Starea de urgenţă instituită în România la data de 16 martie 2020 a adus în discuţie multe întrebări referitoare la modul în care societatea noastră este construită și funcţionează. Printre acestea, restricţionarea exercitării drepturilor fundamentale a adus în dezbatere necesitatea libertăţii și întinderea limitelor sale într-o societate democratică.

Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19. Actualizăm zilnic.

În acest context, poate mai mult ca niciodată, este important să cunoaștem istoria, rolul și arhitectura drepturilor noastre fundamentale.

Libertatea și rolul ei în societate i-au preocupat încă din Antichitate pe filosofi. În schimb, recunoașterea libertăţii persoanei și, prin urmare, a drepturilor fundamentale ale omului, ca pilon al societăţii și fundament al legilor sale, a cunoscut un drum anevoios, culminând cu revoluţiile secolului al XVIII-lea.

Recunoașterea libertăţii individului ca valoare în societatea democratică

În secolul al XVIII-lea, multe societăţi au trecut printr-o transformare radicală de gândire, din care a rezultat lupta poporului împotriva regimurilor absolutiste și a practicilor represive ale acestora. Actele constitutive, redactate în apogeul revoluţiilor, cunoscute astăzi sub forma declaraţiilor de independenţă sau de drepturi simbolizează viziunea, optimismul și speranţa acelor generaţii.

În tinerele State Unite ale Americii, Declaraţia de independenţă (1776) rezumă trăirile unui popor care tocmai cunoscuse Prima Mare Redeșteptare și filosofia iluministă, argumentând actul constitutiv în preambulul său, prin cuvintele celebre:

„Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toţi oamenii sunt egali, că ei sunt înzestraţi de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viaţa, Libertatea și căutarea Fericirii.”

Câţiva ani mai târziu, ca răspuns la excesele monarhiei franceze și puternic influenţată de credinţele în legile naturale și în ordinea universală specifice Iluminismului, Declaraţia Drepturilor Omului și ale Cetăţeanului, din 1789, proclama în preambulul său că „ignorarea, uitarea sau dispreţuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nefericirilor populare și ale corupţiei guvernelor”, ca apoi, în primul său articol, să statueze: „Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi.”

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată în 1948 ca necesitate a asigurării unui standard comun la nivel internaţional, numea „libertatea cuvântului și a convingerilor” drept cea mai înaltă aspiraţie a oamenilor, iar „recunoașterea demnităţii și drepturilor egale ale oamenilor” ca fundament al libertăţii, dreptăţii și păcii în lume.

Indiferent de istoria, religia sau filosofia celor care au contribuit la implementarea acestor idei atât de vechi în conștiinţa și societatea noastră, este recunoscut atât la nivel moral, cât și la nivel legislativ principiul conform căruia libertatea reprezintă însăși esenţa identităţii persoanei, expresia demnităţii sale.

Legile și guvernele reprezintă mijloace de asigurare a libertăţii prin reglementarea și protejarea drepturilor omului. Nerespectarea acestei valori intrinseci s-a materializat în atrocităţi cumplite precum Holocaustul, Holomodorul sau segregarea rasială. Acestea sunt tot atâtea dovezi ale fragilităţii balanţei ce asigură libertatea, dar și ale importanţei sale pentru siguranţa persoanei.

În final, istoria a arătat că prejudicierea siguranţei personale a reprezentat chiar justificarea schimbării regimurilor politice și a sistemelor legislative ce nu au reușit să ofere această protecţie.

Libertate adevărată și limite

Cine citește această istorie a consacrării drepturilor fundamentale ale omului, dar și ameninţările societăţilor distopice creionate în conștiinţa noastră culturală poate avea tendinţa de a percepe libertatea ca pe o noţiune absolută sau cel puţin de a lipsi de conţinut excepţiile de la aceste drepturi.

În filosofia liberală, cheia echilibrului se regăsește în principiul notoriu formulat în sintagma: „Libertatea mea se termină unde începe libertatea celuilalt.”

John Stuart Mill, în lucrarea sa Despre libertate, text de referinţă al doctrinei liberale, face apel la scopul libertăţii, concluzionând că „singura libertate care își merită numele este cea în care ne urmărim binele propriu în stilul propriu, câtă vreme nu îi împiedicăm pe ceilalţi să îl obţină la rândul lor”[1].

Acest principiu îl regăsim și anterior în istorie, explicat în doctrinele creștine prin invocarea a ceea ce se definește ca raţiunea primară a respectării legii. Apostolul Pavel, împărtășind învăţăturile lui Iisus, rezumă că adevărata libertate este indisolubil legată de dragostea faţă de aproapele:

„Voi aţi fost chemaţi la libertate, fraţilor, dar nu folosiţi libertatea pentru fire, ci, în dragoste, slujiţi-vă unul pe altul” (Galateni 5:13 NTRL)

Astfel, adevărata libertate, cea pentru care, istoric, oamenii au luptat întotdeauna, nu se reduce la verbul „a putea”. Ea nu este un scop în sine, ci un mijloc și o garanţie spre un ideal mai înalt. Nu înseamnă absenţa oricăror bariere, ci asigurarea unui mediu de pace, convieţuire și dezvoltare pentru toţi oamenii. În acest context, acceptarea unor limite proporţionale cu scopul urmărit apare ca o necesitate.

Cum asigură Curtea Europeană a Drepturilor Omului respectarea raţiunii libertăţii?

Din punct de vedere juridic, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, încheiată în 1950 în scopul realizării unei uniuni mai strânse, întemeiată pe aceste valori între statele membre ale Consiliului Europei, recunoaște drepturi absolute[2] și drepturi relative, în funcţie de existenţa sau nu a excepţiilor de la respectarea lor.

Deși nu este singurul tratat care asigură un standard de protecţie al drepturilor fundamentale ale omului în România, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este unul dintre instrumentele juridice cele mai folosite în practică. Potrivit Constituţiei României[3], dispoziţiile Convenţiei se aplică prioritar[4] faţă de restul actelor normative, iar aceasta face parte din dreptul intern[5]. De asemenea deţine și un mecanism propriu de control, prin Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a cărei jurisprudenţă este esenţială în aplicarea dispoziţiilor Convenţiei. În cazul constatării unei încălcări reclamate de o persoană fizică sau juridică, determinate de o măsură ce a fost incompatibilă cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pronunţă o hotărâre de condamnare a statului responsabil.

Analizarea compatibilităţii unei astfel de măsuri cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului presupune de cele mai multe ori realizarea unui test.

O măsură a autorităţilor care în fapt duce la limitarea/restrângerea unui drept reprezintă o ingerinţă în acel drept. Analizarea compatibilităţii unei astfel de măsuri cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului presupune de cele mai multe ori realizarea unui test. Acesta se realizează în concret, raportat mereu la situaţia de fapt specifică. Nu orice ingerinţă este incompatibilă cu prevederile Convenţiei. În cadrul testului se verifică dacă o anumită măsură: (1) este prevăzută de lege, (2) urmărește un scop legitim, (3) este proporţională cu scopul urmărit și necesară într-o societate democratică. Dintre toate aceste condiţii, cea care ocupă spaţiul celei mai ample analize este cea de-a treia, care presupune așezarea într-o balanţă imaginară a intereselor tuturor părţilor implicate.

Acest test reprezintă, în esenţă, exprimarea juridică a doctrinei filosofice despre libertate și limitele ei. Utilitatea finală și scopul exerciţiului este păstrarea unei stări de echilibru, vitală într-o societate democratică ce dorește să preîntâmpine atât abuzurile unor autorităţi de tip totalitar, cât și haosul anarhiei.

Spre exemplu, restrângerea libertăţii unei persoane prin arest este compatibilă cu standardul Convenţiei dacă există motive verosimile, indicii temeinice ale săvârșirii unei infracţiuni cu un grad crescut de pericol social[6]; publicarea într-un ziar a unor poze ce cuprind aspecte din viaţa privată a unei persoane publice fără ca informaţiile să fie de interes public reprezintă o încălcare a dreptului la viaţă privată, însă poate în același timp fi o excepţie permisă de la acest drept în cazul unor informaţii de interes public[7]; poate exista o lipsire de libertate dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă[8].

Testul proporţionalităţii și starea de urgenţă

Una dintre cheile esenţiale de interpretare a testului de proporţionalitate este cea evolutivă, adaptabilă unei societăţi în continuă schimbare, dar care nu derogă în esenţă de la raţiunea normelor instituite. Aceasta presupune o interpretare în lumina condiţiilor de viaţă actuale, în lumina concepţiilor care prevalează în zilele noastre în statele democratice, așa încât să se asigure o protecţie reală și concretă individului.[9]

Prevăzând existenţa unor situaţii excepţionale, Articolul 15 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stabilește: „1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice Înaltă Parte Contractantă poate lua măsuri ce derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta Convenţie, în măsura strictă în care situaţia o impune și cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional. 2. Dispoziţia precedentă nu permite nicio derogare de la articolul 2 (dreptul la viaţă, n.n), cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, și nici de la articolele 3 (interzicerea torturii, n.n.), 4 paragraful 1 (interzicerea sclaviei, n.n.) și 7 (nicio pedeapsă fără lege, n.n).”[10]

Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României restrânge exercitarea următoarelor drepturi: a) libera circulaţie; b) dreptul la viaţă intimă, familială și privată; c) inviolabilitatea domiciliului; d) dreptul la învăţătură; e) libertatea întrunirilor; f) dreptul la proprietate privată; g) dreptul la grevă; h) libertatea economică proporţional cu gradul de realizare al criteriilor prevăzute de Articolul 4 alineatul (4).

Activarea clauzei derogatorii de către un stat reprezintă mai mult parcurgerea unei proceduri de informare a Curţii Europene a Drepturilor Omului, prevăzute de alineatul 3 al aceluiași articol.

Aplicarea Articolului 15 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu presupune o suspendare a drepturilor omului, noţiunea-cheie din cuprinsul articolului fiind „în măsura strictă în care se impune”, însemnând că nici în această situaţie nu există o putere arbitrară a statului care să îl dezlege de toate obligaţiile pe care el și le-a asumat prin tratat.[11]

Astfel, activarea clauzei derogatorii de către un stat, în sensul acestei dispoziţii, reprezintă mai mult parcurgerea unei proceduri de informare a Curţii Europene a Drepturilor Omului, prevăzute de alineatul 3 al aceluiași articol. În continuare, toate statele care adoptă măsuri derogatorii pe astfel de perioade sunt supuse controlului Curţii și standardului respectării drepturilor fundamentale ale omului, astfel cum jurisprudenţa anterioară a arătat.[12] Una dintre condiţiile de compatibilitate verificate este chiar testul necesităţii măsurilor ce afectează drepturile fundamentale, însă într-o modalitate adaptată situaţiei excepţionale.

În jurisprudenţa anterioară, recunoscând o marjă de apreciere a statelor în adoptarea măsurilor necesare în aceste situaţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a verificat aspecte precum:

• dacă măsurile legale obișnuite ar fi fost suficiente pentru a face faţă pericolului ce a generat starea de urgenţă,

• dacă măsurile sunt un răspuns autentic la o situaţie de urgenţă,

• proporţionalitatea măsurilor și

• dacă au dat naștere unor situaţii de discriminare fără justificare,

• dacă măsurile de restrângere a drepturilor au fost revizuite constant în acord cu schimbarea situaţiei ce a generat impunerea acestora,

• menţinerea unui control judecătoresc etc.[13]

Ceea ce diferă într-o stare de urgenţă este existenţa unui pericol iminent și excepţional la siguranţa publică, ce trebuie să fie de așa natură încât să rupă/să ameninţe balanţa normală a societăţii și echilibrul acesteia într-o modalitate care nu poate fi reparată prin măsurile obișnuite.

Invitaţie la echilibru

În contextul în care starea socială se modifică prin restrângerea unor libertăţi cunoscute, este întemeiată întrebarea: Cum rămâne cu libertatea în această perioadă?

Răspunsul este de fapt o invitaţie la exerciţiul balanţei, ce asigură starea echilibrului social pe care ne-o dorim. Așa cum am observat, testul proporţionalităţii presupune mereu luarea în considerare a tuturor intereselor implicate într-o situaţie dată. Interpretările în extremă sunt de cele mai multe ori reducţioniste și nu răspund complexităţii situaţiei. Este adevărat că acceptarea unor noi limite și menţinerea în același timp a unei gândiri critice pot constitui un demers dificil. De aceea echilibrul personal și reamintirea rolului libertăţii ca valoare socială sunt instrumente esenţiale în această perioadă.

Gândirile de tip conspiraţionist pot fi unele dintre cele mai mari greșeli de logică. Pe de o parte, a vedea un abuz în orice direcţie poate distruge ordinea, cel puţin interioară, atât de necesară în aceste momente. Pe de altă parte, o gândire de tip fatalist, în care totul este controlat, iar individul nu are nicio șansă, îi poate răpi omului dreptul ce dă valoare tuturor celorlalte – accesul la justiţie, prin neaducerea unei situaţii de veritabilă încălcare a drepturilor omului în faţa autorităţilor competente.

În final, ceea ce este cel mai important este ca, în mod individual, să reflectăm la ce înseamnă cu adevărat libertate și cum conduita noastră poate exprima raţiunea ei.

Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19. Actualizăm zilnic.