist. Efectul playlist înseamnă, în opinia lui Lindsay, că, „aşa cum ne personalizăm iPhone-rile, ne personalizăm şi vieţile religioase”. „Cultura (în general – n.r.), cultura pop şi internetul sunt probabil instructori mai influenţi” decât transmiţătorii tradiţionali de valori, de principii şi dogme creştine, crede Scott Thumma, sociolog la Hartford Institute of Religion Research.

Maryann Bogus, de 59 de ani, din Kingsport, una dintre persoanele intervievate în cadrul sondajului, este membră a unei biserici creştine evanghelice şi participă săptămânal la serviciile religioase. Cu toate acestea, Maryann crede în reîncarnare, împotriva a ceea ce învaţă biserica ei: „Tatăl meu mi-a spus asta cu mult timp în urmă şi s-a înrădăcinat în mine pentru că şi el a crezut în reîncarnare”, a declarat Maryann Bogus. Credinţa ei în astrologie, în energia spirituală a naturii şi în yoga sunt lucruri pe care şi le-a însuşit „privind la televizor şi ascultând”. După aproape 60 de ani de viaţă, Maryann nu vede niciun conflict între aceste credinţe şi religia ei creştină.

O concluzie destul de evidentă pare să se formuleze indirect: cultura de masă, televizată sau diseminată pe internet, este în bună măsură agentul promovării unei mentalităţi sincretice şi relativiste, menite să înlocuiască mentalitatea societăţii autoritare şi ierarhice de altădată.

Ambiguitatea interpretativă

Amestecul de noţiuni, idei, principii şi credinţe pe care l-a relevat sondajul Pew Forum, pe de o parte, şi tendinţa creştinilor de a depăşi orice fel de graniţe interconfesionale, pe de altă parte, au un rezultat foarte natural – ambiguitatea interpretativă. Adevărul, semnificaţiile unui eveniment şi ale unei experienţe, principiile după care trebuie interpretată întreaga existenţă devin variabile greu de definit. Sincretismul înseamnă o acceptare a mai multor „adevăruri”, care pot fi contradictorii. Rezultatul firesc al instalării unei mentalităţi sincretice este acela că abordarea metodică şi logică pierde teren în faţa abordărilor senzoriale, mistice, emoţionale sau relaţionale.

În Avatarul lui James Cameron, religia populaţiei native de pe Pandora este una evident conturată după un model al vechilor populaţii indigene. Locuitorii Pandorei (Na’Vi) trăiesc în triburi, sunt vânători, cred într-o zeitate-mamă numită Eywa (Mama tuturor), descrisă ca o reţea de energie şi ca o sumă a tuturor fiinţelor vii. Cert este că această religie, percepută iniţial de privitor ca inferioară, ignorantă, caracterizată de ritualuri primitive, se impune în film şi în conştiinţa spectatorului ca fiind superioară, satisfăcătoare şi convingătoare prin intervenţia neaşteptată şi de proporţii, din finalul filmului, când populaţia nativă este salvată de la distrugere de către Eywa.

Consecinţa poate fi aceea că, ademenit să îmbrăţişeze virtual spiritualitatea senzorială prezentă în film, spectatorul ar putea să se descopere brusc obosit de ideologie, de abordarea sistematică, proprie creştinismului. De fapt, filmul nu face altceva decât să continue un război din viaţa reală, în care individului i se induce gândul că e timpul să renunţe la marile „basme” ideologice, pentru a avea timp să experimenteze misterul. Mulţi s-au grăbit deja să anunţe cine va pierde războiul…

Natura divină şi the circle of life

Imaginea energiei spirituale în natură şi cea a interconectării tuturor obiectelor şi a fiinţelor într-o mare reţea ne sunt deja familiare din alte producţii cinematografice. După cum scria Rouss Douthat, în The New York Times[4], panteismul este religia Hollywoodului deja de o generaţie. Este revelaţia lui Kevin Costner în Dansând cu lupii sau în animaţiile Disney, Regele leu şi Pocahontas. Avatar nu este singurul din genul său şi, dacă este cineva cu adevărat interesat de ce va rămâne în urma acestui film, atunci trebuie să privească la discreta, dar lunga listă de impresii absorbite picătură cu picătură de consumatori din cultura media şi cristalizate în influenţe, apoi concepţii şi mentalităţi de largă circulaţie.

Mesajul ecologic al filmului (de altfel, de apreciat), anunţat de Cameron însuşi, devine religie. Acel soi de religie uşor de acceptat chiar şi de ateistul Richard Dawkins, care, comentând adorarea frumuseţii şi sublimului naturii de către Albert Einstein, mărturisea: „În acest sens, şi eu sunt religios”. Este vorba, în fond, despre cea mai umanistă manifestare religioasă posibilă. Panteismul simplificat al filmului Avatar este o recunoaştere a faptului că majoritatea oamenilor au o intuiţie cu privire la ceva mai mare decât sinele şi decât rasa umană – iar răspunsul este Natura, Planeta şi, la nivel mai larg, Universul.

Panteismul de acest tip reprezintă o religie mult mai convenabilă decât orice altă formă de religie. Nu cere credinţă în minuni, entităţi invizibile şi puteri supranaturale, promovează o atitudine dezinhibată faţă de sex şi de celebrarea vieţii, nu se află în contradicţie cu ştiinţa, promovează relaxarea în faţa morţii – privită ca o reunire cu lumea naturală -, nu se frământă cu problema răului şi satisface nevoia individului de apartenenţă la un întreg.

Transcenderea morţii

Totuşi, dincolo de teorie, ciclul vieţii (circle of life) este totuşi un ciclu al morţii, în multe locuri de pe pământ viaţa fiind, departe de contemplarea serenă a naturii, o luptă mizeră pentru supravieţuire. Oamenii nu au nevoie de resemnarea panteistă în faţa ciclului morţii, oamenii au nevoie de speranţă şi înşişi fanii Avatarului demonstrează că omul tânjeşte după nemurire şi după ce este dincolo de această viaţă. Una dintre scenele puternic senzoriale şi emoţionale ale filmului, deopotrivă controversată şi susceptibilă de provocarea unor decizii de suicid, este scena finală a transferului fiinţei din trup omenesc în trup extraterestru. Reîncarnarea este istoria din spatele scenei, iar procentul de creştini care cred în ea arată cât de captivaţi sunt oamenii de ceea ce urmează după moarte.

Viitorul nu este în trecut, iar împlinirea nu e virtuală

Deşi pare umanist şi exponent al unui mesaj moral, filmul induce sentimentul fals – căruia trebuie să i se impute valul de depresie înregistrat în rândul spectatorilor – că viitorul este damnat şi că singurele soluţii sunt fie împlinirea virtuală, fie întoarcerea către trecutul mistic, pentru a fi regăsită stabilitatea. Mitul stabilităţii regăsite în memoria ancestrală păgână a omenirii este un mesaj implicit al mentalităţii postmoderne, care fuge de certitudini religioase, furişându-se într-o spiritualitate nebuloasă. Într-adevăr, „fundalul hedonistic al epocii maschează virulenţa ei ideologică, descărcată mediatic sub ambalaje mincinoase”[5].

Filmul Avatar e doar un episod, nici primul şi nici cel mai important, al unui serial cu mii de episoade. De aceea, în ciuda panteismului, sincretismului şi a demobilizării motivaţionale care i s-au reproşat filmului, o cruciadă împotriva Avatarului nu este necesară din punct de vedere creştin. Ar fi ineficientă şi ridicolă, precum o demonstraţie costisitoare de forţă pe care un suveran o desfăşoară în faţa unui singur supus. Cu atât mai mult, cu cât creştinismul are o problemă mult mai gravă de rezolvat, pentru că schimbarea la faţă a lumii, atât de avansată astăzi şi care ameninţă să lase religiile creştine în afara viitorului, este cauzată în bună măsură de creştinismul însuşi. Cum a contribuit substanţial creştinismul la crearea situaţiei grave în care se află acum şi de unde vine schimbarea la faţă a lumii (în bine), în partea a doua a articolului, din numărul viitor.

Caracteristicile schimbării la faţă a lumii prin cultura media (sau ce „a rămas în urmă” până acum)

1. ambiguitate interpretativă – sensul lumii şi cel al existenţei sunt divers definite şi certificate
2. oboseală ideologică – respingerea marilor „basme ideologice” (adică a religiilor, în speţă religia creştină)
3. tendinţă universală spre nihilism
4. instituţionalizarea îndoielii până acolo încât se atinge pragul falimentului moral
5. deplasare de la credinţă la „opţiune personală”
6. dizolvare a istoriei în ficţiune
7. nostalgie a stabilităţii – viitorul este în trecut; recapitulare recuperatorie – scuză pentru revizitarea păgânismului
8. sensul fluid al realităţii – imaginea înlocuieşte realitatea, consumul de imagini întreţine o fascinaţie primitivă – de la logocentrism la imagocentrism
9. domnia simulacrelor – cultura televizată, în goana ei după audienţă, sfidează protecţia educaţională
10. media – biserica occidentalismului; televiziunea, media, cinematograful – noua providenţă (mână invizibilă din spatele evenimentelor)

Sinteză inspirată de lecturarea cărţii lui Adrian Dinu Rachieru, Globalizare şi cultură media, Iaşi, Institutul European, 2003.


[1] Mai multe informaţii pe www.mindframe-media.info, site-ul iniţiativei Mindframe National Media, a guvernului Australiei
[2] „Many Americans Mix Multiple Faiths", www.pewforum.org, 9 decembrie 2009
[3] Iar contextul fiind în mare parte acelaşi, sondajul american poate fi considerat relevant şi pentru creştinismul neamerican.
[4] Rouss Douthat, „Heaven and Nature", The New York Times, 20 decembrie 2009
[5] Adrian Dinu Rachieru, Globalizare şi cultură media, Iaşi, Institutul European, 2003, p. 120.
Norel Iacob
Pentru Norel Iacob, studiile universitare și post universitare în domeniul religiei au reprezentat mijloace pentru a interacționa mai bine cu vastul domeniu al spiritualității umane. Iar din pasiunea pentru comunicare relevantă în acest domeniu, la scurt timp după terminarea studiilor, s-a implicat în media, realizând emisiuni TV și radio. Din 2009, este redactorul-șef al revistei Semnele timpului.