Omul care nu poate simţi frica. Dacă ar fi un titlu de film, ar fi, cel mai probabil, un film prost. Însă e titlu de știre, și asta ne reamintește cât de fascinantă este viaţa reală.

Jordy Cernik își consolida o carieră în televiziune când a început să se îngrașe ciudat și inexplicabil. Ciudat pentru că braţele și picioarele lui rămăseseră slabe, în timp ce grăsimea i-a făcut capul cât o lună, burta cât un butoi de bere și, cel mai rușinos pentru el, sâni de femeie. Inexplicabil li s-a părut și lui și celor din jur, pentru că bietul om făcea tot ce ţinea de el să nu se îngrașe. Ajunsese să meargă la sală șapte zile pe săptămână, dar grăsimea lui nu se lăsa nicidecum înduplecată. Apoi a început să transpire. Transpira într-o așa mare măsură încât începuse să evite să își îmbrăţișeze soţia și cele două fetiţe, de teama de a nu fi dezgustător pentru ele. „E foarte rău să nu-ţi poţi îmbrăţișa copiii decât după ce i-ai înfofolit în prosoape”, spunea el, cu un umor de clown trist. Tracasat de schimbările prin care trecea organismul lui, care ameninţau să îi pericliteze cariera atât de dependentă de imagine, a devenit din ce în ce mai arţăgos, adesea vărsându-și frustrarea, în măsură completă, asupra familiei care îi era cel mai aproape și încerca să îl susţină în necazul lui.

S-a dus la doctor. Și, din consultaţie în consultaţie, a ajuns la un specialist care i-a pus un diagnostic foarte rar: sindromul Cushing. Această tulburare afectează 1 din 50.000 de oameni în Marea Britanie și este o disfuncţie a glandelor suprarenală și pituitară, care se manifesta printr-o producţie sporită de corticosteroizi, ceea ce i-a dat peste cap apetitul și metabolismul.

După ce a fost diagnosticat corect, medicul i-a recomandat să se supună unei intervenţii de extirpare a glandelor cu probleme. După multiple operaţii din care, povestea chiar el, e o minune că a scăpat cu viaţă, bărbatul a reușit să se pună pe picioare și să se reîntoarcă la familia lui ca un om nou. A revenit la greutatea normală și, în ciuda faptului că e nevoit să ia un cocktail de 30 de medicamente zilnic, se consideră un om norocos.

Totuși, într-o banală zi de vară, pe când se afla cu fetiţele lui într-uin parc de distracţii, a realizat că se întâmplă ceva cu el, ceva ce niciun medic nu l-a avertizat că s-ar putea întâmpla. Bărbatul era cu fetiţele într-un montaigne-rousse și povestește că s-a surprins pe el însuși nefiindu-i absolut deloc frică pe întregul trase, din contră, plictisindu-se! „M-am mirat că, în timp ce urca trenuleţul, nu simţeam niciun fel de teamă și mi-am zis: «Eh, când o coborî, atunci să te ţii!» Dar trenuleţul a ţâșnit în jos fără ca eu să am vreo reacţie de frică. N-am simţit nimic!”, povestea Jordy.

Atunci a fost prima dată când Jordy a observat că nu mai are aceleași reacţii pe care le avea înainte de operaţie și că situaţii în care, raţional, s-ar fi așteptat să îi fie frică nu îi mai trezeau niciun sentiment de acest gen.

Medicul i-a explicat ce se întâmplă: glandele suprarenale sunt responsabile de secreţia de adrenalină, un hormon secretat în sânge în cazuri de stres, care are un rol vital în răspunsul organismului nostru la pericolul perceput. Nemaiavând acele glande, Jordy prezenta acum un sistem defect de răspuns la stimulii de pericol. Fascinat de această schimbare, bărbatul a început să vadă până unde își poate împinge neînfricarea. Astfel a ajuns să sară cu parașuta din avion, în scop umanitar, și să spună la finalul experienţei că nu a simţit niciun strop de frică.

Un documentar BBC2 publicat zilele trecute a prezentat un experiment neurocognitiv care a certificat faptul că organismul lui Jordy îl împiedică să mai resimtă frica.

Istoria lui te face să te întrebi cum ţi-ai trăi viaţa dacă nu ai cunoaște ce înseamnă să te temi. Ca unul care a trăit ambele scenarii, Jordy spunea, într-un interviu acordat unei publicaţii britanice, că „a nu mai simţi frica poate să se simtă ca o super-putere a unui supererou. Dar ceea ce îmi trebuie la Great North Run (un maraton uriaș la care s-a înscris în scop caritabil, în ciuda unor dureri cronicizate de oase, n.r.) este tăria unui supererou.”

Ce e „în afara zonei de confort”?

În siptomatologia anxietăţii cu un stimul precis (fobia), s-a observat că cei care suferă din pricina fricii au tendinţa să evite obiectul care le trezește sentimentul inconfortabil și neliniștitor. Preferă să nu iasă din casă (agorafobie), evită situaţii în care pot să vadă păianjeni (arachnofobie), au grijă să nu ajungă niciodată pe marginea unui balcon la înălţime (acrofobia), refuză ocaziile de a vorbi în public sau de a merge la petreceri (sociofobia).

Fiecare din noi are motive și grade diferite în care se teme, de aceea e imposibil să ai o scară universală a rezistenţei la frică și tot de aceea, dacă vrei să măsori, cea mai bună scară este una care ţine cont de referenţialul propriu. Însă ce îmi spune mie povestea lui Jordy este că, pentru a te simţi puternic și a te respecta, e mai puţin important care e lucrul de care ţi-e frică, ci care e gradul în care reziști la frica aceea. Dar asta înseamnă mai mult decât vechiul clișeu cu abandonarea zonei de confort.

Experienţa lui Jordy seamănă cu aceea a unei femei care scria pentru Huffington Post de ce a renunţat să mai ia medicamente împotriva anxietăţii. Amanda s-a luptat cu anxietatea generalizată încă din adolescenţă. Suferea de teama aceea fără obiect, de îngrijorare, de presentimentul resimţit zilnic că urmează să se întâmple ceva rău, deși de la o zi la alta nu se întâmpă nimic ieșit din comun.

Fiindcă uneori acest sentiment era atât de puternic încât o împiedica să facă ce și-ar fi dorit, ce își propunea, sau chiar ce trebuia, a mers la medic, iar medicul i-a prescris o medicaţie adecvată. Femeia a luat pastilele cu conștiinciozitate și a văzut, pe propria piele, cum frica începe să îi dispară. În faţa acelorași contexte care altădată îi dădeau crampe stomacale și migrene, putea sta astfel complet imună. Ca o statuie. Nu că nu le-ar fi mai văzut, dar pur și simplu nu îi mai păsa. Vechile ei motive de frică o găseau acum „amorţită”, după cum spunea chiar ea, și indispusă să investească în ele fie și cel mai mic sentiment.

A trăit în această amorţeală ani în șir, de teamă ca anxietatea să nu o arunce din nou într-o stare insuportabilă de depresie. Mai ales că medicamentele o ajutau să facă lucruri care păreau imposibile atunci când suferea. Însă într-o bună zi, uitându-se la cutia din care luase ultima pilulă, a simţit că „e timpul să le las și să învăţ să îmi gestionez din nou viaţa”. (Literatura de specialitate nu recomandă întreruperea bruscă a tratamentelor cu anxiolitice și antidepresive, pentru a evita apariţia unor simptome deranjante sau a unei recăderi, însă Amanda luase deja tratamentul timp de doi ani.)

„În primele luni fără medicament m-a luat prin surprindere miriada de emoţii pe care le-am experimentat. Am observat că, atunci când nu iau medicamente, simt mai puternic tristeţea și frica, dar în același timp am observat și că am mai multă bucurie și mai multă energie,” scria. Ce mi s-a părut în mod special interesant la mărturia femeii a fost faptul că spunea că a găsit chiar valoare în zilele de tristeţe, „pentru că atunci sufletul meu creativ prinde viaţă și sângerez cerneală pe hârtie fără niciun efort. Dansez cu durerea și tristeţea la fel de ușor cum mă învârt în braţele bucuriei, iar contrastul dintre cele două îmi amintește că fiecare sentiment are un scop.”

Ai voie să fii „întors pe dos”, cum spunea colega mea Laura, acum două veri. Ba chiar aș merge până acolo încât să copiez sfatul pe care i l-a dat un psiholog unei femei depresive, acela de a considera că depresia ei este un dar și să spun că uneori (un uneori pe care fiecare și-l calculează pentru sine) frica este un dar. Unul care te face sensibil la temerile celor din jur, te ajută să îi înţelegi mai bine, să fii blând cu tristeţile lor și să ai o deplină consideraţie faţă de sentimentele lor în general, pentru că tu, la rândul tău, știi cât de multă nevoie ai de consideraţia celorlalţi.

Jordy Cernik, omul care nu simte frica, spunea că, uneori, acest lucru poate deveni destul de frustrant. Nu a oferit detalii despre ce a vrut exact să spună, dar nu greșim bănuind că îi e dor să mai simtă frică din când în când, ceea ce înseamnă că, deși poate nu realizăm pe deplin, frica pe care o resimţim uneori poate fi totuși valoroasă.

Alina Kartman
Cu peste 9 ani de experiență în presa online din România, Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST.