În intenţia lui Dumnezeu, căsătoria apare ca temelie a vieţii de familie. Planul divin al convieţuirii dintre un bărbat şi o femeie este de o simplitate profundă, iar redescoperirea şi trăirea lui, fără modificări sau adaptări, sunt de importanţă vitală pentru supravieţuirea familiei zilelor noastre.

Concepţia despre familie suferă o dramatică modificare în zilele noastre. Jurnalistul şi istoricul Jean Sévillia surprindea, cu deosebită acuitate, această tendinţă la nivelul societăţii franceze: „În primăvara lui 2007, francezii şi-au ales preşedintele. Pentru prima oară în istoria ţării, unul dintre candidaţii care putea deveni şeful statului era o mamă necăsătorită. Acest detaliu n-a deranjat pe nimeni; este o simplă reflectare a societăţii. Până în anii ’60, divorţurile erau rare, iar concubinajul era izolat; de la catolici la comunişti, toţi francezii se căsătoreau la primărie şi majoritatea, şi la biserică. La Elysée, doamna de Gaulle nu accepta să primească divorţaţi la masă. Ales la începutul anilor ’80, Mitterrand ducea o viaţă dublă, dar păstra aparenţele, ca să nu şocheze. Astăzi, aparenţele, nu mai au nicio valoare: căsătoria nu mai este o regulă”[1]. Concluzia cade ca un verdict sumbru: „În treizeci de ani, modelul odinioară predominant – cuplul căsătorit, cu copii născuţi în timpul căsătoriei – s-a destrămat”.

Familia de astăzi este supusă unui asediu covârşitor. Divorţul, adulterul, criza rolurilor, aglomeraţia, presiunile financiare, preocupările extrafamiliale, lipsa timpului petrecut împreună aduc viaţa familiei la marginea colapsului. „După toate aparenţele, trăim într-o eră importantă şi incertă, iar instituţia familiei se află, cu siguranţă, într-o stare de incertitudine. Dacă 50 până la 70 de procente dintre automobilele produse de Ford sau General Motors s-ar defecta în prima parte a existenţei lor, atunci ar trebui luate măsuri drastice”[2].

De ce o abordare biblică?

Care este planul lui Dumnezeu cu privire la căsătorie? Cultura noastră păstrează un grad considerabil de confuzie cu privire la acest domeniu. Mai grav este că, într-un context global în care instituţia familiei îşi pierde din popularitate, sunt tot mai multe voci care afirmă că această tendinţă nu reprezintă nici măcar un motiv de îngrijorare. Cu alte cuvinte, asistăm deopotrivă la un declin al familiei şi al valorilor. Unica speranţă pertinentă pentru salvarea celei mai profunde dintre relaţiile umane este întoarcerea la principiile biblice necesare reconstruirii fundamentului originar al familiei.

Apelarea Bibliei ca autoritate finală, inclusiv în domeniul familiei, se bazează pe ineranţa şi valoarea ei transculturală. Terapiile falimentare aplicate relaţiilor maritale aflate în derivă au la bază o etică a împlinirii nevoilor individuale, care este esenţial egoistă. Etica relativistă a postmodernismului favorizează inversarea priorităţilor. Biblia promovează însă principiul infailibil al împlinirii personale prin renunţare la sine şi sacrificiu pentru binele celuilalt. Aparent paradoxal şi considerat evident inacceptabil, modelul biblic al împlinirii individuale sau colective este în coliziune frontală cu tezele umanismului egocentric.

Arhitectul divin dezvăluie paradigma împlinirii familiale în primele două capitole ale Genezei. Cultura postmodernă se află într-o imperioasă necesitate de a redescoperi şi reafirma tiparul original pentru celula de bază a societăţii umane. De o simplitate profundă, acest model nu are nevoie de ajustări sau îmbunătăţiri: trebuie doar trăit! Psihologul Larry Crabb consideră că „în faţa dificultăţilor maritale, întrebarea care se pune nu este: ‘Ce ar putea îmbunătăţi căsătoria mea?‘, ci mai degrabă: ‘Ce-mi spune Biblia să fac? ‘. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să aibă prioritate faţă de tot ce gândesc eu că ar împlini cel mai bine nevoile mele”[3].

Familia: instituţie divină

Biblia vorbeşte despre căsătorie în termenii unei instituţii fundamentale pentru existenţa omenirii. În cadrul primei cărţi biblice, Geneza, Însuşi Dumnezeu stabileşte modelul celulei de bază a societăţii umane: unirea din dragoste, dintre un bărbat şi o femeie, într-un angajament de o viaţă întreagă (Geneza 2:21-24). În Noul Testament, Iisus Christos reafirmă aceeaşi concepţie despre familie, subliniind valabilitatea ei, ca parte a ordinii primordiale a creaţiei (Matei 19:4-6). Căsătoria şi Sabatul sunt instituţiile cele mai vechi ale omenirii, prima având un avans de o zi faţă de cealaltă (Geneza 1:26 – 2:3). Conform raportului creaţiei, în prima zi de vineri a planetei, Dumnezeu a oficiat prima căsătorie, mirele fiind Adam, iar mireasa, Eva.

Fiecare nuntă biblică ne invită să readucem la viaţă binele nealterat oferit omului de Dumnezeu. Acest imperativ este cu atât mai justificat, cu cât civilizaţia noastră a redefinit dramatic comuniunea căsătoriei. Defăimată de Hollywood, batjocorită de staruri, concurată în forţă de aşa-numitele relaţii maritale alternative, familia biblică pare să fie o specie pe cale de dispariţie. Lista argumentelor contra căsătoriei biblice se extinde cu dovezi dureroase: violenţă familială, abuzuri sexuale, divorţuri traumatizante, copilării mutilate, infidelitate. Prima căsnicie, cea din Grădina Edenului, nu a cunoscut însă nimic de felul acesta.

Nobleţea unică a căsătoriei este întărită prin semnificaţia spirituală pe care Biblia i-o atribuie: imagine a relaţiei dintre Christos şi biserica Sa (Efeseni 5:21-33). Astfel, în mod implicit, comuniunea căsătoriei este definită de sfinţenie, iubire reciprocă, unitate, responsabilitate, permanenţă, respect şi exclusivitate.

Familia – locul iubirii

Femeia este „un ajutor potrivit” pentru bărbat, cei doi fiind parteneri în procreere şi în stăpânirea pământului. Raportul stabilit iniţial exclude orice formă de subordonare esenţială sau ontologică a femeii faţă de bărbat, ambii fiind creaţi după chipul şi asemănarea divină (Geneza 1:26, 27). Deşi au fost creaţi egali, bărbatul şi femeia sunt totuşi diferiţi, fiind fiinţe umane complementare, cu roluri specifice, conform sexului fiecăruia.

Biblia nu conţine o „fişă a postului” pentru rolul de soţ sau soţie, însă subliniază clar principiile care domină relaţia dintre cei doi: iubire absolută, respect, altruism, valori comune, susţinere materială, spirit de sacrificiu. Subordonarea reciprocă neutralizează tendinţa naturii umane de a deţine puterea. Relaţia dintre parteneri este definită în termenii subordonării Bisericii faţă de Christos: creştinii ascultă de Christos, care Îşi oferă viaţa ca sacrificiu suprem pentru salvarea lor. Principiul iubirii autentice conduce la atitudinea de căutare cu orice preţ a fericirii celuilalt. Sacrificiul de sine pentru binele celuilalt este principiul biblic al fericirii personale şi legea care defineşte atât statutul soţului, cât şi pe cel al soţiei (Efeseni 5:21-33).

Climatul dominat de iubire şi încredere este intenţionat în acelaşi timp ca mediu optim pentru creşterea copiilor, atât fizic, cât şi spiritual. Extinderea cantitativă şi calitativă a vieţii sociale, valorile şi idealurile promovate, formarea şi dezvoltarea individuală sunt strâns legate de sănătatea emoţională a familiei. Evanghelia are ca ţintă finală reunirea în familia lui Dumnezeu a fiinţelor umane reînnoite moral şi spiritual. În sensul acesta, menţinerea sau refacerea calităţii relaţiilor dintre părinţi şi copii este parte importantă a ultimului apel al Evangheliei, adresat omenirii la finalul istoriei răului: „Iată că vă voi trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem!” (Maleahi 4:5,6).

Căsătoria – startul familiei

Conform Bibliei, căsătoria este cadrul unic desemnat de Dumnezeu pentru exprimarea intimităţii sexuale. Fidelitatea partenerilor reflectă dragostea neschimbătoare pe care Dumnezeu o manifestă în relaţia cu fiecare fiinţă umană. Crearea Evei demonstrează planul divin pentru căsătoria lui Adam şi pentru toate căsătoriile ulterioare: o relaţie monogamă, heterosexuală. Biblia denunţă explicit relaţiile sexuale extramaritale (Exodul 20:14; Proverbe 5:1-20; Matei 5:27,28), precum şi relaţiile dintre persoane de acelaşi sex (Levitic 18:22; Romani 1:26,27; 1 Corinteni 6:9).

Raportul stabilit iniţial exclude orice formă de subordonare esenţială sau ontologică a femeii faţă de bărbat, ambii fiind creaţi după chipul și asemănarea divină (Geneza 1:26, 27). Deși au fost creaţi egali, bărbatul și femeia sunt totuși diferiţi, fiind fiinţe umane complementare, cu roluri specifice, conform sexului fiecăruia.

Medicul Petru Blaj, în cartea sa Eseuri despre omul – OM, notează câteva observaţii semnificative: „În greaca biblică, termenul gamos înseamnă: căsătorie, sărbătoarea căsătoriei, nuntă şi de la acest termen provin ‘gameţii’ ca denumire a celulelor sexuale bărbăteşti şi femeieşti, care prin unire dau zigotul, ce va forma o nouă fiinţă, lucru imposibil într-o convieţuire sau coabitare homosexuală. Tot în greaca biblică, cuvântul oikogenea, ce înseamnă familie, este format din oikos, ce înseamnă casă, şi genno, ce înseamnă a naşte, a face pui, a se înmulţi. Aflăm astfel, că atunci când ne referim la familie trebuie să înţelegem o casă unde se nasc pui – copii. Ceea ce este din nou imposibil într-o convieţuire homosexuală sau lesbiană” [4].

Dumnezeu aşteaptă adeziunea fiecărei fiinţe umane la planul stabilit iniţial cu privire la sexualitate: persoanele necăsătorite să trăiască în celibat, iar cele căsătorite să trăiască în fidelitate (Exod 20:14; Matei 5:27,28; 1 Corinteni 6:15-19; Evrei 13:4).

Angajamentul căsătoriei

Biblia se referă la căsătorie folosind conceptul de angajament sau legământ, soţul şi soţia având atât drepturi, cât şi îndatoriri (Geneza 2:23; Maleahi 2:14; Geneza 21:27-32). Iubirea, ataşamentul, fidelitatea, mutualitatea şi altruismul sunt ingredientele esenţiale ale angajamentului sacru al căsătoriei (Cântarea cântărilor 2:16), între ele fiind prezentă şi unitatea în credinţă (2 Corinteni 6:14-18).

Deşi familia ar trebui să fie de neînfrânt în faţa adversităţilor vieţii, suntem totuşi constrânşi să recunoaştem că există circumstanţe care pot duce la dizolvarea angajamentului căsătoriei. Divorţul este antiteza acestui angajament şi reprezintă o alterare a intenţiei divine originale (Maleahi 2:16; Matei 19:8). Erodarea capacităţii umane de relaţionare nu este o boală exclusivă a civilizaţiei actuale, Iisus Christos apelând la contemporanii Săi să evalueze foarte riguros alternativa divorţului (Matei 19:9).

Biblia nu recomandă despărţirea cuplurilor aflate în criză, ci iertarea reciprocă, aceasta fiind soluţia unică pentru reînnoirea iubirii. Vindecarea relaţiilor rănite este principiul divin promovat de Biblie, în vederea evitării colapsului căsătoriei (Ieremia 3:1; Osea 3:1-3; Luca 17:3; Efeseni 4:32). Pregătirea premaritală, consilierea familială şi asistenţa acordată familiilor afectate de tulburări sunt în rezonanţă deplină cu intenţia originală a lui Dumnezeu pentru supravieţuirea familiei.

De ce este nevoie de familie?

În primul rând, conform principiilor biblice, cuplurilor căsătorite le revine responsabilitatea perpetuării familiei umane (Geneza 1:28). Copiii sunt consideraţi un dar de la Dumnezeu, de aceea părinţii sunt chemaţi să aprecieze acest privilegiu (Psalmii 127:3; 1 Timotei 5:8). Asigurând împlinirea nevoilor fizice, emoţionale, intelectuale şi spirituale, familia este primul loc unde valorile sunt învăţate, iar capacitatea relaţionării cu Dumnezeu şi cu oamenii este dezvoltată. Personalitatea, aptitudinile şi abilităţile individuale astfel deprinse de copii vor avea o influenţă care depăşeşte graniţele familiei, extinzându-se spre binele general.

În al doilea rând, familia este nucleul de unde sunt aşteptate reacţiile benefice pentru vindecarea suferinţelor societăţii. Intersectarea destinelor prin căsătorie este prefigurată de intervenţia salvatoare a lui Iisus Christos în istoria umană, răstignirea Sa pe cruce fiind expresia supremă a iubirii. În consecinţă, principiul Crucii guvernează familia creştină şi reprezintă motorul contribuţiilor la binele colectiv.

În al treilea rând, familia biblică ne conduce către locul unic pe care-l numim acasă. „Nu rareori întâlnim copii zvăpăiaţi, care aleargă pe drum, se îmbrâncesc grăbiţi spre undeva. Dacă îi opreşti şi îi întrebi: ‘Încotro?’, îţi răspund într-un glas: ‘Acasă’. Ce înseamnă acest cuvânt pentru copiii în cauză nu este greu de presupus”[5] . Prin Biblie, Creatorul ne asistă în călătoria spre familia care înseamnă, pur şi simplu, acasă. Drum bun, călătorule!


[1] Jean Sévillia, Corectitudinea morală: căutăm cu disperare valori, Humanitas, 2009, p. 70, 71
[2] Carl Rogers, Becoming Partners: Marriage and Its Alternatives, New York, Delacorte, 1972, p. 11
[3] Larry Crabb, The Marriage Builder, Zondervan, 1992, p. 14
[4] Petru Blaj, Eseuri despre omul - OM, Napoca Star, 2008, p. 128
[5] Petru Blaj, p. 129