Adolescence. Un Turn Babel al generaţiilor

Adolescence (Adolescenţă coruptă) nu este un film de vizionat împreună cu copilul tău adolescent, dar este un film care își poate determina spectatorul matur să își reevalueze relaţia cu proprii copii, dar și pe cea cu părinţii.

Drama, scrisă de Jack Thorne și Stephen Graham, spune povestea unui adolescent acuzat de crimă și a primit un val de critici pozitive din partea unor experţi în educaţie, psihologi și observatori ai spiritului contemporan. Dincolo de talentul debutantului Owen Cooper, care dă viaţă personajului principal Jamie, și dincolo de spectaculoasa filmare „one-shot” (dintr-o singură secvenţă), care amplifică tensiunea și anxietatea fiecăruia dintre cele patru episoade ale mini-seriei, marele merit al filmului Adolescence este capacitatea lui de a convinge că proverbiala prăpastie dintre generaţii este, în zilele noastre, o etapă pe care nici copiii, nici părinţii nu-și mai permit să o navigheze doar cu speranţa că „o să treacă și asta”.

Despre ce este, cu adevărat, Adolescence?

S-a spus despre acest film că ar fi „drama care îi va îngrozi pe toţi părinţii” deși pelicula îi exonerează pe părinţi de orice vină. De altfel, dacă un secret al producţiilor de gen este să tensioneze spectatorul până la momentul dezvăluirii cauzelor, Adolescence evită clișeele abuzului fizic sau emoţional în familie, inventariază sumar unele cauze, și se concentrează ameţitor pe efectele în cascadă. „Nu am vrut ca tatăl lui să fie un om violent”, explica Graham într-un interviu. „Nu voiam ca mama să fie o beţivă. Nu voiam ca băieţelul nostru să fi fost molestat de unchiu’ Tony. Voiam să dau la o parte toate aceste posibilităţi care ne-ar fi făcut să zicem: «ah, de-asta a făcut-o»”. Așa se face că, la finalul Adolescence, spectatorul nelămurit dacă vreuna dintre cauze putea fi prevenită, rămâne cu o nevoie acută a-și lua propriile măsuri: să își ia copilul în braţe, să își sune părintele, să citească pe Wikipedia ce înseamnă Incel, să arunce o privire asupra controverselor din jurul lui Andrew Tate.

Altminteri, în mai multe interviuri acordate publicaţiilor specializate, scenariștii punctează că numele lui Tate este menţionat în film doar de către adulţi. Rezultatul este un simbol foarte puternic pentru distanţa dintre maturul capabil să înţeleagă ravagiile făcute de non-valorile virale și adolescentul a cărui ignoranţă firească vârstei îl face vulnerabil la astfel de influenţe culturale.

Sunt tulburătoare scenele în care Jamie discută cu evaluatorul psihologic și se încurcă în chingile propriei maturizări. Dialogul dintre cei doi dezvăluie un băiat suspendat între copilărie și maturitate, într-o stare intermediară labilă pe care va fi nevoit să o tranziteze departe de părinţii care încă îl iubesc necondiţionat.

Piesa de rezistenţă rămâne însă imaginea finală a tatălui care, învelind ursuleţul de pluș al copilului aflat în închisoare, încearcă să se ancoreze în trecutul care îi e drag și pe care îl simte mai familiar decât lumea străină, diferită de tot ce a cunoscut până atunci, în care este nevoit să trăiască și să fie cap de familie.

O parabolă involuntară

Deși Adolescence nu își asumă rolul unei parabole religioase, câteva dintre motivele sale au o rezonanţă aparte pentru publicul creștin. Probabil cel mai elaborat dintre aceste motive este cel al iubirii necondiţionate a tatălui, care continuă să îl protejeze pe Jamie, chiar și de durerea lui de adult care resimte mult mai profund implicaţiile a ceea ce trăiește întreaga familie. Vedem în Jamie un fiu risipitor care găsește potrivit să își mărturisească (eufemistic) vina, anunţându-l pe tatăl său, chiar de ziua acestuia, că „s-a decis să pledeze vinovat”. Iar bărbatul, prăbușit pe interior, cu mașina încă mânjită de vopseaua cu care încercase să acopere un graffiti jignitor cu care se trezise pe capotă, găsește puterea să răspundă raportat nu la propriile nevoi, oricât de legitime, ci la nevoile emoţionale ale copilului.

Este mișcător că, deși filmul explică motivul faptei, nu explică de fapt cauzele, iar crima, asemenea păcatului în metanaraţiunea creștină, este lipsită de sens. Jamie crescuse într-o familie de oameni simpli, cu trecuturi necomplicate, iubitori, generoși și chiar sacrificiali. În contrast cu nenorocirea care se abate asupra ei, familia lui Jamie este o familie sănătoasă. Jamie, însă, nu este. Este inteligent, însă ceva profund și constitutiv pentru psihicul lui nu funcţionează cum trebuie. Ca și cum mai era nevoie de un argument, filmul recurge inspirat la o paralelă între situaţia lui Jamie și cea a fiului detectivului Bascombe. Și puștiul lui Bascombe este tot adolescent, și el este batjocorit de colegi și are un tată care lucrează mare parte din zi. Dar el nu ajunge să ucidă. Ba încă, datorită asumării lui și a pasului pe care îl face înspre tatăl lui, oferă piesa lipsă de care era nevoie în investigaţie și accelerează astfel rezolvarea cazului.

Adolescence și inventarul fricilor parentale

Unii au rămas cu regretul că Adolescence nu oferă o privire în profunzime asupra lumii interioare a adolescentului de azi. Aceasta pentru că Adolescence nu este, de fapt, despre „adolescent” ca individ, ci despre „adolescenţă” și modurile complexe în care aceasta constituie o provocare pentru părinţi. Într-un sens, Adolescence este o concretizare a celor mai sumbre frici ale părinţilor: teama că „cel mic” a crescut atât de mult încât a devenit inevitabil distant, teama de a fi înlocuit de un mentor străin, care îi poate insufla valori periculoase, teama de a nu mai înţelege lumea în continuă schimbare a copilului, teama că cel ce odată depindea de familie ar putea deveni un necunoscut capabil să facă un rău imprevizibil și ireversibil.

Deși nu sunt suficient de vizibile și de discutate, temerile și frământările părinţilor de adolescenţi pot ajunge să le domine universul emoţional, declanșând chiar o criză de identitate. Totuși, criza nu este neapărat un lucru negativ. De multe ori, ea apare ca un semnal că este nevoie de schimbare. În acest sens, poate deveni o oportunitate de a regândi abordările și de a face lucrurile mai bine decât înainte.

De la Adolescence la o strategie pentru adolescenţa reală

Este absolut normal ca părintele să simtă regret sau chiar teamă atunci când copilul său începe să își schimbe cercul de influenţă, prioritizând prietenii în locul familiei. Ceea ce ajută este ca părintele să discute cu un prieten de încredere pentru a putea elibera tensiunea și a nu fi copleșit emoţional în interacţiunile cu adolescentul. Părintele poate chiar să aibă temeri sau unele neînţelegeri legate de noul anturaj al copilului, pe care le poate exprima faţă de copil, însă este bine ca acest lucru să se întâmple într-o atmosferă de respect.

Respectul este, de altfel, un termen-cheie în relaţia părintelui cu adolescentul. De multe ori, poate fi dificil pentru părinte să îl înveţe pe adolescent să asculte din respect, nu din frică. Aceasta și pentru că inducerea fricii este tentantă ca metodă de a obţine eficient complianţa copilului. Dacă însă părintele îi explică adolescentului contextul și valorile care stau la baza regulilor, fiind totodată atent și la valorile copilului, chiar dacă diferă, este mai probabil ca adolescentul să urmeze regulile din respect. El are nevoie să știe că e în siguranţă să-și exprime gândurile, chiar dacă nu acestea nu coincid cu perspectiva părintelui.

Intensitatea emoţională care caracterizează perioada adolescenţei îl poate aduce pe părinte la epuizare din cauza nevoii de a negocia constant limitele și regulile. O soluţie ar putea fi stabilirea unui set de bază, alcătuit din reguli nenegociabile precum: respectul, sinceritatea, comunicarea obligatorie la schimbările de plan, siguranţa personală (nu bei, nu fumezi, nu urci în niciun vehicul dacă șoferul a consumat ceva ce îi poate afecta judecata), nu dai informaţii personale pe internet, nu hărţuiești, nu accesezi conţinut ilegal. La acest set de bază se pot adăuga aspecte negociabile precum ora de culcare, ce facem în weekend, numărul de ore petrecute în faţa ecranului, unele experimente cu vestimentaţia, modul în care împărţim sarcinile în casă, bugetul de buzunar, locurile de frecventat cu prietenii. Echilibrul între cele două seturi de reguli îi asigură adolescentului piloni de bază, o structură de caracter, dar și un spaţiu al exprimării propriei libertăţi de care are foarte mare nevoie.

La fel ca în copilăria mică, timpul împreună este baza necesară dezvoltării copilului, și presupune din partea părintelui o dublă cunoaștere: atât cunoașterea de sine, cât și descoperirea universului nou al adolescentului.

Părintele este lider în familia sa. Și, ca orice lider, are nevoie să pornească de la o analiză atentă a obiectivelor, atât la nivel personal, cât și la nivel de familie, fără a uita să ia în calcul propria carieră, hobby-urile personale, activităţile cu cei dragi. Adesea, atunci când copiii ajung la adolescenţă, părinţii se descoperă lipsiţi de reţeaua de suport pe care o aveau atunci când copilul era mic și mersul în parc le construia natural un cerc de conversaţii și soluţii. Poate fi așadar nevoie de o reactivare sau chiar de o construire a unei reţele de sprijin, fie prin comunitatea religioasă, prin școala copilului, fie chiar în mediul online.

Adesea, părinţii poartă cu ei amintirile dureroase ale propriei adolescenţe, ale nesiguranţei, rușinii, suferinţei pe care le-au trăit atunci. Acestea reapar în prezent atunci când copilul lor intră în aceeași etapă de viaţă. Însă părintele dispune acum de resurse și instrumente pe care nu le avea în trecut și poate folosi această conștientizare pentru a ghida adolescentul cu mai multă empatie și răbdare.

Atunci când părintele învaţă să identifice situaţiile care îl provoacă emoţional și îi induc o stare de furie, de anxietate sau frustrare, poate să folosească metode de reglare emoţională care să îl ajute să confrunte situaţia cu calm și cu înţelepciune. Ţinerea unui jurnal sau analizarea periodică a reacţiilor sale poate fi de mare ajutor. Iar în situaţiile de criză, e eficient să apeleze la tehnici simple, similare celor folosite în gestionarea tantrumurilor la copiii mici – respiraţia profundă, ancorarea emoţională, adoptarea unei posturi de lider calm.

Apoi, cunoașterea adolescentului cere un interes activ, cere ca părintele să caute să afle și să înţeleagă resorturile din spatele muzicii, a influencerilor, a platformelor online care fac parte din viaţa copilului. E nevoie ca părintele să afle ce îl pasionează, ca să poată crea punţi peste prăpastia generaţională. Uneori, o soluţie simplă și eficientă este găsirea unei activităţi comune care să le placă atât părintelui, cât și adolescentului—o plimbare, un sport, un film, un joc de strategie. Aceste momente pot deveni un spaţiu neutru, un loc de întâlnire unde dialogul se naște firesc, fără presiune sau confruntare.

Până la urmă, dacă părintele reușește să îi creeze adolescentului un spaţiu sigur (sub toate aspectele: fizic, emoţional și spiritual) în care acesta să își poată explora devenirea ca om și dacă reușește să îi insufle adolescentului convingerea că, indiferent de greșelile pe care le face, părintele îi va rămâne aproape, nu doar ca autoritate, ci și ca aliat și sprijin real, atunci putem considera că a reușit în misiunea sa de părinte.