Deschid fereastra și amușin aerul, încercând să ghicesc previziunile acestui început de aprilie. În jur plutesc, amestecate, miresme și miasme deopotrivă, e greu să te descurci în hăţișul acesta de urme.
Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19. Actualizăm zilnic.
Astăzi miroase a zăpadă care trage să moară, atârnând grea de pe acoperișurile încălzite de soarele plăpând. Se simte un iz de pământ muced și ud, de la vecini vine un miros de fiertură de carne, iar furgoneta care tocmai a urcat, încărcată cu lemne, a lăsat în urmă o dâră înecăcioasă de motorină și ulei ars. Sub geam a înflorit o zambilă roz, al cărei parfum nu răzbește până la mine, dar căreia îi simt aievea mireasma.
Îmi pun ochelarii. O coţofană se căznește să-și consolideze cuibul cu niște crengi adunate din livadă. O femeie cu un copil merg alături pe stradă, tăcuţi, ca și cum măștile pe care le poartă le-ar fi băgat pumnul în gură. Înainte de molimă, mamele își ţineau copiii de mână, dar acum mănușile de gumă nu mai lasă căldura lor să treacă prin rădăcinile degetelor până la pruncii înfriguraţi și nedumeriţi.
Deși sub streașină fac mare zarvă câteva vrăbii, în fundal se aude, tulburător, îndemnul: „Deșteaptă-te române!”.
Până mai ieri, Pământul se învârtea docil pe orbită fără să zdruncine temeliile tectonice de sub edificiile noastre somptuoase. Vântul adia doar cât să ne răcorească trupul îmbrăţișat de razele calde ale soarelui.
Ne întâlneam, ne sărutam pe obrajii sănătoși, ne încurajam, aveam încredere unii în alţii, ne simţeam puternici împreună, eram invincibili. În noi se cuibărise, torcând liniștită, convingerea că ne-am câștigat dreptul la bunăstare, la sănătate, la pace, la fericire.
Și, dintr-odată, ne-a lovit molima, iar normalitatea noastră cea de toate zilele a fost zguduită din temelii. Pentru mulţi dintre noi, n-a mai rămas rutină pe rutină, viaţa e măturată de un tsunami care demolează alianţe, convingeri, smulge din rădăcină încrederi care păreau de nestrămutat.
Ciclonul neîncrederii ne prinde în vârtejul său nimicitor, iar ura pândește ocazia să ia locul iubirii. Să-i urâm pe chinezi, considerându-i responsabili pentru molimă; să urâm autorităţile pentru incompetenţă, pentru obloanele în spatele cărora jupoaie pielea de pe sistemul sanitar muribund; să urâm medicii care dezertează învinși de frică sau de lașitate; să îi urâm pe prietenii care ne bombardează cu știri false și cu îndemnuri la gargară cu apă sărată și la inhalaţii cu aburi; să urâm diaspora întoarsă acasă împrăștiind boala cu fiecare oftat de ușurare; să-i urâm pe cei a căror ignoranţă ne afectează pe toţi; să urâm preoţii care împărtășesc enoriașii cu aceeași lingură.
Poate că, până la urmă, savanţii vor inventa un vaccin izbăvitor pentru molima asta și ne vom putea întoarce pe potecile obiceiurilor noastre sau vom croi altele, noi. Ne vom petici încrederea, vom compensa pierderile, ne vom strânge iarăși mâinile, la alegeri vom vota cu Nimrod și vom începe entuziaști construcţia unui nou turn Babel. Fără să băgăm de seamă că seminţele urii scăpate înainte pe pământ vor răsări ca buruienile în solul mănos al fricii, care va rămâne cuibărită în noi. Frica se va târî încet, ca un șarpe sătul, prin fragila noastră fiinţă, pentru că acum știm că se poate întâmpla. Că se poate repeta și că am putea fi singuri…
Cum să supravieţuim în izolare, însingurare și spaimă? Cine ne va salva? Știinţa? Credinţa?
Nu numai omenirea, ci și noi, ca indivizi, am trecut de-al lungul istoriei prin perioade de credinţă și de necredinţă. E greu să te bănuiești obiectul indiferenţei lui Dumnezeu când te doare, când ești flămând, când ţi-e frică. Dar cum ar fi să-L pierzi de tot, să trăiești lipsit de promisiunea: „Le voi lega rănile ca să-i vindec și le voi descoperi belșug de pace și de adevăr?” (Ieremia 33:6, GBV)
Ne socotim poate prea savanţi să mai credem că Dumnezeu l-a făcut pe Adam din ţărâna pământului, că i-a suflat în nări suflare de viaţă și, drept urmare, că lumea nu este autonomă și independentă, ci în mâna Celui care a creat-o. Să fie oare pierderea credinţei inamovibile într-un Dumnezeu grijuliu cu creaţia Sa cauza alienării omenirii? Pierderea credinţei personale a omului într-un Dumnezeu real, căruia Îi pasă, care vede, aude, simte, răspunde, care plânge și care Se bucură, să fie oare răspunzătoare de frica și, pe alocuri, de disperarea sau chiar de ura noastră?
Acum dar, ne rămân acestea trei: credinţa, nădejdea și dragostea.
Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19. Actualizăm zilnic.
Carmen Prisacaru iubește literatura și semnează un blog dedicat acestei pasiuni: arcadiasolum.com
