Una dintre cele mai folosite metafore pentru modul în care oamenii experimentează viaţa este aceea a călătoriei. Metafora ”viaţa ca o călătorie” cunoaște chiar diverse forme, despre care vom vorbi în acest text.
Avem călătorii personale și călătorii de familie, călătorii educaţionale și călătorii vocaţionale, călătorii emoţionale și călătorii spirituale. Și ni se spune că cele mai importante dintre călătoriile autodescoperirii iau forma unei călătorii concrete în vreun loc încărcat de istorie, cultură sau semnificaţie spirituală. Mulţi dintre noi asimilăm din cultura care ne înconjoară o așteptare a călătoriei schimbării.
De aceea trăim o oarecare neliniște atunci când stăm prea mult într-un singur loc, fizic, geografic, experienţial și uneori relaţional sau spiritual.
Există un soi de romanticizare a nomadului. E povestea drumului iniţiatic din filme, e călătoria atât de populară din social media și e visul cu ochii deschiși al după-amiezilor de la birou, din clasă sau din atelier. Nu e doar o naraţiune recurentă în cultura pop, ci și o foarte apreciată abordare a vieţii concentrându-ne pe moment, pe urmarea inimii și a visului.
Ca multe alte clișee, și acesta („viaţa e o călătorie“) cuprinde ceva adevăr, chiar dacă tocit de repetiţie și extins până dincolo de utilitatea lui. Avem motive întemeiate să apreciem abordarea vieţii cu o minte deschisă și cu apetenţă pentru aventură și autenticitate.
J. R. R. Tolkien: „Nu toţi cei care pribegesc nu sunt pierduţi.“ Sau, și mai expansiv, mulţi pribegesc tocmai pentru că s-au pierdut sau se pierd în pribegia lor.
Însă multe dintre farmecele acestui scenariu pot fi și capcane: libertatea poate deveni deconectare, respingerea standardelor poate însemna și respingerea responsabilităţilor, ascultarea inimii poate însemna și autoindulgenţă, refuzarea planificării poate însemna și un trai fără scop, iar călătoria poate fi și un drum spre nicăieri – ca să mă leg de citatul acela faimos al lui
***
Pe de altă parte, atitudinile celor severi și inflexibili sunt pe drept ridiculizate în numeroase povestiri mitologice și în cultura populară. Aceste personaje par adesea puternice, însă, din cauza rigidităţii lor și a incapacităţii de a se adapta, sunt fragile, ameninţate de schimbare, iar nesiguranţele lor le otrăvesc deseori interacţiunile.
Dincolo de portretele caricaturale ale personajelor din cărţile de povești este neobișnuit să întâlnim pe cineva complet inflexibil și închis. Cu toate acestea, mulţi dintre noi simţim câteodată ispita de a ne mulţumi cu familiarul și, de asemenea, cunoaștem oameni care sunt rareori deschiși la idei și experienţe noi. Acești oameni se pierd pentru că nu pribegesc niciodată. Ei ratează aspecte-cheie privind condiţia umană, care presupune descoperire, învăţare, uimire și creștere.
Asta ne face să căutăm o metaforă mai adecvată pentru experienţa vieţii. Unul dintre profeţii iudaici antici îi descria astfel pe oamenii care trăiesc bine, cu speranţă și încredere: „El este ca un pom sădit lângă ape, care își întinde rădăcinile spre râu. Lui nu-i este frică de căldură și frunzișul lui este întotdeauna verde. În anul secetei nu se îngrijorează și nu încetează să aducă rod“ (Ieremia 17:8, NTR). Aceasta este o imagine a stabilităţii și a schimbării, a creșterii și a ciclurilor, a perseverenţei și a productivităţii.
Viaţa ca o călătorie – exemplul copacilor
Uitaţi-vă la copaci!
Chiar în timp ce scriu acest material, copacii de la fereastra biroului meu își pierd ultimele frunze în toamnă, așteptând iarna, cu ploile și vânturile ei mușcătoare, cu crengile dezgolite. Sunt aceiași copaci care erau doar niște puieţi în fotografia de la inaugurarea clădirii, la sfârșitul anilor 1930. Însă copacii de acum sunt și diferiţi: și-au lărgit coroanele pe parcursul deceniilor, au fost toaletaţi periodic și, la vreo furtună mai puternică, și-au mai pierdut din ramuri.
Însă, așa cum verdele de vară al frunzelor a cedat locul ruginiului, la fel este de așteptat și ca, atunci când anotimpul cald va reveni, seva să reurce spre muguri, care se vor desface în frunze, într-un dans perpetuu al schimbării și înnoirii, la care acești copaci au participat mai bine de 80 de ani.
O viaţă bună necesită un fundament de rost și de sens și, deși nu este întotdeauna posibil, viaţa bună pare să funcţioneze cel mai bine atunci când avem rădăcini care se adâncesc tot mai mult într-un loc, o comunitate, o convingere. Acest lucru nu înseamnă că suntem neschimbători. Din contră, o asemenea înrădăcinare ne dă puterea și posibilitatea de a crește și de a ne schimba.
Învăţaţi să creșteţi asemenea lor, și deasupra, și în profunzime!
Un copac sănătos se schimbă mereu, crește tot mai înalt, mai gros, se înrădăcinează mai bine. Dacă s-ar opri, acela i-ar fi sfârșitul. Copacul răspunde soarelui și vântului, flexibilitatea ramurilor lui asigurându-i rezistenţa în timpul asaltului din partea elementelor naturii. Se pleacă în faţa vântului, dar stă semeţ în dimineaţa următoare.
Și viaţa noastră cunoaște anotimpuri. Sunt și previzibile, și imprevizibile. Unele zile de vară sunt încântătoare, altele sunt feroce însă. Este „un timp pentru a jeli și un timp pentru a râde; un timp pentru a boci și un timp pentru a dansa; (…) un timp pentru a căuta și un timp pentru a pierde; un timp pentru a păstra și un timp pentru a arunca; un timp pentru a rupe și un timp pentru a coase“ (Eclesiastul 3:4-7, NTR). În fiecare dintre aceste intervale avem lucruri de învăţat și oportunităţi de fructificat, dificultăţi de depășit și uimiri de descoperit. După fiecare dintre acestea vom fi schimbaţi.
Dacă le împingem prea departe, toate metaforele noastre – dar în mod special cele despre cum ar trebui să trăim – ne dezamăgesc. Însă uitaţi-vă la copaci! Priviţi-le permanenţa din mijlocul schimbării! Invidiaţi-le stabilitatea și înrădăcinarea, reproduceţi-le maturizarea consecventă, rodul și ospitalitatea!
Învăţaţi să creșteţi asemenea lor, și deasupra, și în profunzime! Și găsiţi surse de viaţă și putere ascunse vederii, care vă vor ajuta prin timpurile de secetă și vă vor permite să îi ajutaţi și pe alţii care se luptă!
Poate că e potrivit să folosim mai degrabă metafora copacului atunci când vorbim despre viaţa bine trăită – copacul care este și bine înrădăcinat, și în creștere.
Nathan Brown este scriitor și editor de carte. Locuiește în Melbourne, Australia, și se află în a doua jumătate a deceniului al patrulea de viaţă. A scris/editat 17 cărţi, este un student perpetuu și un podcaster ocazional.
