Ideea că într-o societate liberă oamenii nu vor fi niciodată ofensaţi este tot atât de absurdă pe cât este şi ideea contrară, că nimeni nu ar trebui să apeleze la justiţie pentru a se apăra atunci când se simte ofensat. Ambele aspecte sunt derivate ale libertăţii.

Pe 10 iulie 2009, Parlamentul irlandez vota o lege care incriminează blasfemia. Amenda stabilită varia între 25.000 şi 100.000 de euro. Criticii legii văd în aceasta o întoarcere la mentalitatea Evului Mediu.

Legea irlandeză nu este o noutate. În Anglia, din secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea, sistemul legal a condamnat blasfemia[1] . Efectele folosirii acestui instrument care prezerva autoritatea Bisericii în societate au fost suportate sub forma persecuţiei de către ateişti şi grupurile cu vederi religioase diferite de concepţia religioasă majoritară.

În cazul „Corway vs. Independent Newspapers”(1999), Curtea Supremă a Irlandei concluziona că este imposibil de spus ce anume defineşte o blasfemie. Afirmaţia blasfematoare este „jignitoare sau abuzivă într-un mod grosolan cu privire la chestiuni considerate sacre de o religie, aducând astfel ofensă unui număr semnificativ de adepţi ai religiei respective”[2] . Definiţia blasfemiei aduce în discuţie şi intenţia celui căruia îi aparţine declaraţia injurioasă.

Cum va fi aplicată o astfel de lege în contextul contemporan şi care ar fi beneficiile nu poate spune nimeni. De fapt, se prevăd noi conflicte, iar pierderile vor fi suportate de societate în ansamblul ei. Cine decide ce este blasfemie? Ateiştii ar putea fi acuzaţi dacă ar susţine că Dumnezeu este un mit. Pentru un creştin, indiferent de confesiune, blasfematoare este, de pildă, negarea divinităţii lui Iisus de către evrei sau musulmani. În acelaşi timp, din perspectivă musulmană, a susţine că Iisus, fiul Mariei, este Dumnezeu constituie blasfemie pentru că presupune existenţa mai multor dumnezei. Nu a trecut prea mult timp de la „scandalul caricaturilor” când, la sfârşitul anului 2005, un ziar danez a publicat o serie de imagini în care profetul Mahomed era reprezentat în ipostaze ofensatoare. La data aceea, Departamentul de Stat American a asociat imaginile cu „incitarea religioasă şi ura etnică”. Purtătorul de cuvânt al Condoleezzei Rice declara că acele „caricaturi sunt, într-adevăr, ofensatoare faţă de credinţa musulmană”[3]. Publicaţia daneză şi-a justificat gestul prin dreptul la liberă exprimare.

Drepturile omului, nu drepturile religiilor

În unele dintre statele islamice, există de mult legi similare celei votate în Irlanda. Mai mult, la iniţiativa statelor musulmane, pe 26 martie 2009, Consiliul pentru Drepturile Omului al Naţiunilor Unite a adoptat Rezoluţia privind defăimarea religioasă[4] . Conform rezoluţiei, defăimarea religiei este o violare a drepturilor omului şi „reprezintă un afront serios adus demnităţii umane, conducând la o restrângere a libertăţii aderenţilor”. Prin observatorul său permanent la ONU, Vaticanul s-a opus adoptării rezoluţiei, arătând că în anumite state astfel de legi sunt folosite pentru atacarea minorităţilor religioase. Preocupări pentru elaborarea unui astfel de document existau încă din 1999, când s-a propus votarea unei declaraţii care să condamne defăimarea religiei islamice. În cele din urmă, proiectul s-a extins şi a luat forma actuală.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

Articolul 18
Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alţii, atât în mod public, cât şi privat, prin învăţătură, practici religioase, cult şi îndeplinirea riturilor.
Articolul 19
Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat.

Sub aspect formal, rezoluţia încurajează dialogul interconfesional. În realitate, consecinţele sale sunt contrare scopului declarat. Luând apărarea unor religii, rezoluţia restrânge dreptul individului de a se exprima liber. „Indivizii sunt cei care au drepturi, nu religiile”, au declarat reprezentanţii canadieni din cadrul Consiliului pentru Drepturile Omului. Scopul drepturilor omului este să protejeze indivizi, grupuri şi proprietăţi, nicidecum idei religioase sau de altă natură. Articolele 18 şi 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului acordă fiecărui individ dreptul de a-şi alege religia, de a se manifesta în spaţiul public conform propriilor convingeri şi de a-şi exprima opiniile. Orice individ este liber să îşi exprime civilizat dezacordul şi chiar să contraargumenteze. Evident, o opinie personală nu poate să obţină asentimentul tuturor şi, în unele cazuri, poate fi considerată ofensatoare.

Este necesară, în acest context, o distincţie între dreptul de a te exprima împotriva unor idei religioase şi lipsa de respect faţă de simboluri, practici sau proprietăţi ale unor confesiuni religioase. Simbolurile religioase şi locaşurile de cult (biserici, sinagogi, moschei) intră însă sub protecţia dreptului de proprietate. În luna iunie 2009 peste 100 de români de etnie rromă, atacaţi de membrii unei grupări radicale fasciste, Combat 18, din Belfast, s-au refugiat într-o biserică prezbiteriană din centrul oraşului. În timpul nopţii, biserica a fost vandalizată, geamurile fiind sparte de membrii grupării amintite. Este un exemplu de încălcare a proprietăţii religioase, şi nu numai, atitudinea radicalilor fiind condamnată prompt de jurnaliştii publicaţiei The Times şi de autorităţi.

Consensul nu e dat de legi

Dezbaterea este mai largă, pentru că trebuie să îi includă pe ateişti şi pe toţi exponenţii generaţiei secularizate. Aceştia consideră că în spaţiul public nu ar trebui să existe însemne sau simboluri religioase. În 2004, în timpul mandatului preşedintelui francez Jacques Chirac, a fost adoptată o lege prin care li se interzicea elevilor din şcolile publice să poarte însemne religioase. Votul a fost urmat de o reacţie vehementă din partea comunităţii musulmane, profund nemulţumită de faptul că legea le interzicea fetelor să poarte tradiţionalul văl musulman.

Mii de musulmani au protestat în Paris împotriva acestei legi, strigând: „Vălul este alegerea mea!” În semn de solidaritate, protestele s-au extins de la Bagdad până la Londra.

Pe data de 2 februarie 2004, Adunarea Naţională a Franţei a votat o lege iniţiată de Ministerul Educaţiei Naţionale, prin care se interzicea expunerea şi purtarea de simboluri religioase în şcolile de stat.

Probleme similare tensionează spiritele şi dincolo de ocean. În San Diego, California, după 16 ani de lupte în justiţie, s-a luat decizia ca o cruce uriaşă amplasată într-un spaţiu public, ca memorial al veteranilor de război, să fie îndepărtată. Procesul a fost intentat de ateistul Philip Paulson, veteran al războiului din Vietnam, în opinia căruia prezenţa simbolului creştin reprezenta o violare a principiului separării dintre Biserică şi Stat.

Astfel de situaţii par să nu lase loc unui consens public. În timp ce unii cetăţeni se pot simţi ofensaţi de prezenţa unui însemn religios, alţii ar putea fi lezaţi prin eliminarea lui.

Defăimare sau libertate de exprimare?

Un prim pas pentru evitarea defăimării ar putea fi restrângerea libertăţii de exprimare. Pe de altă parte, numai printr-o expunere liberă a ideilor şi gândurilor sale, individul se poate face înţeles de ceilalţi.

Este necesară o înţelegere adecvată a conceptului de ofensă. Cineva este ofensat atunci când cuvintele şi acţiunile celuilalt îl rănesc, îl fac să se ruşineze sau să se simtă umilit vizavi de cele mai profunde ataşamente ale sale. Posibilitatea de a fi ofensat se poate ivi oricând şi oriunde. De aceea, este important să fie bine definit dreptul individului de a nu fi ofensat, rănit sau expus ruşinii. Ofensa este un răspuns subiectiv şi emoţional faţă de un act obiectiv. Pe ce temeiuri ar putea să stabilească un organ juridic dacă reclamantul a fost sau nu ofensat? Criteriile care definesc ofensa într-un caz particular ar putea să fie irelevante într-un caz diferit.

Libertatea de opinie înseamnă posibilitatea de a spune ceea ce credem, să ne exprimăm propriile idei, dar, în același timp, înseamnă şi posibilitatea ca aceia care nu ne împărtăşesc viziunea sau care au chiar o opinie contrară să aibă dreptul la replică, în public. Acesta este costul libertăţii.

Este de notorietate controversa Versetelor satanice. Publicat în 1988, romanul Versetele satanice, al autorului indian Salman Rushdie, a surprins relaţia unică care se poate stabili între libertatea de exprimare şi defăimare. Lumea islamică a răbufnit împotriva acestei cărţi, în care Profetul este prezentat într-o manieră ireverenţioasă. Au avut loc manifestări de protest. Au fost aruncate în aer librării în care cartea era la vânzare, iar ayatollahul Ruhollah Khomeini l-a condamnat la moarte pe Rushdie care, de atunci, trăieşte ascuns, sub supravegherea Serviciilor secrete.

Există soluţie

Ideea că într-o societate liberă oamenii nu vor fi niciodată ofensaţi sau jigniţi este tot atât de absurdă pe cât este şi ideea contrară, că nimeni nu ar trebui să apeleze la justiţie pentru a se apăra atunci când se simte ofensat. Ambele aspecte sunt derivate ale libertăţii. Democraţia înseamnă mai mult decât un spaţiu în care oamenii stau la un ceai, purtând discuţii politicoase. Înseamnă că oamenii au libertatea de a gândi şi de a-şi exprima propriile idei, chiar dacă acestea vor fi considerate de alţii ofensatoare. De fapt, aceasta este esenţa libertăţii.

Coeziunea socială rezidă tocmai în acceptarea lucrurilor care nu ne sunt pe plac. Soluţia nu este crearea unei culturi din care să fie eliminată ofensa şi, implicit, libertatea de exprimare. O societate în care dragostea se manifestă proactiv, chiar faţă de cei care împărtăşesc idealuri şi idei diferite ar duce la diminuarea acestor tensiuni. Toleranţa se defineşte ca acceptare a credinţelor, ritualurilor şi ideilor celorlalţi. Există spaţiu suficient pentru a împărtăşi opinii, iar liderilor religioşi, mai mult decât altora, le revine sarcina de a promova, înainte de toate, buna înţelegere şi respectul.


[1] David Nash, Blasphemy in the Christian World. A History, Oxford University Press, 2007, p. 4
[2] http://www.irishtimes.com/newspaper/frontpage/2009/0429/1224245599892.html
[3] http://www.ziua.net/display.php?data=2006-02-10&id=193497
[4] Rezoluţia privind combaterea defăimării religioase (A/HRC/10//L.2/Rev 1, 7/1 ) a fost votată de 23 de ţări, printre care se numără Azerbaidjan, China, Cuba, Pakistan, Rusia, Arabia Saudită şi Sri Lanka. 11 voturi au fost contra şi 13 abţineri.