Ce înseamnă o „moarte bună”?

Al cincilea raport guvernamental realizat după ce Canada a legalizat „ajutorul medical pentru a muri” (MAID) a arătat că 15.300 de persoane au murit prin eutanasie în 2024 (4,7% din decesele care au avut loc în ţară). Vârsta medie a persoanelor din acest grup a fost de 77 de ani, iar în cele mai multe cazuri (96%) moartea era considerată „previzibilă în mod rezonabil”, din cauza unor afecţiuni medicale grave, precum cancerul.

Oamenii se tem de moarte, dar, de asemenea, se tem la fel (sau chiar mai mult) de suferinţa și degradarea de dinaintea morţii, aşa că ideea de a gestiona finalul vieţii pare tot mai tentantă în societatea modernă. Dintotdeauna, moartea şi-a avut, ca oricare alt lucru, „vremea ei” (Eclesiastul 3:2), dar astăzi, mai mult decât oricând, omul contemplă posibilitatea de a tăia firul vieţii înainte de un viraj intolerabil spre durere, agonie şi neputinţă.

Este moartea asistată o dovadă de compasiune?

Unul dintre argumentele cele mai puternice în favoarea morţii care survine ca urmare directă a „ajutorului” medical este acela că permite ieşirea din scenă cu demnitate, fiind un act de compasiune pentru acela a cărui suferinţă nu poate fi eliminată sau diminuată în mod rezonabil.

Corinna Johns-Treat, o californiancă diagnosticată cu cancer pulmonar în stadiul 3, şi-a inventariat într-un articol pentru Time motivele pentru care se simte alinată la gândul că poate pune capăt suferinţei. La data scrierii articolului, Johns-Treat lupta deja cu boala de 4 ani. Lovitura primită de diagnostic a fost cu atât mai neaşteptată cu cât stilul de viaţă adoptat era unul sănătos (nefumătoare, activă fizic), dar şi-a păstrat convingerea că Dumnezeu are un plan pentru ea.

Johns-Treat mărturiseşte că a urmărit cu interes sporit adoptarea legii californiene care le permite cetăţenilor care mai au 6 luni sau mai puţin de trăit să solicite medicului o doză letală de medicament. Pe măsură ce boala a devenit mai agresivă şi a fost evident că nu era vindecabilă, femeia a găsit alinare în ideea că există o astfel de opţiune. Numele de „ajutor medical pentru a muri” sau „moarte cu demnitate” i se par mult mai potrivite decât cel de „sinucidere asistată”. Lucrurile capătă alte nuanţe atunci când îţi priveşti în ochi propria agonie şi moarte, spune ea, explicând că a înţeles, după ce s-a rugat şi după ce s-a gândit la ocaziile în care a fost martoră la sfârşitul marcat de durere al altor persoane, că acesta este drumul pe care trebuie să meargă: „M-am imaginat luând medicamentul. Sunt în camera mea, întinsă confortabil în pat, înconjurată de familia mea, simţind pace și liniște, îmbrăţișată de Dumnezeu și de cei pe care îi iubesc.”

Demni în faţa morţii

Într-o carieră de chirurg, Kathryn Butler a văzut mulţi pacienţi murind, singuri sau înconjuraţi de familie, liniştiţi sau striviţi de durere. Toată această suferinţă la care a fost martoră nu a făcut însă mai uşoare zilele în care şi-a vegheat prietena pe moarte, într-un centru de îngrijire paleativă. Realitatea poate arăta foarte diferit de ceea ce ne imaginăm atunci când contemplăm ideile noastre despre „o moarte bună” – idei similare, de altfel, cu cele pe care le împărtăşeşte Johns-Treat – în mijlocul celor dragi, împăcaţi, fără dureri.

Pornind de la statisticile legate de sinuciderea asistată, Butler încearcă să clarifice cum vede omul modern demnitatea în faţa sfârşitului, pentru că acesta este un element important în scenariul „morţii bune”. În 2022, principalele motive pentru a opta pentru sinuciderea asistată medical au fost pierderea capacităţii de a realiza activităţi importante (86,3%), incapacitatea de a efectua activităţi de bază pentru îngrijirea proprie, precum îmbăierea și îmbrăcarea (81,9%), şi grijile legate de gestionarea durerii (59,2%). Concluzia este că persoanele care își doresc să controleze condiţiile în care vor muri consideră că viaţa valorează mai puţin în condiţii de dependenţă şi inactivitate. Moartea cu demnitate ar însemna, în aceste condiţii, o ieşire din scenă atunci când nu mai există suficientă putere pentru a rămâne autonom şi nu mai poate fi întrevăzut niciun scop al vieţii, pentru că nu-i mai poate fi hotărât cursul.

Persoanele care își doresc să controleze condiţiile propriei morţi consideră că viaţa valorează mai puţin în condiţii de dependenţă şi inactivitate.

Perspectiva Bibliei asupra vieţii şi a morţii este însă diferită. Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, aşadar, valoarea lui (ca şi demnitatea) nu depinde de vârstă, de starea de sănătate fizică şi psihică, de realizările de care (mai) este capabil. Felul în care Creatorul nostru relaţionează cu noi este plin de iubire, în acord cu demnitatea pe care ne-o oferă faptul că am fost creaţi semănându-I: „Și totuși Eu am învăţat pe Efraim să meargă și l-am ridicat în braţe (…) I-am tras cu legături omenești, cu funii de dragoste” (Osea 11:3-4).

Iar dacă viaţa umană își păstrează demnitatea în fiecare stadiu al ei, faptul că ajungem în punctul în care decidem că nu mai merită trăită nu ar putea însemna că respingem demnitatea şi valoarea intrinsecă a vieţii? Până la urmă, Iisus nu S-a născut, nu a trăit şi nu a murit pentru că viaţa oricărui om (Ioan 3:16) a avut valoare pentru El?

Deşi îşi propune să susţină valoarea persoanei, oferindu-i o soluţie în faţa durerii, deteriorării şi necunoscutului, moartea asistată devalorizează viaţa umană, susţine Ewan Goligher, medic de terapie intensivă. „Poţi spune că oamenii contează cu adevărat atunci când le provoci moartea? Susţinerea morţii asistate presupune adoptarea viziunii conform căreia oamenii au o valoare extrinsecă, dar nu și o valoare intrinsecă. Ceea ce înseamnă că oamenii contează, dar nu contează cu adevărat, în mod absolut.”

Chiar dacă, din motive biblice, se opune „uciderii din milă”, Michael Houdmann, fondatorul site-ului Got Questions Ministries, spune că îi înţelege pe cei care şi-ar dori să poată încheia viaţa fără să joace rolul principal în acest ultim act al degradării. Tatăl lui a murit din cauza cancerului, pe când Houdmann era adolescent, aşa că a văzut de aproape descompunerea dureroasă cauzată de o boală necruţătoare.

Totuşi, convingerea lui este că, dincolo de ce vedem şi simţim, există lucruri pe care nu le înţelegem pe deplin şi, tocmai de aceea, ar trebui să le încredinţăm Celui care ne-a dat viaţa. Credinţa înseamnă abandonare în mâna lui Dumnezeu, atât pentru viaţă, cât şi pentru moarte, acceptând că El este Acela care oferă sens şi scop. Și că este îndeajuns de iubitor şi de înţelept pentru a scrie povestea noastră până la ultimul ei rând.

Ce (nu) se pierde chiar pe patul de moarte

Credinţa în Dumnezeu înseamnă să priveşti lumea reuşind să vezi în ea mai mult decât disting ochii, scrie Katherine Sonderegger, profesoară de teologie: „Mai multă bogăţie într-un text decât se vede cu ochiul liber, (…) mai multă demnitate pentru toate creaturile decât ne arată lupta economică. (…) Mai mult este numele demnităţii creştine.”

Există şi în suferinţa de la capătul vieţii mai mult decât ne-am obişnuit să vedem?  

Într-o ocazie în care nu reuşeam să întrevăd nici capătul, dar nici rostul unei crize, un prieten înţelept m-a sfătuit să nu irosesc suferinţa. Deşi n-aş putea spune că l-am urmat până la capăt, sfatul mi s-a gravat adânc în suflet, tocmai pentru că îmi ştiam meteahna de a uita sau a bagateliza lecţiile pe care le preda suferinţa. Dar, în timp ce suferinţele cu care ne confruntăm în timpul vieţii pot fi un mijloc de a ne dezvolta răbdarea (Romani 5:3-5), de a ne modela caracterul şi de a da mărturie cu privire la puterea lui Dumnezeu de a ne susţine, care este rostul suferinţei de la final?

Într-un articol care aduce sub reflector diferitele feluri de suferinţă, pastorul John Piper foloseşte cuvintele apostolului Pavel pentru a argumenta faptul că, îndurată cu încredere în Dumnezeu, nici chiar suferinţa de dinaintea morţii nu este risipită. Dumnezeu nu este autorul durerii, dar El poate realiza ceva bun, poate imposibil de înţeles aici şi acum, folosind această materie primă deloc promiţătoare. Iar vestea cea mai bună este că suferinţa nu doar că nu trece neobservată de Cel care ţine socoteala lacrimilor noastre (Psalmul 56:8), dar ea va fi urmată de slava viitoare: „Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă” (2 Corinteni 4:17).  

Întrebaţi cum şi-ar dori să moară, oamenii spun că ar vrea să fie surprinşi brusc de moarte – în timp ce dorm sau, în orice caz, fără să aştepte şi să sufere în anticamera ei –, spune medicul de terapie intensivă John Wyatt. Analizând modul în care am ajuns la o viziune medicalizată a morţii, Wyatt reliefează câteva dintre oportunităţile unei morţi care nu ne ia pe nepregătite. Adică ale unei morţi bune, aşa cum o defineşte medicul creștin John Dunlop: „Un lucru pe care l-am învăţat este că a muri bine este rareori o coincidenţă. Mai degrabă rezultă din alegerile făcute de-a lungul vieţii. La urma urmei, a muri bine nu înseamnă nimic mai mult decât a trăi bine până la sfârșit.”

După 30 de ani în care a lucrat în secţia de terapie intensivă, Wyatt spune că a fost martor al schimbărilor pe care pacienţii le-au făcut pe ultima sută de metri a vieţii. Cele mai multe schimbări au fost legate de refacerea relaţiei cu Dumnezeu şi a relaţiilor frânte cu oameni apropiaţi, pacienţii dobândind şi oferind iertarea, care le-a permis să moară în pace.

„A muri bine nu înseamnă nimic mai mult decât a trăi bine până la sfârșit.”

În apropierea morţii, multe persoane au descoperit, de asemenea, noi valenţe ale recunoştinţei, învăţând să se bucure de lucrurile mici, aproape neobservabile, din viaţa lor de zi cu zi. Într-un studiu efectuat de cercetători norvegieni, pacienţi diagnosticaţi cu cancer și aflaţi la sfârşitul vieţii au relatat că, pe măsură ce corpul lor se degrada, au realizat care erau lucrurile importante din viaţă. Astfel, o pacientă a povestit că încearcă găsească în fiecare zi un lucru bun, fie el şi din trecut, şi că această experienţă o face să se simtă ca şi cum s-ar muta în camere noi ale corpului ei.

Una din pacientele medicului John Wyatt a admis că, pe acest traseu abrupt spre o moarte bună, recunoştinţa a fost o experienţă transformatoare, în care a învăţat să îşi exprime mulţumirea pentru corpul ei suferind, pentru fiecare respiraţie, pentru medicamente (şi pentru oamenii care le-au inventat şi le-au prescris), identificând adevărate binecuvântări acolo unde alţii nu ar vedea decât motive de a jeli.

O altă oportunitate remarcată de Wyatt este aceea de a învăţa renunţarea – sarcini care rămân nefinalizate, responsabilităţi care trebuie preluate de ceilalţi, nevoi care nu mai pot fi împlinite fără ajutor din exterior. Apropierea de sfârşitul vieţii ne învaţă să ne desprindem de autosuficienţa şi de independenţa noastră, să acceptăm faptul că Dumnezeu deţine controlul, dar şi să acceptăm că avem nevoie de ajutorul oamenilor de lângă noi. Un articol viitor va explora mai mult această faţetă importantă a unui sfârşit bun.

Experienţa ne arată că, de multe ori, deciziile pe care le consideram bune nu au fost, privite în oglinda retrovizoare, atât de bune. Uneori, s-au dovedit cât se poate de neinspirate. Poate că acesta ar putea fi un argument îndeajuns de solid pentru a cântări mai mult alegerile asupra cărora nimeni nu poate reveni. Viaţa este un dar pe care l-am primit nu o dată, ci de două ori, prin moartea Celui care ne-a deschis larg porţile veşniciei. Iar dacă ne-a iubit atât de mult încât să moară pentru noi, putem avea încredere să lăsăm în mâna Lui povestea vieţii noastre, de la primele slove până la punctul final.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.