La fiecare nouă secunde, în Statele Unite, o femeie este agresată. Ceea ce înseamnă că, până să parcurgi acest paragraf, o altă femeie va fi devenit, în mod tragic, o victimă a violenţei.
Unele femei nu sunt protejate nici măcar de bărbaţii de la care ar trebui să aștepte iubire și ocrotire. O femeie din trei care au fost într-o relaţie a suferit o formă de violenţă fizică și/sau sexuală din partea partenerului în timpul vieţii, potrivit estimărilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.
Ia-ţi un moment pentru a reflecta la însemnătatea acestui fapt. Aceste femei nu sunt victime ale atacurilor întâmplătoare ale unor străini. Ele sunt femei rănite fizic și emoţional de bărbatul căruia i-au oferit inima și încrederea; de bărbatul cu care au încheiat un legământ pentru tot restul vieţii; de bărbatul care (și căruia) le-a promis că vor fi împreună „la bine și la greu, până când moartea ne va despărţi”. Cât de atroce poate fi o moarte cauzată de singura persoană cu care ai încheiat un astfel de legământ!
Aceste femei nu sunt victime ale atacurilor întâmplătoare ale unor străini. Ele sunt femei rănite de bărbatul căruia i-au oferit inima și încrederea; de bărbatul cu care au încheiat un legământ pentru tot restul vieţii.
Există și un alt aspect la care merită să medităm: există șanse mari ca victima și agresorul ei să fie amândoi creștini. Un studiu din 2006 al Bisericii Anglicane a concluzionat că incidenţa abuzurilor în cadrul bisericilor creștine este similară cu cea din populaţia generală. Motivul pentru care nu există studii mai noi pe acest subiect este acela că statisticile privind violenţa domestică în cadrul bisericilor creștine sunt greu de găsit. Și nu e de mirare: potrivit Christianity Today, un studiu din 2014 a constatat că tema violenţei domestice este rareori discutată în bisericile protestante.
„Aceasta nu este dovada că o astfel de problemă nu există, ci doar o dovadă că suntem prea apatici pentru a consemna astfel de lucruri și că este foarte greu să-i convingem pe oameni să vorbească despre ele”, scrie Isabella Young în The Sydney Morning Herald.
Se pare totuși că subiectul despre care le place bărbaţilor să vorbească este modul în care Biblia le poruncește soţiilor: „Fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului” (Efeseni 5:22) chiar și în faţa unui pericol iminent. Potrivit lui Young, femeile creștine „se gândesc că este datoria lor să rămână în situaţia abuzivă, potrivit cu ceea ce au fost învăţate în biserică, învăţătură întărită de soţii lor. (…) Adesea, pastorii lor fac declaraţii nepotrivite, sfătuindu-le să suporte cu rugăciune abuzurile severe.”
Tradiţia conducerii asigurate de bărbaţi – văzută, de unii, drept complementarism în cercurile creștine și adesea, de către alţii, o formă de patriarhat – are rădăcini adânci și în biserica creștină și, în contextul violenţei domestice, poate deveni foarte periculoasă.
Cere într-adevăr Biblia ca toate femeile creștine să fie întotdeauna gata să se supună autorităţii bărbaţilor? Nu cred că acesta este mesajul pe care ni-l transmite Evanghelia.
O frântură din povestea mea
Înainte de a-mi explica poziţia, probabil că ar fi util să dezvălui câte ceva din experienţa mea. M-am convertit la creștinism, fiind agnostică înainte de asta, atunci când aveam 18 ani, după o serie de evenimente pe care nu le pot detalia aici și în urma unor cercetări profunde asupra dovezilor istorice ale existenţei lui Iisus. Am urmat o universitate creștină (având religia a doua specializare), mi-am petrecut o bună parte din carieră lucrând pentru biserică și am fost activă în biserica mea. În timp ce, la fel ca majoritatea creștinilor, am trecut prin perioade de criză ale credinţei mele, după aproape 20 de ani Îl iubesc pe Dumnezeu, mă încred în El și mă sprijin pe El mai mult ca niciodată.
De asemenea, sunt o susţinătoare a șanselor egale, a drepturilor egale și a tratamentului egal pentru ambele sexe. Nu este vorba despre înlocuirea bărbaţilor sau despre a fi orb la faptul că diferenţele de gen există. Pur și simplu susţin atitudinile și acţiunile nediscriminatorii.
În același timp, nu sunt teolog. Nu mă pot angaja într-o dezbatere de apologetică creștină și, cu siguranţă, nu pot aduce argumente convingătoare despre semnificaţia anumitor cuvinte din Scriptură în limbile biblice sau despre contextul istoric în care au fost scrise diferitele părţi ale Bibliei. Tot ce am este propria mea interpretare a Bibliei, ghidată de pastori, autori și cercetători pe care îi respect. Adăugaţi la aceasta o doză mare de rugăciune și credinţa că înţelegerea mea este condusă de ascultarea de Dumnezeu.
O soţie supusă soţului ei versus un soţ care iubește ca Hristos
Cred că este posibil să fii creștină și o susţinătoare a drepturilor egale în același timp, chiar și în faţa acestor bine cunoscute îndemnuri la supunere din Efeseni 5:22 și Coloseni 3:18.[1] Sunt convinsă că instrucţiunile pe care Biblia le oferă soţiilor pot fi respectate fără a perturba echilibrul delicat al egalităţii de gen, pentru care au luptat atât de mult semenele mele înaintea mea, și în niciun caz nu cred că aceste versete încurajează menţinerea unei relaţii abuzive (fizic, emoţional sau spiritual).
Ca soţie și mamă, sunt pe deplin dispusă să recunosc autoritatea soţului meu pe baza altor îndemnuri pe care le regăsesc în filele Scripturii: „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea. (…) Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor” (Efeseni 5:25,28).
În centrul acestor îndemnuri se află însă alegerea. O soţie alege să se supună soţului ei dacă acesta o iubește la fel de mult cum se iubește pe sine; la fel cum a iubit Hristos omenirea. Și știm cât de mult ne iubește Dumnezeu: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu…” (Ioan 3:16). De ce nu m-aș supune unui bărbat (sau oricui, bărbat sau femeie, de altfel) care mă preţuiește ca pe sine însuși? Unui bărbat care ar sacrifica totul pentru bunăstarea mea, care m-ar purta în inima lui?
„Căsătoria biblică înseamnă supunerea reciprocă a unuia faţă de celălalt (…) și a ambilor faţă de Hristos.”
„Această iubire uimitoare, asemănătoare cu cea a lui Hristos, (…) a ridicat-o pe soţie într-un moment de devalorizare culturală instituţionalizată la egalitatea cu soţul ei și a fost actul suprem al campaniei #HeForShe (campania ONU pentru egalitatea de gen)”[2], scrie Johanna Harris Tyler pentru The Drum, un program australian de știri și de analiză a actualităţii.
Supunerea biblică a unei soţii faţă de un soţ nu înseamnă renunţarea la influenţă sau anularea egalităţii. Mă supun soţului meu pentru că mi-a câștigat respectul, fiind un om suficient de înţelept pentru a lua deciziile corecte pentru familia noastră, suficient de umil pentru a-mi cere (și aprecia) părerea și suficient de blând pentru a discuta dezacordurile dintre noi fără să apeleze la manipulare fizică sau emoţională. Dar, mai ales, mă supun soţului meu pentru că știu că mi se va supune de bunăvoie dacă situaţia o va cere vreodată. Suntem parteneri în relaţia noastră, ambii făcuţi după chipul lui Dumnezeu (Geneza 1:27).
De fapt, în ciuda faptului că se pune accent pe Efeseni 5:22, verset care le cere soţiilor să se supună soţilor lor, mulţi au trecut cu vederea versetul precedent, care conţine instrucţiuni pentru creștini: „Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos” (Efeseni 5:21).
„Căsătoria biblică înseamnă supunerea reciprocă a unuia faţă de celălalt (…) și a ambilor faţă de Hristos, fără niciun intermediar pământesc. Respectul reciproc, în temere de Dumnezeu, al acestei căsnicii nu oferă permisiune de dominare nici soţului, nici soţiei”, scrie Tyler.
Citește și: Familia, un crâmpei de cer
Creștinismul și susţinerea drepturilor egale nu se exclud reciproc, cel puţin nu atunci când ambii parteneri se supun unul altuia și lui Dumnezeu.
Melody Tan este manager de proiect în cadrul programului TV Mums at the Table și locuiește în Sydney, Australia, împreună cu soţul ei și cu fiul ei. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.
