Mă gândeam așa: Oare a sunat vreo alarmă sau e un semnal de sfârșit de zi?

Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19. Actualizăm zilnic.

Sunt unul dintre „dinozaurii” care au făcut serviciul militar obligatoriu (armata). În acea perioadă erau două semnale sonore foarte importante, atât de importante încât, după oricare dintre ele, urma să faci ceva în mod obligatoriu. Un semnal era cel de trezire și celălalt, pe linia melodică numită „Liniște”, a lui Nini Rosso, după o temă din Tchaikovsky, anunţa stingerea.

Dacă auzeai o cascadă de sunete însemna trezirea, în secunda următoare trebuia să fii în picioare lângă pat, gata să asculţi primele ordine ale zilei. Gradaţii își permiteau uneori să mai doarmă câteva clipe. Pentru noi, soldaţii, era însă un moment oribil; și acum mă îngrozesc amintirile. Nu știai dacă va fi mai ușor sau mai la limită decât ieri; nu îţi dădeai seama dacă azi își va bate joc vreun gradat mai mult sau mai puţin de tine și de colegii tăi. Ceea ce știai era că începe ceva cel puţin neplăcut. Când însă răsunau primele acorduri din semnalul pentru stingere, te învăluia un fel de căldură în suflet și știai că vine odihna. Pentru o vreme nimeni nu îţi va deranja gândurile ori somnul.

Tot ascult în jur, de vreo lună și ceva, și încă nu-mi dau seama dacă ce se aude este un semnal de trezire sau dacă se anunţă liniștea. Suntem la începutul a ceva sau e sfârșitul? Vine un necunoscut de care să mă îngrozesc? Sau mă așteaptă o clipă de liniște fără ca cineva să aibă dreptul să mă tulbure?

Realizez că, în funcţie de recunoașterea cântecului-semnal și de interpretarea pe care o dau, va fi și atitudinea mea viitoare. Am citit că un ministru din Germania a interpretat semnalul ca fiind de sfârșit și s-a grăbit să plece, deși mai avea de trăit. Am văzut foarte multe declaraţii cum că se ivesc zorii unei ere noi; planeta a luat o pauză, noi ne-am odihnit, se dă restart și vom crește lumea de la zero, deci urmează trezirea.

Aș vrea să fie seară, să aud cântecul plăcut al stingerii și odihnei; să știu că nimeni nu mai poate tulbura pe alţii din gândurile sau odihna lor; să privesc răsăritul astrelor și să număr până nu mai știu stea după stea pe bolta universului. Dar cântecul trâmbiţei pe care o aud nu mă îndeamnă la somn.

Nici a început de zi sau de epocă nu-mi prea sună. Părerea mea este că a sunat alarma.

În armată mai era un semnal: semnalul de alarmă. Era cu totul diferit, inconfundabil și inevitabil. Nici măcar cei cu grade pe umăr nu-și permiteau să mai aţipească. Toată lumea trebuia să fie gata pentru orice ar fi urmat. Dintr-o clipă în alta avea să înceapă necunoscutul. Se făceau speculaţii fantasmagorice despre ce și de ce se va întâmpla. Nu știam dacă ne vom mai întoarce în cazarmă sau a început cu adevărat războiul pentru care ne antrenam de-atâta timp. Te întrebai în treacăt: Voi ieși din asta un erou sau voi fi printre cei căzuţi? Apoi alegeai, în așteptare, să te decuplezi din ansamblu și să te concentrezi pe legatul șireturilor sau împachetarea rucsacului de drum.

Cam asta simt eu că se întâmplă și acum. Întrebările tot mai prezente sunt: Va mai exista un „după”? Sau va fi un continuum nemăsurabil? Când vom afla cu adevărat despre ce este vorba? Ne va spune sau va ști cineva să ne spună?

Dacă a început războiul, nu știu. Dacă asta va fi ziua eliberării, e posibil. La urma urmei, războiul a început demult, dar noi nu am vrut să recunoaștem. Și apoi, ce ar fi dacă planeta chiar se apropie de capătul unui drum, sătulă de atâta instrucţie și simulare?

Programele de știri venind de la toţi sateliţii de pe orbită așază și răstoarnă zilnic ipotezele și graficele pe care deștepţii și nedeștepţii planetei le servesc sub formă de expertiză. Tare mă tem că știm foarte puţin și ceea ce știm nici măcar nu ne pricepem să spunem. Ne place să epatăm și suntem orgolioși. Interferăm uneori cu previziunile biblice, dar, dintr-un elitism bazat poate doar pe apartenenţa la o generaţie, nici măcar nu așezăm pe panoul de lucru vreo părticică din scenariul biblic. Poate ne sperie eventuale concluzii. Poate ni se pare limbajul prea codificat sau fără tangenţă cu ce ni se întâmplă acum. E adevărat că în limbajul religios se spune ciumă, molimă, vremuri grele, și nu virus, pandemie, COVID-19, criză etc.

Ceea ce nu s-a schimbat și se poate presupune că nici nu se va schimba este trăirea din sufletul omului: teama nu și-a schimbat rădăcina și nici disperarea ori însingurarea; noi ne frământăm la fel în faţa necunoscutului; suntem la fel de închiși în carapacea noastră și apelăm la fel de timid la intervenţia lui Dumnezeu.

În concluzie, eu, omul, în mod fundamental sunt același încă de pe vremea izgonirii din Rai. Singur nu mă voi schimba; nici măcar o pandemie nu o va face. Ceea ce ar putea fi o șansă se numește redescoperirea lui Dumnezeu. Un părinte al cugetării creștine, Augustin, exprima astfel o concluzie esenţială: „Purtăm în noi un gol în formă de Dumnezeu” și, până nu vom completa acel gol, vom tot fi singuri, disperaţi, ușor de speriat și pierduţi în orice sens.

Dacă acum e sfârșitul lumii sau începutul unui episod ciudat, nu mă pronunţ, chiar dacă simt o anume reconfigurare a traseului. Dar o revenire la o relaţie mai prietenoasă cu Cel care a jertfit pe Fiul Lui pentru noi, cred că ar fi o premisă corectă.

Oricum, semnalul nu este nici de culcare, nici de trezire, ci un semnal de alarmă.

Citește și:

Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19. Actualizăm zilnic.

Daniel Chirileanu este autor și pastor în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.