Pe 14 februarie 2014, mediile de comunicare occidentale titrau: „homosexualitatea masculină este influenţată de gene, constată un studiu american“[1] sau „cercetătorii americani descoperă o legătură genetică pentru homosexualitate“[2].

Studiul la care a făcut referire presa, bazat pe testarea ADN-ului prelevat de la peste 400 de seturi de fraţi homosexuali și de la rudele lor homosexuale, a încercat să identifice dacă unii bărbaţi sunt predispuși să devină homosexuali. Conform studiului respectiv, orientarea sexuală a unui bărbat este determinată în proporţie de 30-40% de factori genetici.

Dr. Michael Bailey, investigatorul principal în acest caz, preocupat de multă vreme de o posibilă bază genetică a homosexualităţii, a declarat: „Orientarea sexuală nu are nimic de-a face cu alegerea. Constatările noastre sugerează că pot să fie gene în joc – noi am găsit dovezi despre două seturi [de gene] care influenţează dacă un bărbat este gay sau heterosexual.“ În același timp, dr. M. Bailey atrage atenţia că nu totul este determinat de gene, fiind implicaţi și „alţi factori de mediu“.

De altfel, este evident că, dacă numai 30-40% din factorii care determină orientarea sexuală sunt genetici, aceasta este influenţată, în cea mai mare parte, de factori nongenetici, adică de factori de mediu, după cum recunoaște dr. Bailey. Dar „nu confundaţi «de mediu» cu «achiziţionat în mod social». [Factor de] mediu înseamnă orice nu se află în ADN-ul nostru la naștere, iar asta include foarte multe lucruri care nu sunt sociale“, completează cercetătorul citat[3].

Alţi cercetători consideră că noţiunea de „mediu“ include unii factori biologici (discutaţi mai departe în acest articol), dar și sociali[4]. Totuși, tendinţa dominantă (mainstream) este mai degrabă de a privi factorii sociali ca având un rol minor[5], după cum va arăta și retrospectiva pe care o vom prezenta în continuare, a teoriilor știinţifice (de tip mainstream) cu privire la etiologia (cauzele) homosexualităţii.

Căutând genele în familii

O primă modalitate prin care oamenii de știinţă cercetează existenţa unui potenţial suport genetic al orientării homosexuale constă în examinarea familiilor. Se știe că multe boli apar anormal de frecvent în familii, astfel încât examinarea unora dintre acestea pentru a verifica dacă există diferenţe între cele cu persoane homosexuale și cele doar cu membri heterosexuali are sens din punct de vedere știinţific. Primul studiu contemporan care a investigat contribuţia factorilor genetici la orientarea homosexuală prin investigarea unor familii a fost publicat în 1986 de către Richard Pillard și James D. Weinrich. Aceștia au constatat că bărbaţii heterosexuali aveau un număr de fraţi homosexuali corespunzător datelor naţionale de prevalenţă, pe când bărbaţii homosexuali aveau de circa patru ori mai mulţi fraţi homosexuali, deși la ambele categorii majoritatea fraţilor erau heterosexuali; nu s-au observat însă diferenţe în privinţa numărului de surori homosexuale[6].

Alte studii cu metodologii asemănătoare (patru pe bărbaţi și patru pe femei cu orientare homosexuală, prezentate sintetic de K. Dawood și colab., 2009) au ajuns la concluzii similare: rata homosexualităţii între fraţii unor bărbaţi homosexuali s-a situat undeva pe la 9%, iar femeile homosexuale au avut și ele aparent mai multe surori homosexuale decât cele din grupurile de control, deși valorile numerice în cazul femeilor au variat mult mai mult decât în cazul bărbaţilor (între 6 și 14%). De exemplu, într-unul din studii, 10% dintre bărbaţii homosexuali au avut alţi fraţi homosexuali și 2% dintre bărbaţii homosexuali au avut surori homosexuale, pe când în grupul bărbaţilor heterosexuali analizaţi, 0% (zero) au avut fraţi homosexuali și 0%, surori homosexuale. În alt studiu, 9% dintre bărbaţii homosexuali au avut fraţi homosexuali, dar numai 4% dintre bărbaţii heterosexuali au avut fraţi homosexuali. Aceste studii au sugerat că bărbaţii homosexuali au mai mulţi fraţi decât surori cu această orientare sexuală, pe când în cazul femeilor lesbiene, lucrurile stau invers. Totuși, cel mai mare studiu de acest gen[7] (familial) realizat până acum nu a confirmat tiparul menţionat[8].

Anumite studii familiale au sugerat, așadar, că, asemenea anumitor boli, homosexualitatea este mai frecventă în anumite familii, ceea ce ar putea indica o transmitere genetică. În general însă, membrii aceleiași familii au și mulţi factori de mediu în comun, astfel încât cercetătorii înţeleg că aceste studii nu demonstrează neapărat că efectele respective sunt „pur genetice“, și nu consecinţa unor factori de mediu.

Căutând genele printre gemeni

Cea mai frecventă abordare știinţifică utilizată în încercarea de a separa influenţele genetice de influenţele de mediu constă în studiul comparativ al unor perechi de gemeni monovitelini și bivitelini. Se știe că există două tipuri de gemeni: cei monovitelini, care provin din fecundarea unui singur ovul și sunt „identici“, și cei bivitelini, care provin din fecundarea a două ovule diferite, sunt de obicei „diferiţi“ ca fizionomie și adesea ca sex. Se poate considera că gemenii monovitelini au, practic, material genetic identic.

Cum ambele tipuri de perechi de gemeni se presupun a fi crescut în același mediu – aceeași familie, condiţii de viaţă similare, prieteni comuni etc. –, numărul mai mare de asemănări la gemenii monovitelinii decât la cei bivitelini se consideră a fi consecinţa similitudinilor genetice. Altfel spus, este mai probabil ca ele să fie determinate genetic. Un asemenea studiu în domeniul orientării homosexuale a fost publicat pentru prima dată în 1952 și a sugerat o contribuţie genetică în determinarea comportamentelor homosexuale. Acest studiu suferea însă de unele deficienţe metodologice considerabile (printre care o concordanţă greu explicabilă și puţin credibilă de 100% între gemenii monovitelini; toate studiile ulterioare au constatat concordanţe mai reduse, de cel mult 60%)[9].

În perioada contemporană, Michael Bailey și Richard Pillard au publicat în 1991, într-o revistă de psihiatrie, un studiu care investigase preferinţele sexuale ale rudelor unui număr de peste 150 de subiecţi (probanzi) homosexuali: gemeni monovitelini, gemeni bivitelini și fraţi adoptaţi. Subiecţii homosexuali fuseseră recrutaţi prin intermediul publicaţiilor homofile, iar orientarea sexuală a rudelor acestora a fost stabilită în principal prin interogarea directă a lor, iar când acest lucru nu a fost posibil, prin intermediul subiecţilor homosexuali. Cei doi autori au constatat că 52% dintre gemenii monovitelini, 22% dintre gemenii bivitelini și 9,2% dintre fraţii adoptivi erau homosexuali.

Diferenţa apreciabil mai mare în cazul gemenilor monovitelini (la care zestrea genetică este identică) faţă de celelalte categorii de fraţi a fost considerată un indiciu al contribuţiei genetice relativ importante în cazul orientării homosexuale. Până acum au fost realizate cel puţin zece studii de acest gen (pe gemeni monovitelini și bivitelini) și cercetătorii au raportat o concordanţă mai mare în orientarea homosexuală printre gemenii monovitelini faţă de cei bivitelini, sugerând, astfel, o contribuţie genetică[10],[11].

Nu toţi se lasă convinși

Nu toată lumea se lasă însă impresionată sau convinsă de acest gen de studii și de rezultatele lor. Consiliul pentru o Genetică Responsabilă (Council for Responsible Genetics, CRG), o organizaţie nonguvernamentală din Statele Unite (Cambridge, Massachusetts), cunoscută pentru opoziţia faţă de tot ce înseamnă studii genetice și biotehnologii, critică aceste studii ca fiind proiectate în mod inadecvat, pornind de la ceea ce CRG consideră a fi o falsă premisă: toate dovezile, susţine organizaţia respectivă, se bazează pe ideea că orientarea sexuală este fixată, imobilă și că o persoană este fie heterosexuală, fie homosexuală, adică pleacă de la o falsă dihotomie.

În aceste studii, conform CRG, cercetătorii nu au investigat subiecţii cu privire la istoricul și gusturile sexuale trecute, ci s-au limitat pur și simplu la a le cere subiecţilor să-și definească orientarea sexuală, forţându-i, practic, pe aceștia să se încadreze într-una din cele două categorii (heterosexual, homosexual), deși este posibil ca niciuna să nu reflecte gama completă de exprimare sexuală a acelor persoane. O altă problemă identificată de aceeași organizaţie la aceste studii este pretinsa imposibilitate de a separa anumite influenţe de mediu de cele genetice. „Dieta, dependenţa de droguri, orientarea religioasă și politică și cariera sunt doar câteva dintre comportamentele care se grupează în familii datorită unor influenţe sociale comune. Într-adevăr, un mediu comun poate adesea produce o agregare a tuturor tipurilor de tipare comportamentale. Este îndoielnic că ar putea fi proiectat vreun studiu cu suficientă sensibilitate pentru a exclude această posibilitate.“[12]

Idei asemănătoare au fost exprimate și de Pierre J. Tremblay și Richard Ramsay, de la Facultatea de Lucrări Sociale, Universitatea Calgary (Canada). P. Tremblay contestă nu doar ideea de dihotomie în orientarea sexuală[13], dar și argumentul invocat adesea de unele persoane homosexuale că orientarea lor sexuală ar fi înnăscută: „De-a lungul anilor, comentarii precum «Am fost gay dintotdeauna, de când îmi pot aminti», au fost repetate la nesfârșit, pentru a justifica gândirea «esenţială», dar și eu am fost canadian francez dintotdeauna, de când îmi pot aminti, niciuna dintre aceste particularităţi nefiind însă biologică, exceptând faptul că am avut un sistem biologic care a făcut posibilă achiziţia atributelor mele culturale.“[14]

La aceste critici se mai adaugă încă una. Cel mai mare studiu efectuat până acum pe o serie de perechi de gemeni (Bailey, Dunne și Martin, 2000) a confirmat o frecvenţă mai mare a coincidenţelor de orientare homosexuală la gemenii monovitelini faţă de cei bivitelini (24% versus 15%), dar într-o proporţie mult mai mică decât studiile anterioare. Neîntâmplător însă, acest studiu a fost cel mai mare de până acum (cca 5000 de gemeni adulţi, recrutaţi prin intermediul unui Registru Australian de Gemeni) și mai corect metodologic (îndreptând anumite erori sistematice la care predispuneau studiile bazate pe recrutarea prin publicaţiile homofile)[15]. De aceea, criticii teoriei determinării genetice a orientării sexuale invocă mai ales acest studiu, cel mai adecvat din punct de vedere metodologic, care este departe de a indica un rol covârșitor al genelor. Deși studiul nu exclude posibilitatea unei contribuţii genetice în homosexualitate, chiar autorii lui au fost citaţi în sensul că, dacă „orientarea sexuală este moștenită vreun pic, este într-o manieră complexă“[16].

Gena fantomă?

Odată cu creșterea substanţială a accesibilităţii tehnologiilor de cercetare genetică, mai multe grupuri de cercetători au pornit în căutarea genei homosexualităţii. Când, în 1993, D.H. Hamer și colaboratorii au anunţat că au găsit o regiune de pe cromozomul X asociată cu homosexualitatea (regiunea Xq28)[17], problema părea ca și rezolvată. Studiilor familiale bazate pe perechi de gemeni li se găsea o bază în codul vieţii. Studiile ulterioare, însă, în loc să confirme această constatare, au avut mai degrabă tendinţa ca, pe măsură ce s-au repetat, să dilueze certitudinile și apoi chiar să infirme existenţa unei asemenea gene. În 1995, S. Hu și colaboratorii raportau că zona cromozomială respectivă este implicată în orientarea homosexuală la bărbaţi, dar nu și la femei[18]. În 1998, A.R. Sanders și colaboratorii raportau că, în studiul lor, dovezile privind asocierea homosexualităţii cu regiunea Xq28 sunt neconcludente, pentru ca, în 1999, G. Rice și colaboratorii să conteste existenţa oricărei asocieri între această regiune de pe cromozomul X și homosexualitate[19]. În prezent, regiunea Xq28 este privită mai degrabă ca o teorie interesantă, seducătoare, dar abandonată.

Dar Sven Bocklandt, unul dintre cercetătorii pasionaţi de problematica sexualităţii umane, este de părere că problema genei gay a fost abordată greșit. „Dacă vrei să găsești o genă care te face să vezi culori, compari genele oamenilor care văd culori cu genele oamenilor care nu văd anumite culori. Nu există gene pentru daltonism.“[20] Bocklandt este convins că, distinct de mediul hormonal (discutat mai jos), există o componentă genetică (constând în gene alterate) implicată în determinarea orientării homosexuale.

Mediul hormonal și epigenetica

Deși teoria bazelor genetice ale homosexualităţii este cea mai cunoscută, susţinută și contestată de grupuri dintre cele mai diverse din punct de vedere sexual, politic sau religios, în realitate, în privinţa cercetărilor știinţifice, situaţia homosexualităţii este mai complexă, în prezent fiind explorate alte câteva teorii.

Una dintre ele este cea epigenetică. S-a descoperit, relativ târziu, dar actualmente datele au început să se acumuleze într-un volum tot mai mare, că trăsăturile moștenite ale unui organism viu nu sunt determinate doar de secvenţele ADN din cromozomi, adică nu sunt determinate doar genetic. Există cazuri în care anumite trăsături fenotipice[21] pot fi transmise ereditar, ca urmare a unor modificări la nivelul unui cromozom, fără modificări la nivelul secvenţei ADN, adică în planul codului genetic[22]. Asemenea trăsături sunt numite epigenetice[23]. Or, s-a speculat că, în realitate, homosexualitatea este consecinţa unor modificări epigenetice induse de expunerea fetală la androgeni.

Ce înseamnă asta? Se știe că, la vârste foarte mici, de 3-8 luni, dacă au posibilitatea alegerii, fetiţele aleg păpușile, iar băieţeii, mașinuţele și mingile. Contrar unor idei politice avansate mai demult cum că ar fi vorba de preferinţe sociale, s-a demonstrat că această trăsătură nu este modelată social, pentru că, experimental, și maimuţele au manifestat aceleași preferinţe (deși maimuţele n-au fost educate și modelate în societatea umană). Un rol important în această definire a identităţii sociale îl joacă hormonii androgeni (testosteronul și dihidrotestosteronul). Formarea organelor sexuale ale băieţeilor (penis, prostată, scrot) este strict dependentă de producţia acestor doi hormoni în săptămânile 6-12 ale sarcinii; în schimb, organele sexuale ale fetiţelor se formează în absenţa androgenilor. Ulterior formării organelor sexuale are loc diferenţierea sexuală la nivelul creierului, aceste efecte remarcabile ale androgenilor fiind numite efecte organizatoare. La pubertate, hormonii sexuali activează anumite „circuite din creier“ care au fost organizate în această perioadă timpurie din sarcină[24].

S-a demonstrat așadar, relativ convingător, că expunerea intrauterină la androgeni este esenţială în stabilirea identităţii masculine și s-a speculat că aceasta ar implica modificări epigenetice care ar putea explica și orientarea sexuală a viitorului adult[25]. Asemenea modificări epigenetice ar nuanţa diferenţele observate între gemenii monovitelini: aceștia au același ADN, dar nu neapărat aceleași trăsături epigenetice[26]. Autorii teoriei au elaborat un protocol prin care intenţionează să testeze experimental această ipoteză[27], dar, până la publicarea rezultatelor, ea rămâne doar o ipoteză.

Se speculează, în general, că rolul hormonilor androgeni în stabilirea identităţii sexuale explică și fenomenul cunoscut sub numele de „ordinea nașterii fraterne“. Oricât ar părea de neștiinţific, s-ar sugerat că ordinea nașterii și numărul fraţilor de sex masculin poate influenţa orientarea sexuală. Datele disponibile până în prezent sugerează că bărbaţii homosexuali tind să aibă mai mulţi fraţi mai în vârstă; s-a calculat că, pentru fiecare frate mai mare, probabilitatea ca un subiect să fie homosexual crește cu 33-40%[28]. Altfel spus, estimându-se că probabilitatea ca primul fiu al unui cuplu să fie homosexual este de cca 2%, probabilitatea ca un al cincilea fiu să fie homosexual ar fi de 6%, iar în cazul celui de-al 15-lea (ceea ce, desigur, se întâmplă extrem de rar), probabilitatea ca acesta să fie homosexual ar ajunge la cca 50%. Fenomenul, constatat cu consecvenţă în mai multe studii, este contrariant și cel puţin ciudat; de aceea, s-a încercat o explicare raţională a lui în mediul intrauterin. „Nu este vorba de fratele cu care trăiești; este mediul din același pântece – ai în comun aceeași mamă“, susţine Tony Bogaert de la Universitatea Brock din Ontario[29],[30]

Teoria implicării hormonilor sexuali (în special cei androgeni) în definirea identităţii sexuale se bazează pe multe date obţinute din studiile pe animale, la care este relativ simplu să se provoace experimental schimbarea orientării sexuale (adică să se producă animale homosexuale prin tratamente hormonale). Sunt aceste mecanisme valabile și la om? Răspunsul nu este simplu, nu doar pentru că omul nu este un șobolan mai mare, dar și pentru că numeroase studii au stabilit că, la bărbaţii și femeile cu orientare homosexuală, concentraţiile steroizilor sexuali sunt perfect normale, astfel încât se presupune că esenţială este contribuţia hormonilor sexuali din perioada fetală. Or, analiza experimentală a mediului intrauterin în care se dezvoltă copilul este aproape imposibilă. Există mai multe dovezi indirecte, astfel încât, așa cum recunoaște recent un autor în domeniu, „teoria rămâne speculativă (și este probabil că va rămâne nedovedită datorită dificultăţilor logistice) […]“[31].

Autorii teoriilor de genul acesta (genetice, epigenetice și hormonale) nu exclud o contribuţie a mediului social postnatal în care se dezvoltă individul, dar apreciază că aceasta este mai degrabă redusă și că intervine probabil prin interacţiunea cu mecanismele biologice[32].

Există o miză?

Implicaţiile sociale ale etiologiei genetice, epigenetice ori endocrine (din perioada intrauterină) ale orientării sexuale nu sunt atât de simple cum ar părea la prima vedere și nici nu sunt aceleași pentru toţi cei interesaţi.

Unii cercetători au susţinut că demonstrarea caracterului genetic al determinării homosexuale ar eroda înţelegerea homosexualităţii ca o formă de „corupţie socială“ și, prin urmare, oamenii ar fi mai pregătiţi să accepte persoanele homosexuale și ar fi mai puţin înclinaţi să le discrimineze. Or, s-a arătat că acest argument nu este în sine valid, oferindu-se exemplul alcoolismului: persoanele care cred că alcoolismul are o bază genetică nu îl privesc ca pe o stare „naturală“ sau „normală“. De aceea, s-a considerat că identificarea unei baze genetice a homosexualităţii nu va conduce implicit la tratarea persoanelor homosexuale de pe poziţii de egalitate cu cele heterosexuale. Dimpotrivă, s-a spus că, în cazul nazismului, persecuţia populaţiei evreiești s-a bazat tocmai pe argumente „genetice“: se susţinea că această populaţie are trăsături „genetice“ care nu pot fi corectate, punând în pericol „igiena rasială“ a naţiunii germane[33]. Pentru alţi cercetători, mizele sunt mai reduse, fiind vorba de pură curiozitate și de productivitate știinţifică.

Pentru persoanele homosexuale, miza este mai mare, deși poziţiile nu sunt uniforme. Vieţile noastre ascunse reprezintă un mozaic de jurnale scrise de persoane reale din Marea Britanie în perioada celui de-al Doilea Război Mondial și imediat după aceea, în cadrul unui vast proiect de observaţie socială la nivel de mase. Unul dintre subiecţii-autori de jurnal are o identitate homosexuală și din carte reiese preocuparea sa pentru înţelegerea biologiei homosexualităţii, el încercând – fără succes – să asigure finanţarea unor asemenea studii de către o prestigioasă universitate britanică. Nu toate persoanele homosexuale văd însă astfel lucrurile. O parte a acestui grup consideră că identificarea unor baze biologice, chiar dacă ar putea avea potenţialul unei mai bune acceptări sociale, tinde să le răpească demnitatea și individualitatea. „Desigur că e o alegere – cum ar putea să nu fie?“, declara Karla Mantilla într-un articol dintr-o publicaţie homofilă feminină[34].

Activiștii pentru minorităţile sexuale insistă că etiologia biologică sau socială este irelevantă pentru tratamentul social și drepturile acestora: „…într-o ultimă analiză, n-ar trebui să conteze. Politicile publice ar trebui să-i trateze pe toţi oamenii în mod egal și corect“, declara purtătorul de cuvânt al unui cunoscut grup de activiști pentru minorităţile sexuale[35].

Dacă în trecut gradul de toleranţă al creștinismului faţă de homosexualitate era foarte redus, astăzi există o gamă mult mai largă de atitudini faţă de acest fenomen, de la grupuri ultraconservatoare care susţin criminalizarea activităţilor homosexuale, la grupuri foarte liberale care au dezvoltat o teologie compatibilă cu homosexualitatea. S-ar părea că și în creștinism majoritatea tinde să privească bazele biologice ale homosexualităţii ca fiind irelevante. De exemplu, apologetul creștin William Lane Craig afirmă că important nu este cum ai ajuns să ai o anumită orientare sexuală, ci ce faci cu ea, deoarece, spune el, Biblia nu interzice orientarea homosexuală, ci acţiunile sau comportamentele homosexuale.

S-ar părea, așadar, că – din motive diferite – aproape pentru toată lumea etiologia biologică sau nonbiologică a homosexualităţii este doar un fapt divers. Rezonanţele sociale surprinzător de largi pe care le generează fiecare știre de genul acesta pot fi explicate, probabil, ca un rezultat al mediatizării excesive a percepţiei că rezolvarea dilemei biologic versus social ar pune capăt disputelor dintre diferitele categorii de public pentru care subiectul homosexualităţii are o miză.