Românii acceptă tacit comportamente abuzive. Patru din zece români cred că violenţa fizică în familie nu este un act foarte grav, iar 80% dintre victime nu au apelat niciodată la instituţii specializate. În primele patru luni ale anului 2009, au fost înregistrate 46 de decese cauzate de violenţa domestică.

O mică bătaie „oferită” ocazional de soţ, o „apostrofare” din partea soţiei când bărbatul vine beat acasă, corecţii aplicate copilului ca să nu-şi ia nasul la purtare sunt câteva dintre comportamentele abuzive, acceptate tacit de societatea românească. Patru din zece români cred că violenţa fizică în familie nu este un act foarte grav, iar 80% dintre victime nu au apelat niciodată la instituţii specializate.

Numărul cazurilor de violenţă domestică înregistrate în România în perioada 2004-2009 (primul semestru) a fost de 53.720, dintre care 723 au cauzat decese, conform Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei[1]. În primele patru luni ale anului 2009, au fost înregistrate 46 de decese cauzate de violenţa domestică.

La începutul mileniului al III-lea se vorbeşte mai mult decât oricând despre drepturile omului. În ciuda acestui fapt, hărţuirea sexuală şi disciplinarea prin pedepse fizice şi umilitoare, sunt adesea percepute ca „normale”, mai ales dacă rezultatul nu este o vătămare „vizibilă” sau de durată. Mentalităţile greşite ale soţilor privind raportarea la partenerul de viaţă, lipsa banilor, consumul de alcool, gelozia, problemele de natură psihică ale unuia dintre parteneri sunt doar o parte dintre cauzele care duc la manifestarea violenţei domestice. Zicale precum „bătaia este ruptă din rai”, „o femeie trebuie să fie bătută, altfel şi-o ia în cap”, „unde dă mama/tata, creşte”, „femeia nebătută este ca un ogor neudat”, „femeia trebuie bătută în fiecare zi; dacă tu nu ştii de ce, ştie ea!” – sugerează că, în mentalitatea populară, violenţa domestică este acceptată.

Mai multe feţe, aceeaşi monedă

Una din patru femei este afectată de violenţa domestică, indiferent de vârstă, rasă, nivel de educaţie şi poziţie socială. Conform datelor Cercetării Naţionale privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă – România, 2003[2], 45% dintre persoanele care au suportat violenţa în familie s-au confruntat cu o singură formă a acesteia, în timp ce restul, de 55%, au fost abuzate social sub diferite forme. În plus, doar o victimă din zece raportează exclusiv violenţa socială, celelalte persoane fiind supuse şi la abuzuri psihice (86%), fizice (61%), economice (36%) sau sexuale (20%). Chiar dacă majoritatea actelor de violenţă domestică au ca rezultat vătămarea corporală, acest tip de abuz are mult mai multe „feţe” şi un singur scop – subjugarea celui mai slab.

Ruptă din rai?!

Cum încep bătăile? Întâi mă înjură, apoi mă scuipă, mă strânge de gât, dacă ţip mă sufocă cu perna. M-a dus de multe ori inconştientă la spital… Nu mă întreba nimeni nimic acolo. Nu mai aud cu o ureche, cu un ochi nu văd, în urma unui accident, şi acum şi celălalt e afectat de la lovituri. Dinţii de jos mi i-am pierdut pentru că mă bătea numai în gură…

(mărturia Marianei, mamă a două fete)

Formele de manifestare ale violenţei fizice diferă de la un context la altul, în funcţie de nivelul de cultură, de cadrul socio-economic sau de poziţia socială. Cele mai comune forme de violenţă sunt uneori, în chip ridicol, considerate gesturi de „afecţiune” ale bărbatului faţă de partenera sa şi sunt privite cu îngăduinţă. O asemenea atitudine face dovada ignoranţei născute, probabil, din mentalitatea aforistică în conformitate cu care, dacă soţul nu-i dă soţiei o palmă din când în când, înseamnă că nu o mai iubeşte. Durerea, umilinţa şi stupoarea sunt ameliorate treptat prin repetarea adesea autosugestivă a unor astfel de „argumente” tradiţionale.

Scuzarea partenerului şi acceptarea situaţiei sunt susţinute constant în comportamentul femeii-victimă prin argumente de la cele socio-culturale (exemplul mamei care a trecut prin aceeaşi situaţie tăcând şi acceptând), până la argumente de ordin religios. Situaţii şi referinţe biblice interpretate abuziv, în pofida principiilor clare ale respectului faţă de viaţă şi a liberului arbitru, sunt folosite adesea ca analgezice ale rănilor.

Prima palmă este cea mai dureroasă şi acceptarea acesteia va atrage după sine şi altele. Scuzarea violenţei domestice va determina o creştere în intensitate a abuzurilor, drumul de la o palmă şi lovituri cauzatoare de răni care necesită spitalizare sau chiar leziuni fatale fiind parcurs uneori foarte repede.

„Din cauza ta sunt aşa!”

Nu sunt puţine situaţiile în care agresorul învinuieşte victima pentru ceea ce s-a întâmplat. „E numai vina ta! Prin atitudinea ta scoţi tot ce este mai rău în mine… De ce mă faci să mă port astfel cu tine?” Responsabilitatea pentru eşecul vieţii de cuplu este aşezată pe umerii celui mai slab. Chiar dacă nu e cazul şi nu are nicio dovadă, agresorul va accentua existenţa unei terţe persoane, încercând să îşi justifice astfel reacţiile violente. Apar norme şi reguli anormale pe care agresorul i le impune partenerei – încuierea acesteia în casă, interdicţia de a folosi telefonul sau automobilul, limitarea dreptului de a contacta familia, prietenii sau vecinii, interzicerea tratamentelor sau vizitelor medicale etc.

Pierderea legăturilor cu mediul exterior, pierderea independenţei financiare şi lipsa de încredere în sine determină o creştere a gradului de dependenţă a victimei faţă de agresor. Dominarea agresorului devine atât de profundă, încât, deşi sunt momente în care dorinţa de a scăpa depăşeşte frica, rar victimele reuşesc să găsească forţa necesară pentru a-şi transpune planurile în realitate.

Şi lor li se întâmplă

Situaţiile în care bărbaţii sunt victime ale agresiunii feminine sunt mult mai rare. Unii dintre ei nici măcar nu realizează că sunt victime ale propriilor soţii, fiind agresaţi în timp ce se află în stare de ebrietate. Soţiile profită de aceste situaţii pentru a-şi regla conturile, orice urme sau urmări fiind puse în seama consumului de alcool. Există şi situaţii cu deznodăminte tragice. Studiul asupra criminalităţii feminine, elaborat în 2003[3], pune în lumină trista realitate conform căreia dintre cele 2.122 de femei aflate în penitenciarele din România la data aceea, peste 300 erau condamnate pentru uciderea partenerului de viaţă. Din totatul de victime decedate în urma violenţei domestice, persoanele de sex masculin erau 23 (în 2004), 34 (2005), 47 (2006), 38 (2007) şi 33 (2008)[4].

Sunt mic, dar învăţ

Ororile abuzurilor domestice ale unui adult asupra altui adult sunt greu de imaginat, însă efectele asupra unui copil care este martor al acestora sunt cumplite. De cele mai multe ori, copiii sunt martori ai manifestărilor violente în familie, influenţa exemplului familial amplificându-se exponenţial. Indiferent de existenţa sau lipsa unui potenţial nativ de agresivitate şi dincolo de particularităţile individuale, actele de violenţă ale adulţilor îşi au adesea rădăcinile în experienţele din copilărie.

Violenţa asupra copiilor, în diferitele ei forme, este o problemă globală, conform unui studiu al ONU, din 2006.

Un procent mare de copii din toate societăţile suferă în urma violenţelor semnificative la care sunt supuşi în propriile familii. Doar 16 state interzic orice formă de pedeapsă corporală asupra copiilor, în orice fel de condiţii, lăsând majoritatea copiilor din lumea întreagă fără o protecţie împotriva violenţei fizice şi a umilirii premeditate în propriile familii[5] .

Deşi există diverse rapoarte şi statistici privind abuzarea fizică, psihică şi sexuală a copiilor, este uşor de presupus că adevărata magnitudine a fenomenului nu este cunoscută. Violenţa domestică îndreptată împotriva minorilor îmbracă forme diverse, de la lovirea unor copii cu vârste fragede până la agresiuni emoţionale (injurii, porecle, ameninţări, izolare etc.), de la neglijare prin lipsirea copilului de mijloacele necesare traiului şi educării sale, până la diverse forme de pedofilie.

De multe ori, părintele care ar trebui să îşi protejeze copilul şi să reclame autorităţilor orice formă de agresiune asupra acestuia preferă să tacă pentru a-şi proteja partenerul sau din teamă. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) estima că cca 53.000 de decese ale copiilor din lume, înregistrate în 2002, au fost cazuri de infanticid.

Când s-a întors tăticu de la vaci, a întrebat-o pe mămica dacă sunt acasă. Dacă lănţugul era sub pat, însemna că eram acasă. El a luat un şlang… atât de mare… şi m-a bătut. Dar eu când o să cresc mare, o să-l apuc într-o mână: Ce, mai ţii minte când m-ai bătut?!

(Mărturia unui băieţel de opt ani, din Republica Moldova, pe care părinţii îl ţineau legat de pat cu un lanţ. Sursa: www.europalibera.org, 26 octombrie 2009)

Adevărata libertate

Libertatea nu este dreptul de a face ceea ce vrem, ci ceea ce se cuvine.

Abraham Lincoln

Nu există scuze. Orice fiinţă umană are dreptul să trăiască în siguranţă şi nu există niciun argument care să îi pretindă unei femei, unui copil sau unui bărbat să accepte un tratament umilitor, degradant, din partea vreunui membru al propriei familii. Înţelegerea şi acceptarea acestui fapt constituie primul pas pentru găsirea soluţiei potrivite.

Există legislaţie. Legea protejează şi asigură respectarea drepturilor unor astfel de persoane, la aceasta adăugându-se eforturile depuse de asociaţiile şi organizaţiile neguvernamentale. Victimele pot să ceară ajutorul specialiştilor şi al centrelor de asistenţă.

Comunitatea trebuie să intervină. Este ştiut faptul că, de multe ori, anumite abuzuri erau cunoscute de comunitatea locală, de vecini şi de persoanele apropiate. Totuşi, fiecare a preferat să păstreze tăcerea până când, uneori, a fost prea târziu. Dacă nu ne asumăm responsabilităţi ca indivizi sociali, vor exista întotdeauna femei abuzate şi copii snopiţi în bătaie de cei care ar trebui, de fapt, să le ofere dragostea şi ocrotirea lor.

Tăcerea nu e de aur. La rândul lor, victimele trebuie să înţeleagă că prin tăcere şi acceptarea unui tratament violent, nedrept, nu se va rezolva niciodată nimic. Agresorul trebuie îndepărtat, cel puţin pentru o vreme, de cei a căror existenţă o perturbă şi o periclitează, şi trebuie să primească ajutor de specialitate.

Soluţii circumstanţiale. Dacă la baza abuzurilor stă consumul de alcool, eforturile trebuie îndreptate în direcţia rezolvării acestei probleme. Lipsa resurselor financiare şi accesul scăzut la educaţie sunt probleme care duc la violenţă domestică şi care, de multe ori, nu pot fi rezolvate fără susţinere socială.

Voinţă. Înainte de toate este necesară voinţa de a depăşi greutăţile vieţii. Schimbarea mentalităţilor la nivel macrosocial, dar mai ales la nivelul micro (familia şi individul) este singura şansă de schimbare în bine. Stereotipiile de gândire fataliste – că nimic nu se schimbă, că toate sunt aşa de la începutul lumii – nu fac parte din soluţia acestei probleme actuale şi stringente.

Degetul lui Dumnezeu. Schimbările cele mai profunde şi cu efectele cele mai benefice sunt acelea care vin din interior. Într-o lume tot mai coruptă moral, în care nici măcar familia nu mai asigură acel echilibru şi confort sufletesc ce îl ajută pe om să facă faţă provocărilor vieţii, este nevoie mai mult ca oricând de redescoperirea înţelepciunii biblice. „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Christos biserica”, scria apostolul Pavel, în timp ce sfătuia soţiile să fie supuse bărbaţilor lor (Efeseni 5:25,22). Căsătoria este instituţia pe care Dumnezeu a lăsat-o omului pentru ca, în cadrul ei, bărbatul şi femeia să se respecte şi să se sprijinească reciproc. Problemele pot fi rezolvate prin comunicare, prin acceptare şi, mai presus de orice, prin dragoste. Soluţia ideală nu este destrămarea familiei, ci regăsirea acelui sentiment curat, inocent, care determină un bărbat şi o femeie să se unească la bine şi la rău.


[1] www.anpf.ro, 3 noiembrie 2009 
[2] Persoanele care au participat la realizarea acestui studiu au răspuns la întrebările: Vi s-a întâmplat ca o persoană din familie, în mod frecvent, să nu vă dea voie să vă vedeţi sau să vorbiţi cu prietenii? Să nu vă dea voie să ieşiţi din casă? Să vă verifice în mod exagerat, ca să ştie unde sunteţi şi ce faceţi? Şi să vă acuze de infidelitate fără motiv? - Cercetarea Naţională privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă, 2003
[3] Ana Bălan, Studiu asupra criminalităţii feminine, Serviciul Studii şi Prognoză Penitenciară, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, 2002 
[4] Datele provin de la Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei. Pe lângă cazurile menţionate a existat şi un număr de cazuri în care nu era menţionat sexul victimelor. În consecinţă, numărul bărbaţilor agresaţi de partenera de viaţă ar putea fi mai mare. - www.anpf.ro, 3 noiembrie 2009 
[5] An End to Violence Against Children - raport ONU, p. 6, 7