„Care este utilitatea furiei și unde o simţi în corp?” Aveam mai bine de 20 de ani, o priveam cu ochi mari și cu puţine răspunsuri legate de emoţii. Știam prea puţine despre senzaţiile pe care le provoacă în corpul meu și modalităţile prin care le pot identifica și folosi.
Mi-era teribil de rușine că îmi lipsesc cunoștinţele de bază despre o componentă esenţială a vieţii mele, dar pentru asta venisem la terapie: să primesc ajutor. Așa că mi-a deslușit pedagogic și mi-a unit piese disparate de puzzle cu informaţii despre emoţii. Procesul de a le identifica la momentul potrivit și de a ţine cont de ele nu a devenit dintr-odată mai ușor, în mod evident, din cauza lipsei de exerciţiu. Dar a fost un punct de pornire.
Aș vrea să fiu singura care a trăit mulţi ani fără informaţii valoroase despre propria persoană, dar mă tem că suntem mulţi și știu asta din interacţiunile zilnice cu cei din jurul meu. Nu trebuie să mă gândesc prea mult pentru a găsi exemple de adulţi incapabili să își recunoască emoţiile și să le gestioneze spre binele lor. De la prietenul care suferă în mod evident în urma divorţului recent și susţine sus și tare că e foarte bine și a trecut peste la ruda cu tulburări de alimentaţie căreia îi este greu să accepte că este doar un simptom al reprimării tristeţii, de la colega căreia teama de greșeală îi deteriorează performanţa în muncă la vecinii care își pierd controlul pe grupul de comunicare al blocului – exemplele curg și evidenţiază multă suferinţă și negare.
Explicaţiile sunt simple: am crescut printre „de ce plângi, că n-ai de ce?”, „nu ţipa, că dau milităria jos din pod!”, „nu mai fi așa fricos, n-ai de ce să te temi!”, „așa și, ce mare lucru că ai reușit?” Am învăţat mult prea devreme să ne detașăm de ceea ce simţim și să înlocuim acele sentimente cu ce credem că ar trebui să simţim. Intuiţia ne spunea că emoţiile și senzaţiile din corp nu dispar doar pentru că așa trebuie, adulţii din jurul nostru nu păreau să fi căpătat echilibrul pe care îl cereau de la noi. Ne promiteam că, atunci când vom fi mari, nu ne vom pierde cumpătul din nimicuri, că ne vom da voie să plângem când pierdem un lucru important pentru noi, chiar dacă era minor în ochii altora, că ne vom lua apărarea când suntem nedreptăţiţi și că ne vom bucura din toată inima de reușite. Adevărul este că educaţia primită a fost mai puternică și apelăm des la strategiile părinţilor noștri: negare, reprimare sau pierderea controlului atunci când se acumulează tensiune. E și mai dureroasă conștientizarea faptului că ei au dat mai departe ce primiseră de la părinţii lor și că, în lipsa unui efort conștient de a rupe tradiţia, dăm și noi mai departe acest bagaj ca pe o boală contagioasă.
Căi mai bune
Cred cu tărie că educaţia emoţională este unul dintre ingredientele majore pentru o viaţă împlinită, dacă nu chiar fundamentul ei. O analiză sinceră a unei singure zile ne poate oferi multe indicii despre lucrurile pe care le pierdem atunci când ecuaţiile relaţionale sunt pline de necunoscute emoţionale. Dacă trăim înconjuraţi de oameni care își folosesc emoţiile pentru a-și construi o viaţă împlinită sau dacă știm pe propria piele cât de bine este când emoţiile nu ne sunt nici dușman, nici stăpân, ci instrumente valoroase, atunci înţelegem importanţa capitală a educaţiei emoţionale.
Categoria cea mai receptivă la lecţii despre emoţii sunt copiii, ale căror lumi sunt îmbibate în ele, în lipsa dezvoltării complete a cortexului prefrontal, responsabil pentru gândirea abstractă și deciziile raţionale care să regleze avalanșa de emoţii.
Normalizarea fiecărei emoţii și oferirea de instrumente simple pentru gestionarea lor, astfel încât copiii să fie în armonie cu ei înșiși și în același timp atenţi la impactul comportamentului generat de emoţii asupra celorlalţi, fac minuni pentru sănătatea mintală, pentru integrarea socială și pentru performanţa academică.
Teama adulţilor cu care interacţionez în contexte pedagogice este aceea că în permisiunea pe care le-o oferă copiilor de a simţi toate emoţiile se află reţeta pentru dezastru. Și trebuie să admit că este un sâmbure de adevăr în îngrijorarea lor: nu sunt puţini copiii care devin mici monștri greu de gestionat și de acceptat de ceilalţi.
În opinia mea însă, aceste pericole au mai mult de-a face cu lipsa unor instrumente corecte și cu lipsa unui echilibru emoţional al adulţilor. Oferirea de spaţiu pentru exprimarea emoţiilor nu este echivalentă cu lipsa limitelor sau cu pasivitatea în faţa violenţei verbale, fizice sau emoţionale. Copiii au nevoie să știe ce nu este indicat să facă atunci când simt o emoţie, dar au nevoie și de opţiuni alternative care să funcţioneze pentru ei. Nimic nu face mai ușoară învăţarea decât reglarea emoţională cu un adult care știe și folosește constant instrumentele pentru el însuși.
Primul instrument în educarea emoţională este familiarizarea cu vocabularul emoţiilor și cu asocierea senzaţiilor corporale.
Exemple din propria experienţă ajută la înţelegerea mai ușoară și normalizează pentru copii ceea ce simt. „Atunci când am de făcut un lucru dificil, sunt neliniștită și îmi este teamă că nu mă voi descurca. Uneori, teama îmi dă dureri de stomac. E posibil ca durerea ta de stomac să aibă legătură cu testul pe care îl vei da mâine? Pe mine mă ajută să îmi povestesc temerile; uneori în mintea mea sunt uriașe, iar când vorbesc despre ele, îmi dau seama care sunt și care este de fapt mărimea lor.”
Discuţiile într-un spaţiu de încredere sunt cele care unesc piesele de puzzle din interiorul difuz al copilului în dezvoltare. Esenţial de reţinut este că stăpânirea teoriei nu este suficientă, pentru că imitarea comportamentului este cea mai accesibilă formă de învăţare. Dacă sunt incapabilă să-mi identific anumite emoţii și să mă autoreglez, nu voi putea învăţa un copil cum să facă asta.
Cu cât le este mai ușor să înţeleagă emoţiile de bază și să folosească instrumentele de autoreglare învăţate, cu atât copiii devin mai încrezători, mai independenţi și mai capabili să manifeste empatie. Știu că acel coleg care le trântește penarul este furios și îi vor cere o altă manifestare prin care să le fie respectate lucrurile. Știu că e ok să plângă dacă pierd jucăria preferată și au la cine să meargă pentru a-și alina suferinţa. Se bucură sincer pentru reușitele lor și ale prietenilor lor și își manifestă deschis recunoștinţa.
Când mai cresc puţin, copiii trec la etapa de a observa în ei înșiși diferenţele fine dintre bucurie și extaz, tristeţe și dezamăgire, furie și frustrare. Fiecare le spune ceva diferit și le oferă un alt instrument pentru a-și crea viaţa pe care și-o doresc. Eșecurile nu îi doboară, succesul este încadrat în limitele normale, iar emoţiile sunt înţelese ca fiind prieteni temporari. Lista de manifestări e foarte lungă, dar concluzia ei este una scurtă: un copil educat emoţional devine un adult echilibrat, împăcat cu sine însuși și cu ceilalţi.
Portretizarea educaţiei emoţionale
La 13 iunie 2021, fotbalistul danez Christian Eriksen s-a prăbușit pe teren în cadrul unui meci din Campionatul European de Fotbal. Meciul a fost imediat oprit, iar coechipierii lui au făcut un zid în jurul medicilor care interveneau, pentru a-l proteja de camerele indiscrete într-un moment dificil. Căpitanul echipei daneze, împreună cu un alt coleg, a mers la marginea terenului pentru a o liniști pe soţia speriată a lui Christian, iar ambele echipe au refuzat reînceperea meciului până la aflarea veștii că Eriksen este în afara oricărui pericol. După mai bine de o oră de întrerupere, atunci când vestea cea bună a sosit, jucătorii au decis să facă din nou încălzirea și să continue meciul. O derulare de evenimente aparent normală, dar care i-a uimit pe mulţi spectatori prin prisma naturaleţei cu care fotbaliștii au manifestat grijă pentru toţi cei implicaţi, empatie și capacitatea de a reintra în joc. E posibil să fiu influenţată de admiraţia mea pentru sistemul de educaţie nordic când afirm asta, dar reacţiile de acest fel se învaţă și se exersează din copilărie, ca să ajungă la acest stadiu de naturaleţe.
Taberele de vară sunt momentul mult așteptat de copiii din programele fundaţiei la care lucrez. Din interacţiunile lor în diferite contexte, ne-am dat seama că e important să îi ajutăm să-și comunice mai bine nevoile, astfel încât să evite situaţiile conflictuale. O formulă simplă le-a fost oferită că instrument: „Atunci când tu faci/spui…, eu mă simt… Am nevoie de la tine…, te rog să…” Au exersat în diferite contexte apropiate lor și au venit cu situaţiile pentru care aveau nevoie de sfat. Spre bucuria și surprinderea noastră, atelierul a fost unul dintre cele mai plăcute, conform formularului de feedback. Unul dintre mesajele care a ajuns la noi a fost: „Mă înţeleg mai bine cu fraţii mei de când știu cum să le spun ce mă deranjează.”
Cele două exemple sunt doar o mică parte din modul în care educaţia emoţională contribuie la starea de bine individuală și colectivă. Iar faptul că am pierdut multe lecţii din educaţia emoţională nu reprezintă o scuză pentru a transmite mai departe inabilitatea noastră. Avem responsabilitatea de a învăţa, de a cere ajutorul și de a crește. Este o responsabilitate faţă de copilul care am fost și faţă de toţi copiii cărora le suntem modele. Și, dincolo de responsabilitate, este o șansă incredibilă de a ne aduce relaţia cu noi înșine și cu ceilalţi mai aproape de ideal.
Andreea Irimia lucrează cu copiii și pentru copii, formal de 5 ani și informal de mai bine de 15 ani. Este pasionată de modul în care copiii pot fi ajutaţi să crească echilibrat și să înveţe cu plăcere.
