Singur, aproape oricine alunecă. Singur, aproape oricine greșește. Singur, aproape oricine e neputincios. Singur, aproape oricine se descurajează. Singur, aproape oricine devine frustrat. Singur, aproape oricine se îndoiește. Singur, aproape oricine renunţă.

Dincolo de oamenii singuri, abandonaţi la margine, lăsaţi în urmă, nesprijiniţi pentru a putea ţine pasul cu ceilalţi, aceste propoziţii se dovedesc adevărate în dreptul oamenilor care pot contribui la soluţionarea problemelor celor defavorizaţi. Piedica fundamentală în calea rezolvării marilor probleme sociale este singurătatea. Ceea ce pare utopic în descrierea unui singur individ este realizabil când comunitatea colaborează.

Descoperim soluţii eficiente la probleme individuale când lucrăm împreună suficient de mult. De aceea, bisericile, din postura lor de comunităţi de credinţă, coezive și solidare, pot să contribuie semnificativ la compensarea neajunsurilor și la vindecarea rănilor sociale.

Misiunea socială a bisericii nu este un adaos la evanghelizare, ci parte integrantă a acesteia, iar organizarea vizionară, strategică, bazată deopotrivă pe credinţă și pe informaţie, trebuie să fie recunoscută, în acest caz, ca parte integrantă a responsabilităţii sociale încredinţate de Dumnezeu oamenilor ( vezi Mica 6:8). Manifestarea empatiei și înfăptuirea justiţiei sociale nu sunt doar în spiritul Evangheliei, ci sunt Evanghelie așa cum a fost ea prezentată de Iisus (vezi Luca 4: 18-19).

Iar explicaţia e mai la îndemână decât ar putea părea: Cum s-ar putea dovedi cineva priceput în a purta de grijă spiritului unui om dacă nu îl înţelege pe om în mijlocul nevoilor sale? Și cum L-ar putea cineva prezenta altora corect pe Dumnezeul Bibliei, dacă nu Îi înţelege și trăiește atitudinea faţă de toate categoriile sociale? De fapt, misiunea socială a creștinismului este una dintre componentele procesului de modelare și transformare a caracterului celor care vor să fie mâinile lui Dumnezeu în lucrarea de vindecare și refacere a lumii.